Ai terminat de citit capitolul Privirea, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/qazVwvmvtbgm7A8M7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Eliberarea.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta.
Luca 13:12
Este dimineața zilei de Sabat. Primii credincioși se grăbesc să ajungă la timp pentru serviciile de la sinagogă.
Printre ei, o femeie înaintează cum poate, fără să ridice ochii, fără să privească pe nimeni în față, încovoiată spre pământ, parcă ascunzându-se între mulțime.
Se spune despre ea că are un „duh de neputință”.
De optsprezece ani suferă de o boală ciudată, care o face să meargă gârbovă, neputând să se îndrepte în niciun fel. Că este așa din cauza unui accident suferit în copilărie, că starea aceasta este rezultatul unei boli reumatice sau a fost cauzată de un presupus duh rău, rezultatul este același. Problema e că spatele îi este ca și rupt și femeia merge cocoșată, aplecată, obligată de deformarea corpului ei la o postură grotescă, de disconfort permanent.
Sunt persoane care spun despre ea că merge ca și cum ar fi apăsată și zdrobită de un demon. De aceea, toți se îndepărtează de ea cu o frică nedefinită, evitând chiar să se uite la ea, ca să nu-i ajungă vraja care o chinuie.
Femeia știe că prezența ei este detestată în acel loc sfânt. I-au spus-o și au făcut-o să înțeleagă acest lucru de multe ori:
— Femeile nu trebuie să participe la nicio slujbă religioasă, nici în sinagogă, nici în Templu. Și cele blestemate, cu atât mai puțin.
Știe deja asta, dar îi este greu să accepte. Cu toate acestea, în fiecare Sabat merge la sinagogă, în acel loc dedicat rugăciunii și studiului, la adăpost de lume pentru o clipă.
Participă pentru că își dorește. Împotriva tuturor și din proprie inițiativă. Pentru că îi face bine să asculte Scripturile. Deoarece caută prezența lui Dumnezeu și are nevoie să se simtă mai aproape de El. De aceea, îndrăznește să înfrunte inconvenientele condiției sale și privirile furioase ale oamenilor.
Iar acolo se ascunde, într-un colț retras, singură cu ea însăși, ignorată de toată lumea.
A trecut atâta vreme de când și-a pierdut statutul de femeie respectabilă, au trecut atât de mulți ani de când este evitată de cei din jur, încât trăiește izolată în micul ei univers personal, de parcă ar fi invizibilă. Vechea zicală spune că „dacă vrei să te faci invizibil, fă-te cerșetor”, și așa și este, de fapt, în realitate: față de ea, oamenii se comportă de parcă nu ar vedea-o. Pentru că, din toate punctele de vedere, nimeni nu o vede.
Este un nimeni.
Chiar și acolo, în aglutinarea sacră a acelui paradis al păcii, între cântări și rugăciuni, cei prezenți disimulează prezența ei și privesc în altă parte.
Prin ferestrele deschise, femeia întrezărește puțin din lumina cerului. Pe acolo ajung la ea, înăbușite, puținele zgomote de pe stradă, întrerupte, din când în când, de cântecul păsărilor, singurul acompaniament muzical acceptat în cadrul acestor servicii. Tot pe acolo pătrund și mirosurile lumii exterioare – de pâine, de fân, de flori, de mare sau de ierburi – care iau locul tămâii.
Ca în orice sinagogă, structura clădirii, în sine, marchează o separare clară între zona principală, destinată bărbaților, și zona restrânsă rezervată femeilor, unde se aciuează ea, de obicei. Acolo se retrag, din când în când, unele mame cu micuții lor pentru a urmări ceremonia fără să deranjeze și fără să distragă atenția bărbaților. În realitate, o femeie în sinagogă este deja ceva destul de neobișnuit, deoarece niciuna nu are obligația de a participa și, de fapt, majoritatea nici nu o frecventează. Dar, fie singură, fie alături de altele, ea este acolo. Deoarece prezența ei nu contează pentru minyan-ul cerut de tradiție pentru a putea începe serviciul, acolo nu este nimeni, pentru că ea este nimeni.
Din colțul său retras, femeia urmărește serviciile cât de bine poate, ridicându-se cu efort pentru a se alătura cântecelor și rugăciunilor, pe cât este posibil.
Într-adevăr, este foarte greu pentru ea să participe la rugăciunea care spune:
— Te laud, o, Doamne, Creatorul cerului și al pământului, pentru că m-ai făcut evreu, și nu păgân; inteligent, și nu idiot; bărbat, și nu femeie.
Când vine rugăciunea aceasta, ea preferă să spună: Te laud, Doamne, pentru că m-ai făcut așa cum ai vrut...
Și se întreabă dacă Dumnezeu este, în cele din urmă, cel care i-a deformat spatele, dacă este Diavolul sau dacă ea însăși este de vină pentru nenorocirea ei.
Ca în toate sinagogile, din cele mai vechi timpuri, scaunele sunt orientate în așa fel încât participanții să se roage mereu cu fața spre Ierusalim. Astfel, toți pot vedea, în fundal, deasupra bima-ei, o platformă ridicată sau piedestal, și rezemat de zidul care dă spre Templu, arón hakódesh, sau chivotul sfânt, în care se păstrează Sifrei Tora, sau sulurile Legii. În fața ei este amvonul, pe care predicatorul susține, cu mare grijă, sulul greu al Scripturilor sacre pentru a trece la citirea lui și la comentariul corespunzător.
Forțându-și postura, femeia încearcă să urmărească și cu ochii explicațiile noului Învățător. Pentru că Isus, ca un bun credincios și, după obiceiul Său, a venit în prospețimea evlavioasă a acestui loc de rugăciune, iar fruntașul sinagogii L-a invitat să citească și să explice textul zilei. Cu capul acoperit cu tallit-ul, sau șalul de rugăciune, S-a așezat pe podium, desfășurând cu grijă sulurile sacre.