Ai terminat de citit capitolul Atingerea, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/Qkaiv5EoW8TGwrYRA
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Privirea.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
… eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.
Ioan 9:22
Un tânăr orb cere pomană.
Este acolo, la locul lui, ca în fiecare zi, aproape de Templu, cufundat în întunericul arzător al prezentului său, fără nici cea mai mică speranță de lumină pentru viitorul său nesigur.
Învățătorul Se oprește și Se uită în ochii celui care nu poate să vadă.
Profitând de paranteza deschisă de acea privire care zăbovește asupra orbului, ucenicii se întreabă, între compasiune și curiozitate, despre ceva care le tulbură mințile tinere: relația care există între ceea ce suferim și responsabilitatea personală. Mai exact, de ce anumiți oameni, precum acest infirm, suferă de rele care par să nu aibă nimic de-a face cu comportamentul lor. De aici și întrebarea lor:
— Învățătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?
Pe lângă durerea de a nu putea vedea, bietul orb suferă martirajul de a simți asupra persoanei sale privirea condamnatoare a celor care îl observă.
Ascultă, o dată în plus, că el sau cei dragi ai lui sunt vinovați, într-un anumit fel, de nenorocirea lui și înghite, încă o dată, furia de a observa că orbirea sa dureroasă stârnește, mai degrabă decât compasiunea omenească pentru suferința sa reală, condamnarea inumană a eventualelor sale păcate și a celor ale părinților săi.
Cu foarte puțină sensibilitate, încălcând fără să vrea intimitatea orbului, ucenicii insistă în fața Învățătorului pentru a-și satisface curiozitatea. Nenorocirea unui cerșetor stigmatizat pe viață este estompată de satisfacția propriei curiozități.
Ucenicii și orbul trăiesc într-o lume crudă, închiși într-un cadran religios justițiar, în care, în fața fiecărei situații de prejudiciu se epurează responsabilitățile, se investighează cauzele și se denunță acuzații. În mediul spiritual în care au crescut, orice nenorocire are cauza sa justificată și vinovații ei: accidente, boli, malformații, secete, inundații, cataclisme. Totul are responsabili direcți. Și trebuie să „facem dreptate”. Uitând că ceea ce se numește „vinovăție” este, de obicei, împărțit între diferite circumstanțe, demascarea vinovaților li se pare răspunsul adecvat la setea lor de dreptate.
Ucenicii cunosc explicațiile rabinilor despre orbiri ca aceasta.
Și orbul le cunoaște.
Pe baza ideii greșit înțelese că „Dumnezeu pedepsește nelegiuirea părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam”, au auzit întotdeauna că, uneori, copiii suferă pentru păcatele părinților, și chiar gândurile mamei însărcinate își lasă amprente asupra naturii morale ale copilului.
Fariseii, după ce au constatat că există boli, unele cu transmitere sexuală, care pot provoca orbire la copii, explicau unele defecte congenitale punându-le pe seama greșelilor strămoșilor. Pe baza acestei convingeri, ucenicii, la fel ca majoritatea cunoscuților lui, presupun că băiatul s-ar fi putut naște orb din vina părinților săi.
Saducheii, pe de altă parte, bazându-se pe o viziune deterministă a omniscienței și a dreptății divine, considerau că este și mai plauzibil ca un copil să se nască orb ca pedeapsă în contul păcatelor pe care le va comite mai târziu, în viața sa adultă. Sprijinindu-se pe convingerea că nu există o altă viață în afară de cea actuală, acești lideri religioși ai țării deduceau faptul că, dacă Dumnezeu este infinit de drept, de înțelept și de puternic, trebuie să poată pedepsi păcatele noastre chiar înainte de a le comite. Pe scurt, atât pentru unii, cât și pentru alții, nu există suferință care să nu fie justificată și de care persoana care suferă să nu fie vinovată, cel puțin în parte.
Cu toate acestea, Isus nu se lasă încuiat în această alternativă între farisei și saduchei și vrea să atragă atenția ucenicilor Săi asupra unei opțiuni diferite.
Răspunsul Său este un altul, direct și deconcertant:
— Nici băiatul acesta și nici părinții lui nu sunt de vină pentru că s-a născut orb. În astfel de cazuri, ceea ce contează nu este să descoperim greșelile nimănui, ci să ne străduim ca lucrările lui Dumnezeu să fie de folos pentru cineva.
Isus cunoaște Scripturile mai bine decât interlocutorii Săi și știe că, înaintea lui Dumnezeu, „fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său și tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său”. Dar știe, de asemenea, că, în această lume căzută, acțiunile noastre au consecințe nefericite, că suntem victime ale multor rele pentru care nu suntem vinovați și că o mare parte din suferință cade asupra celor nevinovați.
De aceea, Învățătorul Își încurajează ucenicii să se străduiască să pună în practică lucrările lui Dumnezeu.
— Datoria Mea este să fac lucrările inspirate de Cel care M-a trimis.
Și, pentru a clarifica la ce „lucrări” se referă, începe imediat să Se îngrijească de orb. Este felul Său de a spune: „Faptele pe care Dumnezeu le așteaptă de la noi sunt să ajutăm, să vindecăm, să încurajăm. Pe scurt, să facem bine.”
Rabinul este mai degrabă interesat să ofere o lecție practică decât să aducă o clarificare teoretică. În fața nenorocirii, pentru El este mai urgent să-l ajuți pe cel care suferă decât să știi a cui este vina (Ce a cauzat orbirea? Cum a contractat mama sau tatăl lui boala? etc.). Este mai folositor să întrebăm ce putem noi face pentru a atenua nenorocirea, decât să întrebăm de ce s-a întâmplat. Este mai important, pentru moment, să-i aduci alinare celui care suferă, decât să înțelegi etiologia primară a bolii sale.
— Mai mult, trebuie să ne grăbim. Trebuie să lucrăm în timpul zilei; apoi, vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze. Acum, că sunt în lume, sunt Lumina lumii. La fel trebuie să fiți și voi. Pe cât puteți și pe cât este posibil, sunteți chemați să nu vă scufundați în întunericul misterului, ci să fiți lumină.