Deși pasul Îi este ferm, nu pare să Se grăbească, iar tinerii nu au probleme în a-L ajunge din urmă. Intimidați de apropierea Sa, nu îndrăznesc să-I vorbească și merg pe urmele Lui, stânjeniți. Îl urmează atât de aproape, încât Călătorul le observă prezența, Se oprește zâmbind și, cu o voce gravă, dar amabilă, îi întreabă:
— Ce căutați?
Băieții, luați prin surprindere, nu pot răspunde, pentru că nu știu să formuleze ceea ce caută. Se simt dezorientați, confuzi, nemulțumiți de viața lor și vor să găsească o cale care să le dea sens și să îi facă fericiți. Dar nu știu cum să redea în cuvinte obiectul căutării lor.
Ioan Botezătorul se referise la Învățătorul călător cu enigmaticul titlu de „Mielul lui Dumnezeu”. Un nume ciudat care, precum o cheie sau un cod secret, pare să fie destinat clarificării unui mister. Cu toate acestea, ei, pe moment, au puține date pentru a rezolva taina. Mielul lui Dumnezeu atât de departe de Templu, departe de altare, străin de cercul preoților și al jertfele lor?
Călătorul neobișnuit, care nu miroase nici a tămâie, nici a fum, ci a cimbrișor și rozmarin, repetă întrebarea. Și aceasta nu are nimic de-a face nici cu riturile, nici cu clerul, nici cu teologiile: are de-a face cu ei, cu viața lor, cu aici și acum:
— Ce căutați?
Ceea ce caută nu este foarte diferit, cu siguranță, de ceea ce caută alți tineri serioși la un moment dat în viața lor. Caută, dincolo de orice urgență imediată, ceea ce le lipsește cu adevărat pentru a-și orienta existența nemulțumită: un îndrumător de încredere, o dragoste durabilă, pe cineva cu care să împartă viața, o vocație plină de satisfacții, o credință, un proiect care să-i facă să viseze.
— Ce căutați? insistă Călătorul.
Și ei, care nu reușesc să vizualizeze ce caută, scapă din încurcătură cu o altă întrebare:
— Rabi, unde locuiești?
Vor să știe unde Îl pot găsi pe Învățător atunci când au nevoie de El. Întrebarea lor echivalează, în mod indirect și, poate, inconștient, cu răspunsul: „Poate că pe Tine Te căutăm.” Pentru că, de multe ori, fără să ne dăm seama, căutăm ceva când în realitate avem nevoie de Cineva.
Cei doi prieteni voiau să știe unde să asculte învățăturile noului Rabin recomandat de Ioan Botezătorul. Acum nu se așteaptă la nimic și nu cer nimic special. Nu se simt demni de atenția personală a cuiva ca El. Vor doar să se alăture grupului eventualilor Lui adepți. Aspiră să aibă acces la privilegiul de care se bucură ucenicii puținilor învățători pe care îi cunosc în mediul lor: să participe regulat, după ocupațiile zilei, la locul unde rabinul își împărtășește cunoștințele. Aveau atât de multe nelămuriri încât, în cele câteva vorbe pe care le puteau schimba pe marginea drumului, nu puteau primi ceea ce doreau. Voiau să fie singuri cu El, să stea la picioarele Lui și să-I asculte cuvintele.
Întrebarea lor timidă și respectuoasă indică, de asemenea, că acești băieți sunt mai tineri decât Cel pe care Îl numesc deja „Învățător”.
Isus înțelege bine întrebarea lor. El știe, de asemenea, că „a locui” înseamnă mai mult decât a te opri pentru o clipă. A locui înseamnă a sălășlui, a domicilia, a viețui, a rămâne. Și El nu intenționează să rămână acolo, lângă deșert. De aceea, nu le indică un loc, ci o prezență:
— Veniți de vedeți!
Altfel spus, „urmați-Mă”.
Spre surprinderea călătorilor, noul Învățător nu Se limitează la nicio adresă fixă. Locuiește în „venirea” și „vederea” celor ce-L urmează. Îl putem găsi venind și văzând: ieșind din locul în care suntem și descoperind ceea ce nu vedeam. Apropiindu-ne de El și observându-L bine.
Călătorul le spune tovarășilor de drum că, pentru a găsi ceea ce caută, le este de-ajuns doar să vină și să vadă. Dacă pentru a veni trebuie să te pui în mișcare, pentru a vedea trebuie doar să deschizi ochii. Esența căutării Sale rezidă pe deplin în două verbe de acțiune, pe care le conjugă ca pe două invitații: să te apropii de El și să ții ochii sufletului larg deschiși.
Mai mult decât atât, pe Dumnezeu, Cel pe care ei de fapt Îl caută cu adevărat, Îl găsești în toate părțile, inclusiv în cele mai neașteptate. Nu trebuie să mergi în locurile sacralizate în acest scop, unde unii ar dori să certifice privilegiile întâlnirii. Pentru că există oameni care, de îndată ce află despre un loc în care cineva a privit odată o licărire de divin, imediat îl iau în stăpânire și construiesc pe el o capelă, un Templu, o biserică sau o mănăstire, păzindu-l cu gelozie sub propria tutelă.
Pentru a-L găsi, este de-ajuns să-L urmezi. Și aceasta este ceea ce fac Ioan și Andrei.
Cu această primire călduroasă, cu mesajul Său provocator și cu atrăgătoarea duioșie a vocii Sale, Isus îi descurajează pe cei obișnuiți să fie îndrumați prin directive și interdicții. Îi scoate de pe făgaș și îi dezorientează, deoarece însuși Ioan Botezătorul îi îndemnase să se pocăiască folosind amenințările metaforice cu securea înfiptă la rădăcina copacului și cu focul. Isus propune o transformare care merge în aceeași direcție, dar pe o altă cale, deși, uneori, folosește, de asemenea, imagini puternice. Astfel, inaugurează un nou moment în experiența spirituală a acestor tineri. Discursul lui Ioan Botezătorul a servit, la momentul său, pentru a trezi în ei teama de judecata divină, dar, pentru noul Învățător, nevoia de acum a acestor băieți nu este să tremure de frică, ci să se cutremure de entuziasm.
El cunoaște profunzimea dorinței lor arzătoare și ceea ce le poate transforma viețile. De aceea, îi invită să-L urmeze fără a recurge nici pe departe la teama de pedeapsă, nu cu porunci sau cu exigențe, ci cu o primire simplă și cordială, făcându-i să-și dorească aventurile descoperirii. Pedagogia Sa pozitivă stârnește în acești tineri dorința de a progresa, de a avansa și de a crește.
Recent, debutantul Învățător tocmai Și-a întâlnit primii doi ucenici.
A renunțat la rutina facilă a profesiei Sale de artizan pentru a urma vocația dificilă a educatorului. A încetat să construiască și să mobileze case pentru a construi și a mobila minți, o chemare provocatoare care se impune spiritului Său cu toată puterea a ceea ce provine din cer.
Când Și-a închis atelierul de tâmplărie, cei din familie și vecinii au insistat spunându-I că face o mare greșeală. Pentru un profesionist atât de bun și cu un talent excepțional, părăsirea modestei siguranțe pe care I-o oferea clientela Sa, riscându-Și în felul acesta viitorul, li se părea o nebunie. Așa se întâmplă întotdeauna. Cele mai mari piedici pentru a realiza un lucru măreț vin, de obicei, de la noi înșine, iar cea mai reticentă opoziție la asumarea de noi riscuri provine, adesea, din mediul nostru cel mai apropiat și de la cei care ne iubesc cel mai mult.
Dar Isus nu caută o viață ușoară, la adăpostul rudelor numeroase: Își dorește o viață folositoare, chiar dacă nimeni nu-L susține. Idealul Său nu aparține acestei lumi și, prin urmare, nu merge pe urmele majorității. Are un vis, un proiect măreț. Vrea să încerce ceva nou pentru a construi o lume mai bună, schimbând viețile oamenilor. Și aspiră să împărtășească idealurile, visurile și proiectele Sale cu cei mai buni tineri din țară. Nu are nici experiență, nici titluri, nici mijloace, nici influență. Dar se bazează pe Dumnezeu, și acest lucru este suficient ca să Se simtă optimist, curajos și puternic.
Mai mult, primii Săi doi ucenici sunt deja acolo, așteptând să primească cea dintâi lecție.
Această lecție, inițială și definitivă, cea mai importantă dintre toate, constă pur și simplu în a descoperi puterea pe care prezența divină o transmite în viața celor care o caută. Pentru că, acolo unde este Isus, Se află Dumnezeu. Și El este fericit să îi însoțească pe cei care Îl caută cu adevărat, oricât de tineri și de dezorientați ar fi.
De-a lungul întregului drum de la Marea Moartă la Ierihon, nu există nicio zonă locuită. Cu toate acestea, Învățătorul Își conduce fără ezitare noii prieteni spre locul în care spune că locuiește în acel moment. Fără îndoială, este locul în care a rămas în timpul vizitei Sale la Ioan Botezătorul, în urmă cu vreo patruzeci de zile. Să fie una dintre numeroasele grote din zonă? Vreo colibă de stuf, pe marginea drumului, de genul celor pe care le ocupă călătorii, unul după altul? Sau îi conduce la locul ales unde să întindă cortul pe care îl poartă cu El în rucsac, la fel ca atât de mulți alți călători? Vechile texte nu ne spun. Dar precizează că tinerii au mers și au văzut unde locuia Rabinul călător care Și-a împărțit cu ei adăpostul precar până în ziua următoare.
În curând, vor decide să rămână cu El pentru totdeauna.
Nu vor uita niciodată ora exactă a acelui moment decisiv: ora a zecea, penultima oră a după-amiezii.
Ziua scapătă peste drumeți. Soarele asfințește printre norii roșietici-aurii. Dar în inimile celor trei tineri răsare ceva nou.
Întâlnire miraculoasă, crucială, atât pentru învățăcei, cât și pentru noul Învățător.
Despre ce au vorbit în acea noapte de neuitat, sub cerul înstelat? Scrierile protagoniștilor nu au consemnat. Singurul lucru pe care îl precizează este că momentul în care acești tineri Îl întâlnesc pe Isus și decid să rămână cu El marchează un punct de referință în istoria vieții lor. Pentru că odată cu El au găsit ceea ce căutau, au găsit, de asemenea, multe lucruri pe care nu le căutau, altele pe care le căutau fără să știe și ceva mult mai bun decât ce căutau.
Lecția pe care noul Învățător începe să le-o predea are legătură cu un verb care poate fi conjugat la toate persoanele, la toate timpurile și la toate modurile: verbul a iubi. Verb căruia nu-i plac imperativele, îi lipsesc timpurile perfecte, prezentul său este, de obicei, imperfect și viitor condiționat. Un verb care cere să fie practicat în toate formele și cu toate sinonimele sale: a plăcea, a aprecia, a adăposti, a susține, a prețui, a respecta, a împărtăși. Dar, din moment ce conjugarea acestui verb nu încape în cărți, acești primi ucenici trebuie s-o învețe în acțiune.
Cu uimire, descoperă că personificarea verbului a iubi le-a ieșit în întâmpinare pe drumul căutării lor și i-a întâlnit acolo unde se aflau, în acel neașteptat popas. Dacă a iubi cu adevărat înseamnă a căuta binele celuilalt, a-i dori fericirea, acești ucenici descoperă în Isus dragostea întrupată, solidaritatea în persoană, demonstrația practică a ceea ce înseamnă a iubi cu adevărat, necondiționat: nu un sentiment efemer, ci un motor de acțiune. Principiu vital care pătrunde în persoana lor și care îi face să recunoască în Învățătorul lor pe Cineva care vine de la Dumnezeu.
Ioan, probabil ucenicul cel mai tânăr, se referă mai târziu la acel sentiment nou, nedefinibil, pe care începuse să-l experimenteze în acea zi în fața uimitoarei capacități de empatie a Învățătorului – „emoția de a se simți acceptat și înțeles și de a nu cuteza să exprime recunoștința pentru atât de multă afecțiune”. Și, de atunci, face referire la sine însuși cu cel mai îndrăzneț titlu onorific pe care l-a avut vreodată cineva: „Ucenicul pe care-l iubea Isus.”
Așadar, marea lecție a noului Învățător pentru primii Săi ucenici, și pentru toți cei care Îl vor urma, este să învețe să conjuge verbul a iubi. Începând de unde se află și continuând în casele lor, în cartierul lor, în orașele în care locuiesc, în atelierele în care lucrează, în spațiile în care își petrec timpul liber și, desigur, în sanctuarele în care se închină. Din moment ce Cuvântul divin S-a apropiat de ei prin dragoste, practicarea verbului „a iubi” va fi, de asemenea, de acum înainte, calea de a se apropia de semeni și de a se înălța spre cer.
În acest fel, tinerii descoperă, în prezența lui Isus, că pentru a găsi sensul vieții nu trebuie să caute un loc, ci o Persoană. Pentru a simți prezența lui Dumnezeu nu este nevoie să se adune în solemnitatea unui Templu; apropierea Sa se regăsește și în îmbrățișarea răcoritoare a apei, într-un scăldat la apusul soarelui. Pentru a intra în comuniune cu Susținătorul tuturor lucrurilor nu este necesară participarea la ritualul unui sacrificiu; poți comunica simplu cu El împărțind recunoscător cu alții câteva bucăți de rodie și o mână de curmale. Pentru a te apropia de Creatorul universului nu este necesară nicio inițiere mistică; este suficient să te lași purtat de emoție în contemplarea uimitoare a stelelor.
Călătorii L-au găsit pe Învățătorul pe care Îl căutau. Dar Acesta îi pune în încurcătură. Le strică toate planurile. Nu se încadrează în niciuna dintre categoriile lor. Ei nu știu cum să-L definească: sfetnic remarcabil, învățător-prieten, cale și țintă, dragoste personificată, bucurie senină, adevăr și viață...
Cuvintele Sale sunt, în aceeași măsură, simple și profunde, încât fiecare dintre reflecțiile Sale pare inepuizabilă, astfel încât ei nu reușesc să pătrundă până în profunzimea gândurilor Sale.
Există, de asemenea, ceva care îi surprinde și îi înspăimântă. Pentru că Învățătorul nutrește, cu un realism uimitor, visul imposibil al celor mai ambițioși profeți și reformatori: să schimbe lumea.
Și ei ar dori să facă parte din acel vis.
Dar vor putea ei să-L urmeze pe Învățător într-un proiect atât de uimitor?
Ai terminat de citit capitolul Întâlnirea, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/KGupXP4dRA2YChhL6
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Invitația.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
… Lucruri mai mari decât acestea vei vedea.
Ioan 1:50
Călătorii ajung la Betsaida cu sentimente împărțite. Pe de o parte, sunt fericiți că se întorc acasă. Pe de altă parte, le este greu să se despartă de Învățător, care Își continuă drumul spre Galileea. Împărtășirea timpului cu El a fost o experiență de neuitat, pe care ar dori să o prelungească. Vor reuși oare să-L determine să rămână cu ei, chiar dacă ar fi doar pentru o zi?
Satul îi întâmpină cu îmbrățișarea sa dezinvoltă, cuibărit între lac și dealul pietros, spuzit de cătune și câmpuri mărunte. Printre pârloage, se remarcă unele semănături de un verde fraged. O seamă de chiparoși negri, câțiva roșcovi răsuciți și numeroase tufe de rodii înconjoară terasele. În pacea dimineții, loviturile de sapă ale țăranilor răsună ascuțit între straturi și canalele de apă, ținând ritmul cu hărmălaia pescărușilor.
Călătorii se opresc o clipă în primele livezi ca să bea apă dintr-o fântână veche, cu roată. Se grăbesc să-L prezinte pe Învățător familiilor lor.
Galileeanul este un partener de călătorie captivant. Un spirit liber. Noii Săi ucenici sunt dezorientați de imprevizibilitatea acțiunilor și a spuselor Sale. Modul Său personal de învățare, spre deosebire de cel al învățătorilor din țara Sa, este atât de deschis și de nou, încât fiecare propunere a Lui pare o provocare și chiar un act de protest. Dar, pentru El, libertatea nu este posibilitatea de a acționa după bunul plac, ci posibilitatea de a alege ce este mai bun.
Învățătorul nu aspiră la nimic mai prejos decât să schimbe lumea, transformând oamenii unul câte unul, ca și cum ar încerca să producă un nou tip de ființă umană. Cu toate acestea, nu este nici visător, nici nebun: este la fel de realist ca viața însăși. De aceea le insuflă ucenicilor Săi nedumeriți, pe lângă uimire, încredere și respect.
Prin fiecare cuvânt, El arată clar că a da lecții nu este același lucru cu a fi Învățător. Cărturarii din jurul Său vor întotdeauna să predea; cu El ca Învățător, fiecare dorește întotdeauna să învețe.
Îi surprinde faptul că acceptă ucenici atât de nepregătiți cum sunt ei. Dă de înțeles că „în sufletul unui ignorant există întotdeauna loc pentru o idee măreață”. De aceea, nu Se încrede în cărturarii aroganți, care sunt atât de impregnați de propriile cunoștințe, încât sunt incapabili să învețe ceva nou. Le reproșează că, având cheia cunoașterii, care poate să deschidă ușa Împărăției lui Dumnezeu, nici nu știu cum să o utilizeze, nici nu-i lasă pe alții să o folosească.
De la început, a precizat lămurit că nu este nevoie de spații rezervate pentru a predai lecții sau pentru a-L întâlni pe Dumnezeu. Îi învață oricând și îi face să se simtă aproape de cer chiar acolo unde se află, fie pe drum, fie sub palmierii unei grădini, printre migdali și măslini sau în mijlocul muntelui.
În drumul spre acasă, Andrei și Ioan își exprimă dorința arzătoare de a-L urma cu normă întreagă pe Învățătorul atât de special.
Școala Sa este una cu intrare liberă, deschisă tuturor. Fără săli de clasă sau orar, pentru că în ea se învață mereu și oriunde. Fără alte manuale decât Revelația divină și universul infinit. Fără mai multe examinări și teste decât cele pe care le presupune existența. Și fără o diplomă finală, pentru că școala vieții nu are ceremonie de absolvire.
Entuziasmul acestor ucenici este atât de mare, încât nu încetează să împărtășească descoperirea lor cu familia și cu prietenii. Impresionați de personalitatea Învățătorului, dornici să învețe în continuare de la El, acești tineri neobosiți jubilează față de ceea ce au descoperit în primele lor lecții. Andrei îi transmite bucuria fratelui său Simon și I-l prezintă lui Isus. Vestea se răspândește de la unul la altul și în felul acesta îl întâlnește Isus pe Filip.
La scurt timp după ce îl vede, cu acea privire care pătrunde mult mai profund decât ochii, îi spune:
— Vino după Mine!
Isus pare să nu vadă oamenii așa cum sunt, ci așa cum pot deveni.
Noul ucenic, fascinat de Călăuza sa, aleargă în căutarea prietenului său Natanael, pentru a-i împărtăși bucuria descoperirii. Cu inima bătându-i de emoție, îi comunică vestea:
— Cred că L-am găsit pe Mesia. Acest Învățător nu este un rabin oarecare.
Nerăbdător și dornic ca prietenul său să-L cunoască pe noul Învățător, Filip rezumă într-o singură frază esența tuturor conversațiilor pe care le-au purtat împreună despre Eliberatorul așteptat:
— Trebuie să fie Trimisul lui Dumnezeu, Cel făgăduit de profeți. Numele Lui este Isus, adică „Mântuitor”, deși oamenii Îl cunosc drept „Nazarineanul”, pentru că este fiul lui Iosif, tâmplarul din Nazaret.
Dar prietenul său Natanael, cu franchețea lui neaoșă, răspunde cu o zeflemea neîncrezătoare:
— Un alt Mesia? Nu crezi că avem deja destule dezamăgiri? Și, în plus, poate ieși ceva bun din Nazaret? Cum poți crede într-un „Mântuitor” galileean? Caută în Scriptură și vei vedea că din Galileea nu s-a ridicat niciun proroc.
Natanael este un idealist, dedicat și serios. Dar chiar și cei mai buni credincioși au prejudecăți și riscă să greșească.
Pe Filip îl dor îndoielile prietenului său, dar nu are argumente prin care să i le risipească. Pentru că ține foarte mult la Natanael, nu intră în dispută cu el pe această temă. Convins de adevărul său, recurge la singurul raționament de necontestat, același pe care Învățătorul îl folosise cu primii Săi ucenici și care, de atunci, a fost principalul argument al campaniei Sale de recrutare:
— Vino și vezi! Ieși de sub smochinul tău și urmează-mă până la El! Convinge-te tu însuți!
Natanael îl urmează cu reținere.
Când Natanael se află în fața lui Isus, este dezamăgit. Înfățișarea și îmbrăcămintea tânărului rabin nu se potrivesc deloc cu ideea pe care el și-o făcuse despre un personaj atât de important ca Mesia. Ba chiar îi este greu să vadă în El un Învățător demn de încredere. Nu vede decât un simplu călător, îmbrăcat ca și ei, în hainele umile ale săracilor.
Dar când Isus îl observă pe Natanael care se apropie cu reținere, afișând scepticism și autosuficiență, îi spune cu un zâmbet provocator:
— Ei bine, dacă ție nu ți-e clar că Eu aș putea fi măcar un bun evreu, Eu te văd cu adevărat un israelit în care nu este niciun vicleșug.
Este ca și cum ai spune:
— Îmi plac sinceritatea și franchețea ta, dar nu te încrede prea mult în aparențe.
Surprins de aceste cuvinte, Natanael exclamă:
— De unde mă cunoști?
Învățătorul este foarte atent. Nu este un lucru obișnuit să surprinzi un tânăr rugându-se. Tinerii sănătoși vor să treacă mai degrabă drept sceptici decât drept evlavioși. Și lui Isus Îi plac tinerii sinceri și curajoși, de aceea îi mărturisește un mic secret:
— Înainte să te cheme Filip, când erai sub smochin, te-am văzut. Mi-am dat seama imediat ce făceai.
Natanael se înroșește. Modestia îl împiedică să-și expună spiritualitatea. De asemenea, simte că inima lui nu poate ascunde nimic de privirea pătrunzătoare a Învățătorului. Îi este rușine de nechibzuința lui și de prejudecățile nefondate. Acum simte că prietenul său, Filip, ar putea avea dreptate.
Curând după aceea, după ce L-a observat mai îndeaproape pe Isus și a ascultat cuvintele Sale pătrunzătoare, o certitudine ciudată, parcă venită din cer, îi luminează mintea și îl îndeamnă să mărturisească:
— Tu trebuie să fii Fiul lui Dumnezeu, Regele așteptat al lui Israel.
Și Isus îi răspunde radiind, fericit că a găsit un ucenic cu un potențial atât de mare ca acesta:
— Pentru că ți-am spus că te-am văzut sub smochin crezi? Lucruri mai mari decât acestea vei vedea. Vă promit că, de acum încolo, dacă știți cum să priviți, veți vedea cerul deschis și pe îngerii lui Dumnezeu urcând și coborând asupra noastră.
Ceea ce echivalează cu a spune: „Prezența Mea vă va pune în contact direct cu Cerul.”
— Vă aduceți aminte de povestea tatălui nostru Iacov? Fugind de amenințările fratelui său, s-a trezit pierdut într-o țară străină, copleșit de neliniște, departe de tot ceea ce iubea. Dar Dumnezeu era acolo, cu el, în mijlocul singurătății lui, pentru că El nu ne părăsește niciodată. Te asigur că astăzi, aici, lângă acest smochin, dacă ți s-ar fi deschis ochii credinței, ai putea vedea, de asemenea, cerul deschis și o cale directă care ne conduce spre tronul universului. Dacă deschideți bine ochii sufletului, „veți vedea că cerurile sunt deschise și că nu se vor închide niciodată”. Orice loc în care este căutat Dumnezeu este un Betel, „casa lui Dumnezeu și poarta cerurilor”.
Natanael, la fel ca Iacov în fuga sa, crede că s-a trezit din toropeala unui vis la o nouă realitate în care divinul, ceea ce pare cel mai inaccesibil, a devenit, datorită Învățătorului, la distanță de o bătaie de inimă. Ecoul cuvintelor fugarului patriarh răsună în interiorul lui:
— Cu adevărat, Domnul este în locul acesta și eu nu am știut.
Și își spune, fără să rostească, ceea ce și-au spus lor înșiși mulți alții dintre cei descoperiți de El: „Hristos m-a văzut sub smochin. Știe mult mai mult despre mine decât eu însumi, mult mai mult decât poate descoperi vreodată psihanaliza.”
Învățătorul are o abilitate rară, aceea de a vedea dincolo de aparențe, de a detecta prezența divinului în om și a cerescului în cotidian. Cu El înveți să vezi lucrurile vechi cu ochi noi și să nu mai privești lucrurile noi cu aceiași ochi vechi. Capacitatea Lui neobișnuită de a iubi Îi permite să întrevadă fluturi strălucitori în cele mai urâte omizi și sfinți admirabili în păcătoșii nevrednici. Pentru că a iubi cu adevărat „înseamnă să vezi frumusețea care există în inima altei persoane”.
Există învățători care predau îndrumându-și elevii ca pe cai: pas cu pas. Majoritatea dintre noi avem nevoie să fim orientați astfel, respectându-ni-se ritmul. Există alții care predau potențând ceea ce găsesc bun în discipol, încurajându-l să avanseze și să crească, pentru că toți învățăm mai bine atunci când suntem încurajați. Noul Învățător învață în ambele moduri: stimulând pașii tuturor și motivându-i pe toți, încurajând cu sinceritate orice progres.
Învățătorul este capabil, de asemenea, să înțeleagă visurile potențialilor săi ucenici. De aceea, poate să-i viseze așa cum nu sunt încă și poate să-Și imagineze realitatea în care ei se pot transforma. El știe că ființa umană crește atunci când știe că cineva își face visuri pentru ea.
Astfel, acești tineri, la fel ca mulți alții care vor veni mai târziu, împărtășind între ei noile perspective pe care întâlnirea cu Isus le aduce în viața lor, extind invitația de a-L urma și fac să crească, treptat, micul lor grup de ucenici. Cu astfel de purtători de cuvânt entuziaști, lucrarea insolitului Învățător se răspândește, acceptând bărbați și femei așa cum sunt, acolo unde sunt, și transformându-i, puțin câte puțin, în ființe noi, pline de posibilități incredibile.
La fel ca Natanael, fiecare avem propriile noastre criterii, unele dintre ele false. Ne este greu să înțelegem că Dumnezeu propune căi diferite de cele pe care le cunoaștem. De aceea, Învățătorul îi deconcertează, cu aparenta Lui simplitate, de la felul lor de a așeza lucrurile.
Cu toții avem tendința să admirăm ceea este extraordinar, marile realizări ale omenirii, marile personaje ale istoriei. În același timp, deoarece este evident că nu toți putem fi primii în toate, și foarte puțini pot face ca iluziile lor de măreție să devină realitate, cei mai mulți dintre noi ne autocondamnăm incluzându-ne în categoria „grămezii”. Această realitate pare să fi activat, în nenumărați oameni, mecanisme de apărare care îi rețin în ceea ce clasicii numeau aurea mediocritas și care ar putea fi tradus ca „apologia acceptabilului”.
În toate societățile, dificultățile economice, ignoranța, nedreptățile vieții, dificultatea de a studia anumite profesii sau de a găsi un loc de muncă interesant subminează optimismul natural al copilăriei și idealismul adolescenței. Pe măsură ce tinerețea trece și viața adultă devine mai complicată, circumstanțele îi conduc pe cei descurajați spre evadare, resemnare sau inhibare, producând, adesea, vieți rutinare, conformiste, dezamăgite, sortite eșecului.
Dintotdeauna, mulți dintre tineri își pierd repede ambițiile cele mai legitime, atât în domeniul studiilor, al muncii sau al succesului personal, cât și în domeniul spiritual, al idealurilor și al valorilor. În toate sectoarele vieții, inerția dominantă este mulțumirea cu rezultate mediocre sau justificarea lor. Nu dau dovadă de dedicare, nu îndrăznesc să încerce nimic nou, și aceasta din comoditate, de frica efortului sau de teama ridicolului, complăcându-se să oscileze între improvizație și descurajare, deși mulți ar putea realiza o realitate extrem de motivantă doar cu puțin efort și cu mai multă voință.
Prin aceasta Se deosebește Isus de ceilalți învățători. Este adevărat că predică un stil de viață simplu și modest, dar trezește aspirații înalte și învață o filozofie profundă a existenței. Persoana Lui iradiază „o putere ascunsă, dar care nu poate să fie în totul acoperită”. Chiar și dușmanii Săi trebuie să recunoască faptul că „niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta”.
Dacă există un lucru pe care li-l precizează în mod clar ucenicilor, acesta este dorința Sa ca ei să atingă excelența:
Ce lucru extraordinar faceți? Își va întreba ucenicii, arătând că nu Se mulțumește cu puțin. Chiar îndrăznește să-i încurajeze să fie „desăvârșiți”, adică să dezvolte cât de mult pot nenumăratele posibilități care pulsează în ființa lor!
Acesta este modul în care le transformă viețile, arătându-le de ce sunt capabili și ce pot deveni, dacă se deschid puterii harului divin.
De la începutul slujirii Sale, Învățătorul îi cheamă pe cei tineri și pe cei mai puțini tineri să-și transforme viețile ordinare în vieți extraordinare. Îi invită să schimbe acea existență mediocră, de care nu sunt mulțumiți, în ceva măreț, nobil și frumos. Chemându-i să-L urmeze, îi invită să se înroleze într-o misiune angajată, consacrată unei mari cauze. Chemarea Sa îi scoate din realitatea lor rutinară și îi lansează într-o aventură fabuloasă, riscantă, intensă, dificilă, chiar eroică, în care nu există loc nici pentru lipsa de sens, nici pentru superficialitate.
Cei care Îl urmează pe Isus încetează în curând să mai fie cetățeni de duzină. Exemplul Lui trezește în profunzimea ființei lor răspunsul la chemarea idealului și, astfel, acești tineri nerăbdători vor fi în curând pregătiți să continue călătoria captivantă pe care au început-o. Dând sens existenței lor, Isus conferă o dimensiune extraordinară vieților lor obișnuite.
Învățătorul intuiește că slujirea Sa pe acest pământ poate să fie foarte scurtă. De aceea o trăiește atât de intens. După ce Și-a petrecut tinerețea ca tâmplar, construind case pentru a fi locuite, pluguri pentru a cultiva pământul și juguri pentru a împărți poverile, acum, ca Învățător, S-a angajat să facă lumea un loc mai bun de locuit, să creeze noi instrumente pentru a cultiva inimile și să caute modalități mai solidare pentru a împărtăși poverile omenești.
Întrucât nu este mulțumit de modul în care își trăiesc spiritualitatea majoritatea oamenilor din comunitatea religioasă în care S-a născut, decide, în loc să o abandoneze, așa cum procedează, de obicei, nemulțumiții, ceva infinit mai bun, dar mult mai dificil, și anume să construiască împreună cu urmașii Săi o nouă comunitate, pe care decide să o numească „biserica” Sa.
Reprezentanții clerului și conducătorii țării murmură:
— Ignorați-L! Acest tâmplar nu este calificat. Este un megaloman ignorant. Nu știe ce face.
Dar El nu Se descurajează, pentru că știe că, atunci când cineva decide să realizeze ceva important, trebuie să se confrunte cu opoziția celor care ar fi vrut să facă același lucru, dar nu îndrăznesc să-și asume riscurile; cu criticile din partea susținătorilor a ceva diferit; și, mai ales, cu rezistența celor care nu fac niciodată nimic.
La început, nu poate conta decât pe propriul sprijin și are deja treizeci de ani. Dar pasiunea primilor ucenici câștigați pentru cauza Sa este atât de contagioasă, încât ei înșiși extind invitația către alții.
Când hotărăște să înceapă construirea comunității de credincioși la care visează, Învățătorul arată foarte clar că nu vrea să întemeieze o religie, ci o școală. Adevărata religie o deține deja: este cea pe care Dumnezeu a revelat-o. Acum vrea să învețe cum să fie pusă în practică. Esența doctrinei Sale poate fi formulată în câteva propoziții:
„Religia curată și neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani și pe văduve în necazurile lor și să ne păzim neîntinați de lume.” Sau, cu alte cuvinte: să fii un bun creștin înseamnă să trăiești în comuniune cu Dumnezeu și să te porți cu aproapele tău cu empatia și cu solidaritatea cu care fiecare ar dori să fie tratat în circumstanțele sale.
Pentru El, spiritualitatea și educația au un obiectiv comun: a învăța să gândești, a învăța să fii, a învăța să viețuiești și, în consecință, a învăța să conviețuiești; cu alte cuvinte, a învăța să iubești.
Acest Reformator curajos are multe idei inovatoare și foarte puține prejudecăți. De aceea admite în echipa Sa tineri și bătrâni, educați și ignoranți, bărbați și femei, ceva total nemaiauzit în lumea Lui. Mai mult, îi acceptă fără nicio pregătire prealabilă. Și face totul în afara celor mai bine stabilite instituții religioase ale timpului Său, adică în afara Templului și a sinagogii. El știe că „adevărurile speciale pentru acest timp nu se găsesc în posesia autorităților bisericești, ci în cea a bărbaților și femeilor care nu se consideră prea înțelepți sau prea învățați pentru a crede Cuvântul lui Dumnezeu”.
Marile Sale teme sunt viața însăși, adevărul pe față, dragostea sinceră, adevărata libertate, fericirea autentică. De aceea, cel mai important lucru pentru El este formarea caracterului. Își convinge ucenicii că, dacă sunt nemulțumiți de societatea în care trăiesc și vor să o schimbe, trebuie să înceapă prin a se lăsa transformați ei înșiși. Doar în felul acesta îi pot convinge pe ceilalți, oferindu-le motive mai bune pentru a trăi și o scară de valori superioară. Pentru aceasta le cere reflecție, disciplină a trupului și a minții, plăcere pentru muncă, bucurie de a împărtăși, dorință de a-și face datoria și respect față de toți.
Îi învață să nu confunde umilința cu frica, nici mulțumirea cu lenea. Altfel spus, să-și recunoască limitele, dar fără să refuze să-și folosească pe deplin capacitățile lăsându-se îndrumați de Dumnezeu, care să-i facă să fie eficienți la maximum.
A fi capabil să te mulțumești cu puține bunuri materiale nu înseamnă să nu ai proiecte mari și ambiții nobile, nici să accepți cu scuze ceea ce este nescuzabil, nici să confunzi spontaneitatea cu superficialitatea. Dumnezeu are pentru fiecare un ideal de progres și de excelență. De aici, hotărârea Sa de a-i încuraja pe oameni să slujească în măsura maximă posibilă, fără a cădea nici într-un complex de inferioritate, nici în vanitate sau în aroganță.
Tânărul Învățător știe să încurajeze, să insufle entuziasm, să corecteze cu tact, să motiveze pentru ca discipolii să-și dorească să ofere tot ce au mai bun, și o face cu răbdare, cu fermitate și cu afecțiune. Folosind tot timpul analogii, povestiri și imagini și, mai presus de toate, prin exemplul Său, Își învață ucenicii să înțeleagă Scripturile, să interpreteze realitatea, să asculte natura și să învețe din experiențe, să nu se teamă de moarte și să ia viața în serios. Să se roage în mod inteligent și să impregneze cu putere spirituală viața de zi cu zi. Să trăiască în solidaritate, să practice iertarea. Să fie dispuși să sufere mai degrabă decât să producă suferință și să suporte răul mai degrabă decât să-l provoace. Într-un cuvânt, să trăiască o viață pe deplin pozitivă, care să transforme tot ce se află în jurul lor într-o lume mai bună.
În curând, viețile obișnuite ale lui Ioan, Andrei, Simon, Filip și Natanael, reflectând viața Învățătorului, vor deveni treptat vieți excepționale. Trebuie doar să-L urmeze și să continue să avanseze împreună cu El pe acea cale abruptă și îngustă, dar captivantă, care duce de la cele mai joase tărâmuri ale mediocrității omenești până la cele mai înalte piscuri ale sferei divinului.
Și Îl vor urma atât de aproape, încât membrii grupului Său, aflat în creștere, vor fi cunoscuți de cei din jurul lor ca „oamenii Căii”.