Ai terminat de citit capitolul Invitația, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/8miDckcQMczmr7xP6
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Chemarea.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Veniți după Mine, și vă voi face pescari de oameni.
Marcu 1:17
Lacul strălucește sub soarele dimineții, orbit de albul gospodăriilor din cartierul pescăresc și de nisipul scânteietor al plajei. Oglinda sa albastră se frânge ușor sub adierea brizei, care împrăștie zboruri de pescăruși peste liniștea apelor.
Rezemat de barca sa, în umbra fugară a pânzelor, un tânăr pescar își repară mrejele, în timp ce supraveghează un șir de pești pus la uscat pe o împletitură de nuiele rudimentară.
Dregerea nodurilor nu este o sarcină plăcută, mai ales după o noapte cu captură slabă.
Cu un gest obosit, Simon lasă vechea plasă pe nisip și își trece dosul brațului pe frunte, dându-și pe spate cârlionții uzi. Scăldat în sudoare, cu spatele dezgolit, tăbăcit de intemperii, tresare pentru o clipă.
În fiecare zi, același lucru: noaptea la pește, dimineața la piață, apoi repararea mrejelor și, mai târziu, să încerci să dormi... pentru a o lua de la capăt din nou în amurg. Și așa zi după zi, întotdeauna la fel. De parcă viața lui ar fi fost prinsă în mreje chiar mai încâlcite decât cele din mâinile sale.
Dacă cel puțin am putea cumpăra plase noi, nu ar trebui să petrecem atât de mult timp în fiecare zi reparându-le pe acestea, atât de uzate și de rupte. Dar vremurile sunt grele și împrumuturile, greu de restituit...
Simon rămâne nemișcat, cu privirea pierdută în zare. Strălucirea soarelui pe suprafața apei îl obligă să-și închidă pe jumătate ochii visători. Nu ar vrea să fie un simplu pescar toată viața, legat de o barcă veche și de niște plase șubrede. Mai ales acum, că s-a căsătorit și trebuie să-și întrețină soția și soacra.
A fi pescar în Capernaum înseamnă a te condamna la o succesiune monotonă de nopți de pescuit și de zile de luptă cu ațipeala care te cuprinde. Ești prins la nesfârșit în plasa unei lupte fără speranță împotriva sărăciei. Nimic care să poate împlini dorințele unei inimi ca a lui, însetată de aventură și, de ce nu, de măreție.
Simon visează, la fel ca unii dintre colegii săi, să plece de acolo și să-și umple golul interior cu ceva măreț. Dar singurul stimulent al fiecărei zile de lucru este captura nesigură cu care să umple coșurile pe care soția lui le duce la piață în fiecare dimineață. În unele zile mai mult, în altele mai puțin, dar întotdeauna aceeași rutină.
Cu excepția zilei de astăzi, în care Învățătorul pe care-L urmează fratele său, Andrei, S-a apropiat de el și a cerut să-I împrumute barca. Voia să le vorbească, mai pe îndelete, unor oameni care-L urmează, Îi sorb cuvintele și nu-L lasă să plece de pe chei. Faima Galileeanului nu a încetat să se răspândească în toată regiunea și o mulțime pestriță vrea să-L audă personal pe Omul despre care se povestesc lucruri nemaipomenite.
Și aceasta, deoarece cuvintele Învățătorului sunt atât de încântătoare, încât te prind ca niște mreje.
Încă mai sunt mulți acolo, nedoritori să-și ia rămas-bun, în timp ce copiii se bălăcesc râzând și se joacă pe plajă.
Rezemat de barcă, stând cu picioarele goale în apă, acest Om neobosit le oferă atenție, primitor și răbdător, oamenilor care se înghesuie în jurul Său, tânjind după cuvintele vieții. Și, din când în când, întinzând mâna la suprafața apei, Îi stropește pe cei mici care aleargă provocându-L, fără să-i pese că I se udă poalele hainei.
Întors la munca sa, atenția lui Simon revine asupra încurcăturilor nodurilor plasei.
Pescarul încă așteaptă o ocazie decisivă care să-l rupă de legăturile lui și să-i transforme existența monotonă într-o aventură emoționantă. Ceva asemănător cu ceea ce fratele său crede că a găsit urmându-L pe noul Învățător, acel Rabin de a cărui atracție nu poate scăpa.
În afară de asta, nimic nu pare să se schimbe în viața lui grea. În portul din Capernaum, în acest mic lac interior, niciodată nu vor ajunge corăbii negustorești din țările îndepărtate către care lui Simon, pescarul care nu a putut niciodată să părăsească acele împrejurimi, i-ar plăcea să călătorească.
Armata ar putea fi o variantă. Romanii continuă să recruteze soldați pentru expedițiile de cucerire în regiuni îndepărtate. Cine știe dacă nu cumva, datorită Romei, ar putea obține momente de glorie și numele său ar rămâne astfel imortalizat, pentru totdeauna, în istoria lumii. Dar acum, pentru că este căsătorit, i se pare o variantă prea puțin probabilă și himere ca acestea îi dispar curând din minte, șterse precum urmele de pași în nisip, spălate de valurile care, fără încetare, vin și se sparg la picioarele lui.
Pieptul său, tăbăcit de apă și de soare, se ridică domol într-un oftat nostalgic și coboară încet, învins și neputincios, ca un torent de energie stăvilită, care nu găsește – și se teme că nu va găsi niciodată – un făgaș pe care să merite să se reverse.
Așezat pe nisip, Simon continuă să-și cârpească mrejele, în timp ce soarele alunecă pe pielea lui bronzată și desenează forme trecătoare pe mișcarea ritmică a brațelor sale robuste. Gândurile lui rătăcesc la întâmplare, izbindu-se de zidurile invizibile ale temniței realității sale: condamnat să fie pescar întreaga sa viață, în așteptarea zilnică a unui coș de pește. Viitorul se întrezărește, deopotrivă, atât de previzibil pe cât de nesigur, ca valurile pe care își riscă viața în fiecare noapte pentru a smulge mării traiul lui sărăcăcios.
Dar așa trăiesc puținii locuitori din acel cătun pescăresc: el, fratele lui, părinții lor, Zebedei și copiii lui, prietenii săi... Simon vorbește uneori cu ei despre ghimpele nemulțumirii lui și despre dorințele arzătoare de a progresa. Prietenii lui îl susțin, dar povara muncii îi împiedică să dea aripi visurilor și se lasă purtați de rutină fără să se gândească la altceva decât la pâinea cea de toate zilele, pe care trebuie să iasă și să o caute, cu orice preț, pe valurile acestui lac lipsit de măreție.
În aceeași noapte, bărcile erau deja în zorul muncii când a răsărit luna, ca un corn în creștere, care abia le făcea vizibile siluetele pe valuri. Simon așteptase momentul potrivit pentru a arunca mreaja. La semnalul stabilit, în tăcere, a procedat ca de obicei: a slăbit funiile și a lăsat plumbii să cadă încet, fără zgomot, pe latura corabiei pe care umbrele o lăsau ascunsă.
De pe celelalte bărci, ajungea la ei freamătul înăbușit al aceleiași manevre; ca în fiecare noapte, de altfel. Apoi venea munca cea mai delicată, aceea de a ridica rapid plasele înainte ca peștii să scape. Captura depindea în mare măsură de viteza și de îndemânarea cu care era executată această manevră. Simon era un pescar priceput, care își cunoștea meseria mai bine decât mulți alții.
Când a simțit semnalul unor aparente smucituri, a ridicat brusc mreaja. Dar era goală. Trebuia să încerce încă o dată, lăsând să cadă din nou plasa peste marginea bărcii. Frustrat, pescarul a repetat această operațiune de mai multe ori, de-a lungul nopții, însă fără succes.
Simon era epuizat. Îl dureau articulațiile brațelor și acea durere de spate avea să reapară. Gustul amar al înfrângerii îi ardea buzele uscate.
Vântul răcoros al nopții făcea să-i tremure corpul transpirat, vădind oboseala și furia eșecului. Într-o ultimă încercare, a aruncat din nou mrejele. De data aceasta opuneau rezistență. Ochii uimiți s-au deschis și mai mult pentru a vedea ieșind la suprafață reflecțiile argintii ale mult așteptatei capturi. Dar o zgârietură înfundată a deschis o gaură în plasă și aceasta a apărut goală și ruptă, sfâșiată, probabil, de catargul vreunei vechi corăbii scufundate.
Pescuirea, care până atunci fusese nerodnică, devenise acum imposibilă. Luna palidă dispăruse. Învăluit în întuneric, Simon s-a lăsat să cadă peste mrejele umede și nu și-a putut opri câteva lacrimi de furie. Și-a promis că, dacă va putea, va renunța la pescuit.
Începea să se crape de ziuă și, în strălucirea zorilor, pescarii s-au întors, taciturni, la țărm.
Împreună cu fratele său și cu câțiva prieteni, a rămas să repare mrejele, încercând să întârzie momentul cumplit al întoarcerii acasă cu coșurile goale, fără pește și fără chef de nimic.
Și atunci a venit Învățătorul.
Pe acea plajă, străinii nu veneau, de obicei, atât de devreme, dar Andrei și Ioan L-au recunoscut imediat și au alergat să-L întâmpine. Simon, stânjenit, se uita uimit la acel Rabin neobișnuit care, în urmă cu câteva zile, îndrăznise să se joace cu numele lui...
— Ia te uită! Numele tău este Simon, fiul lui Iona, spusese El. Sună bine ideea asta cu „fiul ascultător al porumbelului” sau „urmașul credincios al lui Iona”. Sper că ești mai puțin pesimist decât bătrânul profet... Te văd mai degrabă dur decât docil. Ți s-ar potrivi mai bine numele Chifa, să spunem, Petru: Cum ți se pare „Pietricică de pe plajă”?
Pescarul, nedumerit, nu a știut ce să răspundă. Pentru că exact așa se vedea pe sine, ca o pietricică de pe plajă, tocită de rutină, incapabilă să se miște singură de pe țărm. Mai târziu, fratele său i-a explicat că noul Învățător Se încumeta să schimbe numele, deoarece era pornit să transforme viețile.
Intrigat de farmecul misteriosului Rabin, nu a putut rezista nici în dimineața aceasta, când i-a cerut să-I împrumute barca.