Dacă există un lucru pe care li-l precizează în mod clar ucenicilor, acesta este dorința Sa ca ei să atingă excelența:
Ce lucru extraordinar faceți? Își va întreba ucenicii, arătând că nu Se mulțumește cu puțin. Chiar îndrăznește să-i încurajeze să fie „desăvârșiți”, adică să dezvolte cât de mult pot nenumăratele posibilități care pulsează în ființa lor!
Acesta este modul în care le transformă viețile, arătându-le de ce sunt capabili și ce pot deveni, dacă se deschid puterii harului divin.
De la începutul slujirii Sale, Învățătorul îi cheamă pe cei tineri și pe cei mai puțini tineri să-și transforme viețile ordinare în vieți extraordinare. Îi invită să schimbe acea existență mediocră, de care nu sunt mulțumiți, în ceva măreț, nobil și frumos. Chemându-i să-L urmeze, îi invită să se înroleze într-o misiune angajată, consacrată unei mari cauze. Chemarea Sa îi scoate din realitatea lor rutinară și îi lansează într-o aventură fabuloasă, riscantă, intensă, dificilă, chiar eroică, în care nu există loc nici pentru lipsa de sens, nici pentru superficialitate.
Cei care Îl urmează pe Isus încetează în curând să mai fie cetățeni de duzină. Exemplul Lui trezește în profunzimea ființei lor răspunsul la chemarea idealului și, astfel, acești tineri nerăbdători vor fi în curând pregătiți să continue călătoria captivantă pe care au început-o. Dând sens existenței lor, Isus conferă o dimensiune extraordinară vieților lor obișnuite.
Învățătorul intuiește că slujirea Sa pe acest pământ poate să fie foarte scurtă. De aceea o trăiește atât de intens. După ce Și-a petrecut tinerețea ca tâmplar, construind case pentru a fi locuite, pluguri pentru a cultiva pământul și juguri pentru a împărți poverile, acum, ca Învățător, S-a angajat să facă lumea un loc mai bun de locuit, să creeze noi instrumente pentru a cultiva inimile și să caute modalități mai solidare pentru a împărtăși poverile omenești.
Întrucât nu este mulțumit de modul în care își trăiesc spiritualitatea majoritatea oamenilor din comunitatea religioasă în care S-a născut, decide, în loc să o abandoneze, așa cum procedează, de obicei, nemulțumiții, ceva infinit mai bun, dar mult mai dificil, și anume să construiască împreună cu urmașii Săi o nouă comunitate, pe care decide să o numească „biserica” Sa.
Reprezentanții clerului și conducătorii țării murmură:
— Ignorați-L! Acest tâmplar nu este calificat. Este un megaloman ignorant. Nu știe ce face.
Dar El nu Se descurajează, pentru că știe că, atunci când cineva decide să realizeze ceva important, trebuie să se confrunte cu opoziția celor care ar fi vrut să facă același lucru, dar nu îndrăznesc să-și asume riscurile; cu criticile din partea susținătorilor a ceva diferit; și, mai ales, cu rezistența celor care nu fac niciodată nimic.
La început, nu poate conta decât pe propriul sprijin și are deja treizeci de ani. Dar pasiunea primilor ucenici câștigați pentru cauza Sa este atât de contagioasă, încât ei înșiși extind invitația către alții.
Când hotărăște să înceapă construirea comunității de credincioși la care visează, Învățătorul arată foarte clar că nu vrea să întemeieze o religie, ci o școală. Adevărata religie o deține deja: este cea pe care Dumnezeu a revelat-o. Acum vrea să învețe cum să fie pusă în practică. Esența doctrinei Sale poate fi formulată în câteva propoziții:
„Religia curată și neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani și pe văduve în necazurile lor și să ne păzim neîntinați de lume.” Sau, cu alte cuvinte: să fii un bun creștin înseamnă să trăiești în comuniune cu Dumnezeu și să te porți cu aproapele tău cu empatia și cu solidaritatea cu care fiecare ar dori să fie tratat în circumstanțele sale.
Pentru El, spiritualitatea și educația au un obiectiv comun: a învăța să gândești, a învăța să fii, a învăța să viețuiești și, în consecință, a învăța să conviețuiești; cu alte cuvinte, a învăța să iubești.
Acest Reformator curajos are multe idei inovatoare și foarte puține prejudecăți. De aceea admite în echipa Sa tineri și bătrâni, educați și ignoranți, bărbați și femei, ceva total nemaiauzit în lumea Lui. Mai mult, îi acceptă fără nicio pregătire prealabilă. Și face totul în afara celor mai bine stabilite instituții religioase ale timpului Său, adică în afara Templului și a sinagogii. El știe că „adevărurile speciale pentru acest timp nu se găsesc în posesia autorităților bisericești, ci în cea a bărbaților și femeilor care nu se consideră prea înțelepți sau prea învățați pentru a crede Cuvântul lui Dumnezeu”.
Marile Sale teme sunt viața însăși, adevărul pe față, dragostea sinceră, adevărata libertate, fericirea autentică. De aceea, cel mai important lucru pentru El este formarea caracterului. Își convinge ucenicii că, dacă sunt nemulțumiți de societatea în care trăiesc și vor să o schimbe, trebuie să înceapă prin a se lăsa transformați ei înșiși. Doar în felul acesta îi pot convinge pe ceilalți, oferindu-le motive mai bune pentru a trăi și o scară de valori superioară. Pentru aceasta le cere reflecție, disciplină a trupului și a minții, plăcere pentru muncă, bucurie de a împărtăși, dorință de a-și face datoria și respect față de toți.
Îi învață să nu confunde umilința cu frica, nici mulțumirea cu lenea. Altfel spus, să-și recunoască limitele, dar fără să refuze să-și folosească pe deplin capacitățile lăsându-se îndrumați de Dumnezeu, care să-i facă să fie eficienți la maximum.
A fi capabil să te mulțumești cu puține bunuri materiale nu înseamnă să nu ai proiecte mari și ambiții nobile, nici să accepți cu scuze ceea ce este nescuzabil, nici să confunzi spontaneitatea cu superficialitatea. Dumnezeu are pentru fiecare un ideal de progres și de excelență. De aici, hotărârea Sa de a-i încuraja pe oameni să slujească în măsura maximă posibilă, fără a cădea nici într-un complex de inferioritate, nici în vanitate sau în aroganță.
Tânărul Învățător știe să încurajeze, să insufle entuziasm, să corecteze cu tact, să motiveze pentru ca discipolii să-și dorească să ofere tot ce au mai bun, și o face cu răbdare, cu fermitate și cu afecțiune. Folosind tot timpul analogii, povestiri și imagini și, mai presus de toate, prin exemplul Său, Își învață ucenicii să înțeleagă Scripturile, să interpreteze realitatea, să asculte natura și să învețe din experiențe, să nu se teamă de moarte și să ia viața în serios. Să se roage în mod inteligent și să impregneze cu putere spirituală viața de zi cu zi. Să trăiască în solidaritate, să practice iertarea. Să fie dispuși să sufere mai degrabă decât să producă suferință și să suporte răul mai degrabă decât să-l provoace. Într-un cuvânt, să trăiască o viață pe deplin pozitivă, care să transforme tot ce se află în jurul lor într-o lume mai bună.
În curând, viețile obișnuite ale lui Ioan, Andrei, Simon, Filip și Natanael, reflectând viața Învățătorului, vor deveni treptat vieți excepționale. Trebuie doar să-L urmeze și să continue să avanseze împreună cu El pe acea cale abruptă și îngustă, dar captivantă, care duce de la cele mai joase tărâmuri ale mediocrității omenești până la cele mai înalte piscuri ale sferei divinului.
Și Îl vor urma atât de aproape, încât membrii grupului Său, aflat în creștere, vor fi cunoscuți de cei din jurul lor ca „oamenii Căii”.