Dar Isus nu caută o viață ușoară, la adăpostul rudelor numeroase: Își dorește o viață folositoare, chiar dacă nimeni nu-L susține. Idealul Său nu aparține acestei lumi și, prin urmare, nu merge pe urmele majorității. Are un vis, un proiect măreț. Vrea să încerce ceva nou pentru a construi o lume mai bună, schimbând viețile oamenilor. Și aspiră să împărtășească idealurile, visurile și proiectele Sale cu cei mai buni tineri din țară. Nu are nici experiență, nici titluri, nici mijloace, nici influență. Dar se bazează pe Dumnezeu, și acest lucru este suficient ca să Se simtă optimist, curajos și puternic.
Mai mult, primii Săi doi ucenici sunt deja acolo, așteptând să primească cea dintâi lecție.
Această lecție, inițială și definitivă, cea mai importantă dintre toate, constă pur și simplu în a descoperi puterea pe care prezența divină o transmite în viața celor care o caută. Pentru că, acolo unde este Isus, Se află Dumnezeu. Și El este fericit să îi însoțească pe cei care Îl caută cu adevărat, oricât de tineri și de dezorientați ar fi.
De-a lungul întregului drum de la Marea Moartă la Ierihon, nu există nicio zonă locuită. Cu toate acestea, Învățătorul Își conduce fără ezitare noii prieteni spre locul în care spune că locuiește în acel moment. Fără îndoială, este locul în care a rămas în timpul vizitei Sale la Ioan Botezătorul, în urmă cu vreo patruzeci de zile. Să fie una dintre numeroasele grote din zonă? Vreo colibă de stuf, pe marginea drumului, de genul celor pe care le ocupă călătorii, unul după altul? Sau îi conduce la locul ales unde să întindă cortul pe care îl poartă cu El în rucsac, la fel ca atât de mulți alți călători? Vechile texte nu ne spun. Dar precizează că tinerii au mers și au văzut unde locuia Rabinul călător care Și-a împărțit cu ei adăpostul precar până în ziua următoare.
În curând, vor decide să rămână cu El pentru totdeauna.
Nu vor uita niciodată ora exactă a acelui moment decisiv: ora a zecea, penultima oră a după-amiezii.
Ziua scapătă peste drumeți. Soarele asfințește printre norii roșietici-aurii. Dar în inimile celor trei tineri răsare ceva nou.
Întâlnire miraculoasă, crucială, atât pentru învățăcei, cât și pentru noul Învățător.
Despre ce au vorbit în acea noapte de neuitat, sub cerul înstelat? Scrierile protagoniștilor nu au consemnat. Singurul lucru pe care îl precizează este că momentul în care acești tineri Îl întâlnesc pe Isus și decid să rămână cu El marchează un punct de referință în istoria vieții lor. Pentru că odată cu El au găsit ceea ce căutau, au găsit, de asemenea, multe lucruri pe care nu le căutau, altele pe care le căutau fără să știe și ceva mult mai bun decât ce căutau.
Lecția pe care noul Învățător începe să le-o predea are legătură cu un verb care poate fi conjugat la toate persoanele, la toate timpurile și la toate modurile: verbul a iubi. Verb căruia nu-i plac imperativele, îi lipsesc timpurile perfecte, prezentul său este, de obicei, imperfect și viitor condiționat. Un verb care cere să fie practicat în toate formele și cu toate sinonimele sale: a plăcea, a aprecia, a adăposti, a susține, a prețui, a respecta, a împărtăși. Dar, din moment ce conjugarea acestui verb nu încape în cărți, acești primi ucenici trebuie s-o învețe în acțiune.
Cu uimire, descoperă că personificarea verbului a iubi le-a ieșit în întâmpinare pe drumul căutării lor și i-a întâlnit acolo unde se aflau, în acel neașteptat popas. Dacă a iubi cu adevărat înseamnă a căuta binele celuilalt, a-i dori fericirea, acești ucenici descoperă în Isus dragostea întrupată, solidaritatea în persoană, demonstrația practică a ceea ce înseamnă a iubi cu adevărat, necondiționat: nu un sentiment efemer, ci un motor de acțiune. Principiu vital care pătrunde în persoana lor și care îi face să recunoască în Învățătorul lor pe Cineva care vine de la Dumnezeu.
Ioan, probabil ucenicul cel mai tânăr, se referă mai târziu la acel sentiment nou, nedefinibil, pe care începuse să-l experimenteze în acea zi în fața uimitoarei capacități de empatie a Învățătorului – „emoția de a se simți acceptat și înțeles și de a nu cuteza să exprime recunoștința pentru atât de multă afecțiune”. Și, de atunci, face referire la sine însuși cu cel mai îndrăzneț titlu onorific pe care l-a avut vreodată cineva: „Ucenicul pe care-l iubea Isus.”
Așadar, marea lecție a noului Învățător pentru primii Săi ucenici, și pentru toți cei care Îl vor urma, este să învețe să conjuge verbul a iubi. Începând de unde se află și continuând în casele lor, în cartierul lor, în orașele în care locuiesc, în atelierele în care lucrează, în spațiile în care își petrec timpul liber și, desigur, în sanctuarele în care se închină. Din moment ce Cuvântul divin S-a apropiat de ei prin dragoste, practicarea verbului „a iubi” va fi, de asemenea, de acum înainte, calea de a se apropia de semeni și de a se înălța spre cer.
În acest fel, tinerii descoperă, în prezența lui Isus, că pentru a găsi sensul vieții nu trebuie să caute un loc, ci o Persoană. Pentru a simți prezența lui Dumnezeu nu este nevoie să se adune în solemnitatea unui Templu; apropierea Sa se regăsește și în îmbrățișarea răcoritoare a apei, într-un scăldat la apusul soarelui. Pentru a intra în comuniune cu Susținătorul tuturor lucrurilor nu este necesară participarea la ritualul unui sacrificiu; poți comunica simplu cu El împărțind recunoscător cu alții câteva bucăți de rodie și o mână de curmale. Pentru a te apropia de Creatorul universului nu este necesară nicio inițiere mistică; este suficient să te lași purtat de emoție în contemplarea uimitoare a stelelor.
Călătorii L-au găsit pe Învățătorul pe care Îl căutau. Dar Acesta îi pune în încurcătură. Le strică toate planurile. Nu se încadrează în niciuna dintre categoriile lor. Ei nu știu cum să-L definească: sfetnic remarcabil, învățător-prieten, cale și țintă, dragoste personificată, bucurie senină, adevăr și viață...
Cuvintele Sale sunt, în aceeași măsură, simple și profunde, încât fiecare dintre reflecțiile Sale pare inepuizabilă, astfel încât ei nu reușesc să pătrundă până în profunzimea gândurilor Sale.
Există, de asemenea, ceva care îi surprinde și îi înspăimântă. Pentru că Învățătorul nutrește, cu un realism uimitor, visul imposibil al celor mai ambițioși profeți și reformatori: să schimbe lumea.
Și ei ar dori să facă parte din acel vis.
Dar vor putea ei să-L urmeze pe Învățător într-un proiect atât de uimitor?