Deși pasul Îi este ferm, nu pare să Se grăbească, iar tinerii nu au probleme în a-L ajunge din urmă. Intimidați de apropierea Sa, nu îndrăznesc să-I vorbească și merg pe urmele Lui, stânjeniți. Îl urmează atât de aproape, încât Călătorul le observă prezența, Se oprește zâmbind și, cu o voce gravă, dar amabilă, îi întreabă:
— Ce căutați?
Băieții, luați prin surprindere, nu pot răspunde, pentru că nu știu să formuleze ceea ce caută. Se simt dezorientați, confuzi, nemulțumiți de viața lor și vor să găsească o cale care să le dea sens și să îi facă fericiți. Dar nu știu cum să redea în cuvinte obiectul căutării lor.
Ioan Botezătorul se referise la Învățătorul călător cu enigmaticul titlu de „Mielul lui Dumnezeu”. Un nume ciudat care, precum o cheie sau un cod secret, pare să fie destinat clarificării unui mister. Cu toate acestea, ei, pe moment, au puține date pentru a rezolva taina. Mielul lui Dumnezeu atât de departe de Templu, departe de altare, străin de cercul preoților și al jertfele lor?
Călătorul neobișnuit, care nu miroase nici a tămâie, nici a fum, ci a cimbrișor și rozmarin, repetă întrebarea. Și aceasta nu are nimic de-a face nici cu riturile, nici cu clerul, nici cu teologiile: are de-a face cu ei, cu viața lor, cu aici și acum:
— Ce căutați?
Ceea ce caută nu este foarte diferit, cu siguranță, de ceea ce caută alți tineri serioși la un moment dat în viața lor. Caută, dincolo de orice urgență imediată, ceea ce le lipsește cu adevărat pentru a-și orienta existența nemulțumită: un îndrumător de încredere, o dragoste durabilă, pe cineva cu care să împartă viața, o vocație plină de satisfacții, o credință, un proiect care să-i facă să viseze.
— Ce căutați? insistă Călătorul.
Și ei, care nu reușesc să vizualizeze ce caută, scapă din încurcătură cu o altă întrebare:
— Rabi, unde locuiești?
Vor să știe unde Îl pot găsi pe Învățător atunci când au nevoie de El. Întrebarea lor echivalează, în mod indirect și, poate, inconștient, cu răspunsul: „Poate că pe Tine Te căutăm.” Pentru că, de multe ori, fără să ne dăm seama, căutăm ceva când în realitate avem nevoie de Cineva.
Cei doi prieteni voiau să știe unde să asculte învățăturile noului Rabin recomandat de Ioan Botezătorul. Acum nu se așteaptă la nimic și nu cer nimic special. Nu se simt demni de atenția personală a cuiva ca El. Vor doar să se alăture grupului eventualilor Lui adepți. Aspiră să aibă acces la privilegiul de care se bucură ucenicii puținilor învățători pe care îi cunosc în mediul lor: să participe regulat, după ocupațiile zilei, la locul unde rabinul își împărtășește cunoștințele. Aveau atât de multe nelămuriri încât, în cele câteva vorbe pe care le puteau schimba pe marginea drumului, nu puteau primi ceea ce doreau. Voiau să fie singuri cu El, să stea la picioarele Lui și să-I asculte cuvintele.
Întrebarea lor timidă și respectuoasă indică, de asemenea, că acești băieți sunt mai tineri decât Cel pe care Îl numesc deja „Învățător”.
Isus înțelege bine întrebarea lor. El știe, de asemenea, că „a locui” înseamnă mai mult decât a te opri pentru o clipă. A locui înseamnă a sălășlui, a domicilia, a viețui, a rămâne. Și El nu intenționează să rămână acolo, lângă deșert. De aceea, nu le indică un loc, ci o prezență:
— Veniți de vedeți!
Altfel spus, „urmați-Mă”.
Spre surprinderea călătorilor, noul Învățător nu Se limitează la nicio adresă fixă. Locuiește în „venirea” și „vederea” celor ce-L urmează. Îl putem găsi venind și văzând: ieșind din locul în care suntem și descoperind ceea ce nu vedeam. Apropiindu-ne de El și observându-L bine.
Călătorul le spune tovarășilor de drum că, pentru a găsi ceea ce caută, le este de-ajuns doar să vină și să vadă. Dacă pentru a veni trebuie să te pui în mișcare, pentru a vedea trebuie doar să deschizi ochii. Esența căutării Sale rezidă pe deplin în două verbe de acțiune, pe care le conjugă ca pe două invitații: să te apropii de El și să ții ochii sufletului larg deschiși.
Mai mult decât atât, pe Dumnezeu, Cel pe care ei de fapt Îl caută cu adevărat, Îl găsești în toate părțile, inclusiv în cele mai neașteptate. Nu trebuie să mergi în locurile sacralizate în acest scop, unde unii ar dori să certifice privilegiile întâlnirii. Pentru că există oameni care, de îndată ce află despre un loc în care cineva a privit odată o licărire de divin, imediat îl iau în stăpânire și construiesc pe el o capelă, un Templu, o biserică sau o mănăstire, păzindu-l cu gelozie sub propria tutelă.
Pentru a-L găsi, este de-ajuns să-L urmezi. Și aceasta este ceea ce fac Ioan și Andrei.
Cu această primire călduroasă, cu mesajul Său provocator și cu atrăgătoarea duioșie a vocii Sale, Isus îi descurajează pe cei obișnuiți să fie îndrumați prin directive și interdicții. Îi scoate de pe făgaș și îi dezorientează, deoarece însuși Ioan Botezătorul îi îndemnase să se pocăiască folosind amenințările metaforice cu securea înfiptă la rădăcina copacului și cu focul. Isus propune o transformare care merge în aceeași direcție, dar pe o altă cale, deși, uneori, folosește, de asemenea, imagini puternice. Astfel, inaugurează un nou moment în experiența spirituală a acestor tineri. Discursul lui Ioan Botezătorul a servit, la momentul său, pentru a trezi în ei teama de judecata divină, dar, pentru noul Învățător, nevoia de acum a acestor băieți nu este să tremure de frică, ci să se cutremure de entuziasm.
El cunoaște profunzimea dorinței lor arzătoare și ceea ce le poate transforma viețile. De aceea, îi invită să-L urmeze fără a recurge nici pe departe la teama de pedeapsă, nu cu porunci sau cu exigențe, ci cu o primire simplă și cordială, făcându-i să-și dorească aventurile descoperirii. Pedagogia Sa pozitivă stârnește în acești tineri dorința de a progresa, de a avansa și de a crește.
Recent, debutantul Învățător tocmai Și-a întâlnit primii doi ucenici.
A renunțat la rutina facilă a profesiei Sale de artizan pentru a urma vocația dificilă a educatorului. A încetat să construiască și să mobileze case pentru a construi și a mobila minți, o chemare provocatoare care se impune spiritului Său cu toată puterea a ceea ce provine din cer.
Când Și-a închis atelierul de tâmplărie, cei din familie și vecinii au insistat spunându-I că face o mare greșeală. Pentru un profesionist atât de bun și cu un talent excepțional, părăsirea modestei siguranțe pe care I-o oferea clientela Sa, riscându-Și în felul acesta viitorul, li se părea o nebunie. Așa se întâmplă întotdeauna. Cele mai mari piedici pentru a realiza un lucru măreț vin, de obicei, de la noi înșine, iar cea mai reticentă opoziție la asumarea de noi riscuri provine, adesea, din mediul nostru cel mai apropiat și de la cei care ne iubesc cel mai mult.