Ai terminat de citit capitolul Chemarea, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/4d9aYtp1fyeZpK4Q8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Nunta.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Să faceți orice vă va zice.
Ioan 2:5
Satul este în sărbătoare de nuntă.
Totul freamătă de entuziasm. Până și împrejurimile cătunului par a se fi îmbrăcat de sărbătoare, cu acel șirag de ziduri din chirpici, proaspăt văruite, răsfirat pe versantul dealului.
Ocolind terasele roșiatice și maronii, mărginite cu mirți, Învățătorul și prietenii Lui își croiesc drum printre câmpuri înflorite, podgorii înguste și câteva pârloage. În spatele migdalilor, se ascunde gurluit de porumbei.
Pe măsură ce se apropie de locul sărbătorii, din cuptor ajunge până la ei un miros puternic de lemne care ard și de pâine proaspăt coaptă, iar sunetele de tamburină și de flaut se revarsă de-a lungul potecilor care duc spre sat. O emoție febrilă vibrează în aer.
Pentru cei doi miri și pentru apropiații lor, nunta este evenimentul vieții. Cuprinși de euforie, îi invită la sărbătoare chiar și pe călătorii aflați în trecere. Pentru că în vechea Cana Galileei prietenii prietenilor sunt, de asemenea, prieteni. Toată lumea știe că oamenii care au mult au tendința de a fi zgârciți, dar cei care au puțin lesne împart cu alții. Așa că Învățătorul, care încă este cunoscut aici ca „Tâmplarul din Nazaret” sau „Fiul Mariei”, a fost și El invitat la nuntă. Îl însoțește un grup de tineri ai căror ochi Îl urmăresc cu respect și care Îl numesc Rabi.
Învățătorul și ucenicii Lui se alătură sărbătorii cu o bucurie naturală. El spune că a venit să aducă „viața din belșug” și Se simte fericit în mijlocul bucuriei. Îi îndrumă pe ai Săi pe calea cea îngustă, a anumitor renunțări, și îi învață că poarta Împărăției este strâmtă, dar pentru El aceasta nu înseamnă că toate privațiunile duc la cer, Dacă dorința lui Dumnezeu este să ne facă fericiți veșnic, nu înseamnă că nu dorește, de asemenea, fericirea noastră aici și acum.
Binecuvântarea nunții de la sat este o ceremonie de familie simplă și scurtă. Prietenii mirelui au ridicat pe armanul cătunului un chuppah rustic, pe care fetele l-au împodobit cu iederă și cu flori. La umbra lui, mireasa stă pe ceea ce reprezintă un tron, în dreapta jilțului prevăzut pentru mire. Așteaptă acolo, îmbrăcată în cele mai bune haine ale ei, fără să-i lipsească bijuteriile din aur, chiar dacă sunt împrumutate, pentru că, așa cum spune psalmul evocat în ritual, „împărăteasa, mireasa ta, stă la dreapta ta, împodobită cu aur din Ofir”.
Astăzi, mireasa, oricât de săracă ar fi, va fi „regină” pentru o zi.
Când mirele sosește, însoțit de alaiul lui, timid și nerăbdător, ridică ușor, cu o mână tremurândă, vălul de pe fața fecioarei, pe care abia a văzut-o de la logodna lor, și se așază lângă ea în mijlocul veseliei generale. Ea îl înconjoară de șapte ori, înainte de a se așeza din nou în jilțul ei, sub baldachin, în timp ce cineva psalmodiază profeția lui Ieremia: „Domnul a făcut un lucru nou pe pământ: femeia va peți pe bărbat.”
Apoi, vine momentul cel mai important al ritualului, kiddushin, sau ceremonia legământului. Aceasta constă în schimbul de jurăminte și de promisiuni solemne prin care tinerii se dedică și se „consacră” unul altuia.
În liniștea care însoțește acest moment, mirele, entuziasmat și încordat, îi spune miresei, uitându-se în ochii ei:
— Iată, tu te consacri mie și eu ție, prin acest legământ, conform legii lui Israel.
La care mireasa răspunde, cu obrajii îmbujorați:
— Eu sunt a iubitului meu și iubitul meu este al meu.
Imediat după aceea, mirele semnează ketuba, sau certificatul de căsătorie, unde sunt consemnate obligațiile soților. Îl citește cu voce tare și i-l dă miresei, care îl va păstra în posesia ei începând din acel moment.
În continuare, într-o atmosferă mai relaxată, mirii primesc cele șapte binecuvântări rituale, pronunțate de rabin sau de bătrânii familiei:
„Binecuvântat să fie Cel care a creat omul după chipul și asemănarea Lui și i-a asigurat procrearea și fericirea.
Binecuvântat să fie Creatorul mirilor,
al bucuriei și al sărbătorii, al încântării și al jubilării,
al plăcerii și al desfătării,
al dragostei și al fraternității,
al păcii și al prieteniei...
Doamne, fă ca această pereche să fie foarte
fericită, la fel cum i-ai făcut fericiți pe copiii Tăi în Grădina Edenului”.
Binecuvântările culminează cu o rugăciune finală, la care se alătură toți: „Binecuvântat să fii Tu, Adonai, Dumnezeul nostru, Regele universului, Creatorul rodului viței-de-vie. Pentru că nu există niciodată bucurie fără vin [...].”
Mirii beau apoi puțin vin din același pahar de lut, pe care mirele îl aruncă apoi la pământ și îl sparge cu o lovitură puternică de călcâi, pentru a aminti de fragilitatea tuturor bucuriilor umane, inclusiv a celor conjugale.
Această parte a ritualului se încheie cu un șir lung de aplauze din partea celor prezenți, în timp ce se cântă Mazal tov-ul, urându-le mirilor fericire și succes.
În acel moment plăcut de bucurie și de bună dispoziție, muzicanții cântă la flaute, tamburine și tobe mici și toată lumea merge după noua familie.
Mirii se privesc emoționați și nerăbdători, cu ochi dulci și neliniștiți, dorind și temându-se totodată de momentul în care vor fi, în cele din urmă, singuri. Pentru că acum, fără alte întârzieri, trebuie să se retragă în alcovul împodobit pentru actul de consumare a căsătoriei, în timp ce mireasa primește, între ovațiile celor prezenți, binecuvântarea Rebecăi, pe care femeile o rostesc în cor:
— Să ajungi mamă a zecilor de mii și sămânța ta să stăpânească cetățile vrăjmașilor săi!
Mirele primește și el binecuvântarea din partea bărbaților:
— Domnul să o facă pe femeia care intră în casa ta ca pe Rahela și ca pe Lea, care amândouă au zidit casa lui Israel! Arată-ți puterea în Efrata și fă-ți un nume în Betleem! Sămânța pe care ți-o va da Domnul prin această tânără femeie să-ți facă o casă asemenea casei lui Pereț, care i s-a născut lui Iuda din Tamar!