- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Dar apa nu absolvă pe nimeni de nicio crimă, iar mâinile lui Pilat vor continua să fie la fel de pătate ca şi înainte. Tăcerea condamnatului va apăsa asupra lui ca o condamnare mai atroce decât moartea. Şi, deşi va încerca s-o şteargă din memorie, privirea incredibil de liniştită a acelui muribund va continua să-i spună cine este nevinovatul şi cine sunt vinovaţii în acel proces.
Inscripţia pe care I-o pune pe cruce sună aproape ca o confesiune reparatorie: „Acesta este Isus, Împăratul iudeilor”. Cu această inscripţie semnează pagina cea mai paradoxală a istoriei: un om acuzat pe nedrept de marii clerici ai religiei Sale este executat pentru că a apărat adevărul, după ce a fost declarat nevinovat de către cel mai mare reprezentant al dreptului roman. Cel mai mare apostol al drepturilor umane este trimis la tortură.
Ce s-ar fi întâmplat cu Pilat dacă ar fi rămas credincios convingerilor sale şi ar fi luat o decizie curajoasă? Probabil nu i s-ar fi întâmplat nimic din ceea ce se temea. Timpul ar fi demonstrat că acuzaţiile aduse împotriva lui Isus şi a lui erau false. Poate, în cel mai rău caz, Tiberiu l-ar fi destituit, dar Pilat ar fi dus cu sine consolarea unei conştiinţe împăcate.
A te opune conştiinţei atrage după sine consecinţe tragice. Foarte curând, Pilat va descoperi inutilitatea concesiilor făcute. Puţin după aceea, va fi acuzat chiar de aceia care l-au instigat împotriva lui Isus, va fi destituit de către prefectul de Siria şi, în final, va fi exilat în Galia, de către împăratul Caligula.
Pilat a întors spatele datoriei pentru a nu-şi complica viaţa. Dar nimeni nu iese învingător când îşi sacrifică valorile etice. După cum povesteşte tradiţia, umbra unei cruci avea să-l urmărească permanent şi avea să fie torturat până la moarte de obsesia incurabilă de a-şi fi spălat de pe mâini nişte pete de sânge care niciodată nu s-au şters.
Soţia guvernatorului a fost mai consecventă principiilor sale decât soţul ei. Informaţiile pe care le avea şi un vis ciudat, care n-a lăsat-o să doarmă în noaptea dinaintea procesului, i-au adus convingerea că Isus era nevinovat. În van însă l-a avertizat pe soţul ei:
— Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta!
O veche legendă povesteşte că, în visul său, Procula auzise cum, secol după secol, în toate limbile, se repeta că Isus „a murit sub Ponţiu Pilat”.
Din cauză că l-a dispreţuit pe acuzat, memoria gestului său se va transmite de-a lungul timpurilor printr-una din rugăciunile cele mai repetate: Crezul. În acest mod paradoxal, numele lui Pilat mărturiseşte că, prin Isus, Dumnezeu a rupt istoria în două. Şi că adevărul Său ne interpelează pe fiecare aşa cum într-o zi l-a interpelat pe acel guvernator laş.
Din nefericire, adevărul spiritual, apt să-i transforme viaţa, a fost desconsiderat de el, ca şi de alţii dinainte şi de după, ridiculizat, înăbuşit, negociat, eliminat şi îngropat.
N-a trebuit însă să treacă prea mult pentru a se descoperi finalul miraculos al acelui conflict inegal. Nici pentru a se descoperi efectul inimaginabil al acelei morţi asupra atâtor vieţi.
Nimeni nu putea să ştie că Dumnezeu, în felul acesta, Îşi ducea la bun sfârşit planurile, în ciuda corupţiei justiţiei, a imposturii clerului şi a erorilor lui Pilat. Crucea arată că, în ciuda aparenţelor, nu suntem singuri în această lume nedreaptă, că Dumnezeu, pentru a ne atrage spre viaţă, a fost dispus să împartă cu noi precara noastră existenţă până acolo încât a înfruntat moartea. Continuând să respecte libertatea omului, planul Său de salvare a început să triumfe chiar atunci când, aparent, era călcat în picioare de însăşi destinatarii lui. Pentru că, într-un mod misterios pe care doar harul divin îl poate înţelege, dragostea aceluia care Şi-a vărsat sângele este mai tare decât toată ura din lume.
Chiar şi numai pentru faptul de a fi trezit setea de dreptate, Isus pe cruce începea să câştige inimi, inclusiv pe cele ale călăilor Săi, făcându-i să-şi dorească posibilitatea reparării greşelilor lor şi o viaţă mai bună. Timpul urma să demonstreze până în ce punct avea dreptate când zicea că a venit pentru a face să împărăţească adevărul.
De aceea, întrebarea lui Pilat –„Ce este adevărul?”– poate fi calificată drept sceptică, sofisticată, dar nu inoportună. Nu este o întrebare originală, după cum nici guvernatorul nu era. De multe secole, sfinţi şi înţelepţi n-au încetat să se întrebe. Nici definitivă nu era, căci mulţi bărbaţi şi femei din toate timpurile – oameni de ştiinţă, gânditori, oameni religioşi, artişti şi poeţi – au continuat să se întrebe până în ziua de azi. Este eterna întrebare a fiinţei umane care caută certitudini, care are nevoie de un punct de referinţă pentru a-şi construi scara de valori şi de o lumină care s-o îndrume în întuneric.
În această lume atât de complexă în care trăim, unde fiecare îşi trâmbiţează adevărul, unde este atât de uşor să greşeşti şi să fii înşelat, cum poţi găsi acea lumină sigură, acea temelie puternică pe care să te sprijini şi pe care să poţi construi în mod încrezător un proiect de viaţă?
Pentru a descoperi adevărul – această „realitate care nu se poate nega în mod logic” –, e nevoie să-l doreşti şi să-l cauţi în mod sincer.
Adevărul, ca orice mărgăritar preţios, are mai multe faţete. Deşi poate fi provizoriu sau aproximativ, pentru a-l cuprinde trebuie să-l contemplăm în totalitate. Doar o parte a adevărului nu este adevăr. Jumătăţile de adevăr sunt de-a dreptul supărătoare şi devin chiar detestabile în domeniul spiritual, adică în dimensiunea cea mai profundă a fiinţei.
Toţi cunoaştem vechea poveste orientală a orbilor şi a elefantului, care subliniază tendinţa comună de a reduce adevărul la unul dintre aspectele sale.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Pentru căutătorul sincer, buna-credinţă, sinceritatea, nu este de ajuns. Trebuie să fie însoţită de o bună informaţie. Pentru că „adevăr” nu este sinonim cu „sinceritate”: sinceritatea este subiectivă şi, ca urmare, foarte dificil de a fi judecată; adevărul este obiectiv şi, de aceea, susceptibil de a fi judecat. Şi întotdeauna e de preferat sinceritatea în adevăr decât sinceritatea în eroare.
A confunda adevărul cu opinia n-ar fi aşa grav dacă am fi dispuşi să recunoaştem că poziţia noastră poate să nu fie cea mai bună. Problema e că de la susţinerea opiniei personale până la încăpăţânare nu este decât un pas.
Se zice că nu iubim nimic mai mult decât propriile noastre păreri şi nimic nu este mai greu decât abandonarea lor. Înţeleptul Solomon spunea că „poţi să ai mai multă nădejde pentru un nebun decât pentru unul care se crede înţelept” şi că „înţelept este acela care ascultă sfaturile”.
Dreptul pe care îl are oricine, din punct de vedere al libertăţii de conştiinţă, de a crede ceea ce vrea sau de a nu crede nimic este indiscutabil. Toţi avem dreptul la înţelegere şi toleranţă. La a căuta adevărul sau a-l ignora. E problema fiecăruia, în funcţie de conştiinţă şi de simţul de responsabilitate pe care-l are. Dar asta nu înseamnă că toate atitudinile sunt la fel de înţelepte. Pot exista puncte de vedere asemănătoare asupra unui anumit lucru. Însă adevărul transcendent, deşi nu suntem capabili să-l cuprindem în întregime, este doar unul singur. De aceea, când opinia noastră nu are altă regulă, sau criteriu decât pe noi înşine, semănăm, din nefericire, cu acei orbi din fabulă, care se încăpăţânau în confuzia lor, asemănând elefantul cu un copac sau cu o sfoară.
A căuta adevărul acolo unde-şi are originea, prin toate mijloacele care ne stau la dispoziţie, aceasta este sinceritatea capabilă să ne conducă de la convingere la certitudine.
Când încercăm să ne apărăm poziţia în loc să apărăm adevărul, facem ca şi Pilat. Deja nu mai este sinceritate în atitudinea noastră, iar încăpăţânarea se transformă într-un camuflaj pentru scuzele noastre.
Este uşor să găseşti pretexte. Chiar şi textele din Scriptură pot fi interpretate şi utilizate pentru a apăra opinii personale sau de grup, cu rezultate începând de la cele mai pitoreşti erezii şi terminând cu cele mai sângeroase războaie sfinte. Oricine-şi propune poate să interpreteze greşit atât paragrafele cele mai dificile, cât şi pe cele mai clare şi mai uşoare. Unora li se întâmplă des, inclusiv celor care se opun cel mai mult Sfintelor Scripturi, să aibă o cunoaştere superficială a învăţăturilor, temându-se că vor descoperi ceva ce nu doresc, ca şi când respingerea acestora le-ar da un anumit sentiment de siguranţă.
De aceea, în mod uimitor, chiar în religie, locul privilegiat de întâlnire al omului cu Adevărul suprem (a se citi Dumnezeu şi revelaţia Sa), există atâtea „adevăruri” care se confruntă şi atâtea crezuri diferite.
Încăpăţânarea şi nesinceritatea orbesc. Greşelile personale sau istorice – pe care noi le numim „adevărurile noastre”, transformate în prejudecăţi, tradiţii sau dogme – înlănţuiesc fiinţele umane îngrădindu-le libertatea şi, ceea ce este mai rău, orbindu-le. Pentru că e mult mai greu să fii prietenul adevărului până la martiriu decât să te faci apostolul său până la intoleranţă.
Fără îndoială, adevărul este eliberator prin natura sa. Isus a zis: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi.” Credincioşia faţă de adevăr poate fi comparată doar cu fidelitatea busolei faţă de pol. A orienta acul spre sine sau spre alţii este periculos. Pentru a fi fidel scopului său, acul trebuie să rămână mereu liber.
Dacă Dumnezeu n-ar exista, tot adevărul din lumea religioasă şi morală ar fi relativ. Dar El există şi este punctul nostru final de referinţă. Fără El, eforturile noastre conduc obligatoriu la adevăruri omeneşti, parţiale. De aceea trebuie să fim atenţi la revelaţia Sa, „lumina adevărată care luminează pe orice om care vine în lumea aceasta”.
Spre deosebire de adevărul etern al raţiunii, căutat de filozofi, adevărul spiritual nu este o cunoştinţă teoretică, ci existenţială, care implică fiinţa întreagă. Este o trăire practică, experimentală, care ne eliberează de lanţurile noastre şi ne permite realizarea deplină. Nu numai că ne convinge, dar ne şi transformă. De aceea nu este de ajuns să cunoşti adevărul, trebuie să-l şi trăieşti. Toţi cei care urmează adevărul, pe măsură ce viaţa lor se pune în armonie cu el, trec de la nevoia de a stăpâni adevărul la dorinţa imperioasă ca Adevărul să-i stăpânească pe ei.
De la acea întâlnire de sub coloane, procesul lui Isus continuă, la fel ca mărturia Lui în favoarea adevărului. Şi, deşi mulţi nu ajung să fie conştienţi de aceasta, toţi ne întrebăm o dată în viaţă, ca şi Pilat: „Ce să fac cu Isus, care se numeşte Hristos?”
De fiecare dată când Îl condamnăm fără să-L fi ascultat, ori când nu acţionăm din adâncul convingerilor noastre din cauza fricii sau pentru că ni se pare mai comod să fim practici decât consecvenţi; de fiecare dată când, în ciuda bunelor noastre intenţii, nu îndrăznim să ne pronunţăm în favoarea adevărului, care presupune anumite riscuri, şi tindem să amânăm decizia noastră sau să căutăm portiţe de scăpare; de fiecare dată când aducem la tăcere conştiinţa, spunându-ne că, pentru a evita conflictele, trebuie să ştii să aştepţi şi să faci concesii, de fiecare dată când numim slăbiciunea prudenţă şi laşitatea răbdare, acţionăm ca Pilat.
Azi, ca şi atunci, cine nu doreşte să ia poziţie de partea adevărului încă preferă sprijinul puterii şi al majorităţii. Fiind riscant, adepţii adevărului spiritual sunt mereu în minoritate, iar de partea lui stau doar cei curajoşi. Dar cum acesta este independent de numărul adepţilor, cum nu se decide prin vot, nici nu se impune printr-un decret-lege, nici nu se adoptă prin aclamaţii populare, nu-l au nici masele, nici conducătorii lor. Îl are Hristos. Şi la fel ca El, urmaşii Săi sunt trataţi deseori ca nebuni, uneori ca eroi, chiar martiri, şi întotdeauna ca disidenţi.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Ai terminat de citit capitolul Sub coloane, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/1MQMgmCaw45n3GRbA
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Pe înserate.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Rămâi cu noi.
Luca 24:29
Sărbătoarea avusese un sfârşit amar. Se apropia noaptea de duminică. Obosiţi şi tăcuţi, doi călători se întorceau acasă. Printre frânturi de conversaţie întretăiată de propoziţii neterminate, suspine şi tăceri, răzbătea violent realitatea unui fapt insuportabil pe care nu reuşeau nici să-l articuleze, nici să-l ţină sub tăcere.
În drum spre Emaus, Cleopa şi prietenul său nu-şi puteau alunga din minte moartea brutală a iubitului lor Învăţător din după-amiaza zilei de vineri. Ultimele Sale cuvinte, arestarea Sa, condamnarea, tortura şi acel final atroce de la cruce…
Mult mai dureros decât indignarea în faţa morţii unui nevinovat, decât pierderea unei fiinţe dragi, decât teama de a sfârşi şi ei fiind judecaţi era sentimentul de a-şi fi pierdut, dintr-odată, credinţa şi speranţa. Tot ceea ce dăduse sens vieţii lor rămânea în urmă, îngropat sub o lespede dintr-un mic cimitir.
Mai surprinzător decât viaţa acelui Nazarinean fusese deznodământul Său neaşteptat. Dacă învăţăturile Lui dărâmaseră toate dogmele, crucificarea tocmai sfârşise prin a le da peste cap. Acea moarte nu intra în niciun calcul imaginabil. Ei aşteptau un rege invincibil, nu o biată victimă, un martir al iertării.
Acel final, pe cât de infam pe atât de absurd, fără rezistenţă şi fără glorie, nu-l puteau înţelege. Ca trimisul lui Dumnezeu să fie umil, binevoitor cu femeile şi copiii, prieten al celor săraci şi amabil cu duşmanii, cu chiu cu vai putea fi acceptat. Dar ca eliberatorul lui Israel să nu fie capabil să Se elibereze pe Sine însuşi, ca salvatorul să nu facă nimic pentru a se salva, ca Mesia cel promis să fie asasinat ca unul dintre cei mai infami criminali, ca regele aşteptat pentru a elibera poporul de sub jugul duşman să fie executat chiar de romani era deja prea mult ca să mai fie de crezut. Dacă Dumnezeu exista, dacă Lui îi păsa de Israel, atunci era imposibil să consimtă o asemenea cruzime cu Isus din Nazaret.
Fără îndoială că se înşelaseră. Fusese doar o iluzie. O insuportabilă amăgire... Iar acum, când totul se terminase, se întorceau la realitatea lor fără niciun viitor, la golul de dinainte, cu pasul obosit al cuiva care nu mai are forţa să continue, nici grabă să ajungă, pentru că nu vede nimic înaintea lui...
Dintr-odată, o a treia umbră apare pe drum. Un călător singuratic îi ajunge şi li se alătură în călătorie. Străinul nu li se pare cu totul necunoscut, deşi ar fi incapabili să precizeze de ce.
Imediat le câştigă încrederea şi, în modul cel mai natural, îi întreabă:
— Despre ce vorbeaţi, de păreţi aşa de trişti?
Incapabili să vorbească despre altceva, Îl pun la curent cu evenimentele care-i tulbură atât de mult. Noul tovarăş se lasă informat chiar cu riscul de a fi catalogat:
— Tu eşti singurul care a trecut prin Ierusalim şi n-a aflat ce s-a întâmplat în aceste zile în oraş?
Aceşti oameni necăjiţi au multe de povestit. Străinul le ascultă atent povestea. Parcă le înţelege suferinţa, căci nu zice nimic.
Călătorii Îi povestesc câte ceva din durerea şi adevărul amar care îi frământă. Vorbesc despre Isus, admirabilul lor Învăţător, „un profet puternic în cuvinte şi fapte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea poporului”, cum preoţii L-au dat spre condamnare şi moarte, cum L-au crucificat... şi cum a fost îngropat în acel mormânt străin.
— Astăzi se împlinesc deja trei zile...
Timpul are o teribilă putere de eroziune. Trei zile sunt suficiente pentru a submina convingerile şi siguranţa acestor oameni ai credinţei. Dispariţia cadavrului, complicată de ipoteza incredibilă a unei minuni, le-a adâncit şi mai mult confuzia.
— Câteva femei din grupul nostru s-au dus dimineaţă foarte devreme la mormânt şi s-au întors povestind că nişte îngeri le spuseseră că Isus era viu. Unii dintre ai noştri s-au dus imediat şi au găsit mormântul gol, aşa cum au zis femeile. Trupul nu mai era acolo...
De la dureroasa descriere a faptelor, trec la şi mai chinuitoarea confesiune personală:
— Noi am sperat că El va fi eliberatorul Israelului...
Călătorul a aşteptat acel moment, în care inimile sfâşiate să se deschidă încetul cu încetul, fără rezerve, lăsând să se vadă iluziile, frustrarea şi întrebările fără răspuns.
Când tovarăşii săi au terminat tot ce au avut de spus, când i-a simţit deznădăjduiţi şi înfrânţi, Străinul a ştiut că nu le-a mai rămas altceva de făcut decât să asculte. După veştile rele de moarte şi nedreptatea făcută de oameni, a sosit momentul să le dea vestea cea bună a lui Dumnezeu – vestea de viaţă şi de speranţă.
Călătorul are un mesaj din Biblie pentru cei care nu mai cred în nimic. Un mesaj de încurajare care le luminează dintr-odată ochii, schimbându-le percepţia asupra realităţii.
În cuvintele Sale familiare şi în acelaşi timp noi, evenimentele din ajun încep să capete conotaţii neaşteptate. Crima nedemnă este mai mult decât o crimă. Victima, mai mult decât o victimă. Sacrificiul, mai mult decât un sacrificiu. Iar în minţile lor întunecate de umbra crucii, o lumină puternică începe să lumineze.
Vechile profeţii se transformă într-o promisiune nouă. Istoria de neacceptat devine o mărturie de necombătut. În perspectiva planului divin, tragedia, scandalul, crucea, mormântul gol capătă conotaţii nebănuite. În lumina profeţiilor, figura lui Isus din Nazaret capătă conturul eliberatorului aşteptat.
— Nu s-a zis că Mesia trebuie să sufere toate acestea ca să intre în slava Sa?
Ei Îl ascultă consimţind fără replică. Ceva în interiorul lor le spune că Străinul are dreptate, că Dumnezeu nu putea să-i dezamăgească şi, din străfundul fiinţei lor, credinţa renaşte ca un izvor nestăvilit, împingând la suprafaţă speranţa.
Pe buzele Lui, textele arhicunoscute capătă un sens atât de clar, încât acum se miră că nu au fost în stare să le înţeleagă de prima dată. Mesia cel neînţeles, respins şi crucificat de ai Săi era profetizat în Scripturi. Întrupându-Se şi trăind teribila experienţă a robului suferind
descris de profeţi, Salvatorul promis deschide într-un fel misterios, prin intermediul martiriului Său, o poartă de salvare pentru lume.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Călătorul Îşi încheie explicaţia, invitându-i cu un reproş amabil să cerceteze Scripturile şi să creadă mesajul incredibil cuprins în ele. Terminându-Şi misiunea, Străinul Îşi ia rămas-bun de la cei doi, care au ajuns deja la destinaţie. Dar ei s-au ataşat atât de mult de El, încât, emoţionaţi, nu-L lasă să plece:
— Rămâi cu noi în noaptea aceasta, căci este târziu. Mai spune-ne ceva, nu ne părăsi!
Se tem, oare, că fără El totul are să revină la starea dinainte? Le este frică să se regăsească singuri în noaptea îndoielilor lor?
Ca şi când ar fi aşteptat invitaţia, Străinul intră împreună cu ei în casă.
După ce le-a liniştit sufletele întristate, este vremea să le hrănească şi corpurile înfometate. Ia pâinea, o binecuvântează şi începe s-o împartă...
În acel moment, ucenicii descoperă uimiţi că ciudatul lor musafir este Însuşi Isus.
Nu reuşiseră să-L recunoască după trăsăturile feţei, nici după strălucirea privirii, nici după tonul vocii, însă a fost suficient să-i vadă mâinile străpunse de răutatea umană (o răutate faţă de care nu se simţeau străini), deschise în acel gest familiar de solidaritate, pentru ca întunecimea minţii să le dispară, ochii să li se deschidă în faţa realităţii spirituale şi să se trezească faţă în faţă cu strălucirea Celui Înviat. Ei, care n-au ştiut să-L recunoască pe Isus în călătorul de pe drum, nici în învăţătorul care le explica Scriptura, L-au recunoscut, în final, după acel gest intim al prietenului care-şi împarte pâinea.
— Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile? Cum de nu L-am recunoscut mai înainte?
Aceşti ucenici Îl urmaseră pe Isus timp de câţiva ani. Primiseră o excelentă învăţătură religioasă. Aveau convingeri preţioase. Dar în acea după-amiază pierduseră din vedere ghidul. N-au fost în stare să-L recunoască, pentru că nu se aşteptau să se întâlnească cu El.
La fel ca în cazul celor doi, de multe ori necredinţa sau problemele ne întunecă viziunea. Deplângem lipsa lui Dumnezeu din viaţa noastră, dar ochii noştri sunt orbi la toate indiciile întâlnirii cu El. Nici în serviciile de cult inspiratoare, nici în rugăciunea noastră cea mai intimă nu reuşim să simţim prezenţa divină.
Cine nu a parcurs niciodată durerosul drum care se înfundă în întunericul disperării? Cine nu cunoaşte teama de a te întoarce din drum, de a rătăci bâjbâind prin întuneric pierdut şi fără ajutor? Cine nu a simţit vreodată lipsa lui Dumnezeu? Cine nu s-a îndepărtat niciodată de acest Dumnezeu care se pare că se ascunde în tăcere?
Plângerea că Dumnezeu pare să ne fi abandonat în momentul în care credeam că avem cea mai mare nevoie de El este înălţată în mod dureros şi repetat din partea celor care se revoltă cel mai mult împotriva mizeriei şi nedreptăţii din lume. Aceasta a fost singura tânguire a lui Isus când agoniza pe cruce:
— Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?
Omul, oricât de puternic ar fi, simte că singur nu poate face faţă suferinţei strigătoare la cer a unei lumi în care se pare că răul învinge mereu. Intuieşte că are o nevoie disperată de cineva care să-l ajute, pentru a se putea menţine ferm într-o luptă pe care o crede necesară şi care altfel n-ar avea sens. Experienţa îi demonstrează că e nevoie de mai multă putere decât îi este lui posibil să obţină din propriile-i forţe, ca să creadă şi să facă ceva pentru o lume mai bună, când răutatea domină şi totul pare să fie împotriva sa. Că e necesară mai multă credinţă decât este capabil să ofere el singur, pentru a se angaja într-o luptă a cărei nobleţe îl subjugă, dar al cărei final nu se vede.
Tăcerea lui Dumnezeu este o piatră de poticnire pentru mulţi. Unora le serveşte drept motiv pentru a renunţa la orice căutare spirituală. Altora le permite să creadă în ipoteza inexistenţei unei fiinţe supreme.
Pentru cel care vrea să creadă, tăcerea lui Dumnezeu este proba cea mai dură a credinţei sale:
— Oare ce-am făcut de nu-mi răspunde Dumnezeu? De ce nu mă ascultă?
Iov s-a zbătut în mijlocul acestei strâmtorări, pe care toţi o experimentăm la un moment dat în viaţă, până când a descoperit că reproşul oamenilor în faţa tăcerii lui Dumnezeu este acela că nu ne răspunde aşa cum dorim noi; este dorinţa ca El să Se pună în serviciul nostru, şi nu noi în al Lui; de fapt, că nu este un Dumnezeu după chipul şi asemănarea noastră.
Drama noastră constă în respingerea unui Dumnezeu care îl lasă pe om să fie om, a unui Dumnezeu care nu poate renunţa să fie Dumnezeu. Şi care, pornit în căutarea noastră, ni se adresează „în multe rânduri şi în multe chipuri”, dar niciodată noi nu-L putem cunoaşte pe deplin.
De aceea, nu este dreptul nostru de a-L judeca pe Cel care este dragoste şi înţelepciune absolută după impresiile pe care ni le formăm în urma intervenţiilor sau tăcerii Lui, în cazurile noastre particulare. Este suficient să înţelegem că, dacă nu pare să acţioneze imediat şi în mod miraculos, aşa cum am dori, este pentru că respectă libertatea noastră, aceeaşi pe care obişnuim s-o apărăm cu atâta încăpăţânare, şi preferă să lucreze prin noi, încurajând iniţiativa, responsabilitatea şi solidaritatea.
Ca şi ucenicii din Emaus, avem nevoie să învăţăm să ascultăm şi să vedem, dincolo de neînţeleasa tăcere divină şi de orbirea şi surzenia umană, descoperirile prezentului veşnic.
Când îndrăznim, ca şi ei, să-L invităm să-Şi împartă cu noi existenţa, atunci existenţa Sa nu mai constituie o incertitudine, ci se transformă în soluţia limitelor noastre, inclusiv a morţii.
Moment crucial de descoperire a prezenţei Sale, dar şi de acceptare a absenţei. Descoperindu-Se ca fiind mereu prezent, poate să dispară fizic de lângă noi, pentru că ne dă siguranţa asistenţei Sale spirituale. Deja nu-L mai simţim ca pe o persoană importantă în viaţa noastră, ci ca însăşi raţiunea vieţii noastre.
Învăţătorul care luminează fără însă a Se impune, odată ce Şi-a împlinit misiunea, „dispare”, pentru că a sosit ceasul ca ucenicul să preia ştafeta şi să umple cu prezenţa sa lipsa lui Dumnezeu în viaţa altora, până când va avea loc întâlnirea, iar ucenicul va putea, la rândul său, să cedeze locul. Nu trebuie să te interpui în intimitatea dragostei...
Cleopa şi prietenul său, întăriţi de acea pâine pe care poate nici n-au mai apucat s-o mănânce, îşi recuperează îndată energia. Acum nu mai are importanţă distanţa, nici piedicile, nici temerile. Fără a mai aştepta, se ridică şi aleargă înapoi în oraş, ca să spună tuturor celor pe care-i întâlnesc, începând cu prietenii lor, că Isus, pe care toţi Îl credeau mort, a înviat şi trăieşte veşnic. Ca să le spună celor care suferă, se îndoiesc şi rătăcesc pierduţi în noaptea disperării, că nu suntem singuri, că este cineva aici, lângă noi, aşteptând să-L lăsăm să ne însoţească, indiferent spre ce Emaus ar duce drumurile noastre.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Ai terminat de citit capitolul Pe înserate, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/txmK31bmHV3ed46w5
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din ultimul capitol al cărții Întâlniri - Între prieteni.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine...
Ioan 14:3
Vestea se răspândise cu repeziciunea unui fulger. Era ceva de necrezut, dar ei ştiau că este adevărat. Şi nu pentru că ar fi dorit cu ardoare să fie aşa, după cum pretindeau cei care nu credeau, ci pentru că oricine L-ar fi cunoscut cu adevărat ar fi ştiut că trebuie să fie aşa. Isus nu era un produs al imaginaţiei lor; era cea mai autentică realitate. Înviase şi trăia veşnic.
De aceea se întâlniseră în noaptea aceea, în intimitatea camerei de sus, adunaţi în aşteptare, prietenii şi urmaşii Săi, sfidând persecuţia decretată împotriva lor de către aceia care nu doreau ca mărturia Lui să fi fost adevărată şi care continuau să caute argumente şi să pună gărzi în faţa unui mormânt gol.
Cu toţii se aflau acolo pentru că, într-o zi din viaţa lor, după ce pentru prima dată Se făcuse cunoscut oamenilor la Iordan, Îl întâlniseră. Ceea ce îi unea în realitate era prietenia cu Isus. Ţărani, pescari, meşteşugari, gospodine, funcţionari, medici, militari, muncitori, cerşetori, străini. Bogaţi şi săraci. Tineri şi bătrâni. Femei şi bărbaţi. Toţi împreună.
Acolo se afla Iosif din Arimateea împreună cu alţi aristocraţi, preoţi şi intelectuali farisei, excluşi din Sinedriu, excomunicaţi din cauză că au îmbrăţişat noua sectă, decişi să-şi exercite influenţa şi talentele pentru o cauză comună cu apostolii Nazarineanului.
Acolo se afla un centurion roman şi mai mulţi soldaţi care depuseseră armele pentru a se înrola în lupta pentru pace.
Acolo se afla Simon, împreună cu alţi terorişti care reuşiseră să se salveze de închisoare şi de atentate, militând acum, cu mai mult curaj ca niciodată, nu pentru ideile lor patriotice, revoluţionare, ci pentru o libertate fără frontiere şi fără caste, mai amplă decât toate celelalte libertăţi.
Acolo se afla şi Matei, fost colector de impozite, cu tovarăşii lui bancheri, preocupaţi acum nu pentru a-şi mări avuţia, ci pentru a o împărţi şi a-şi convinge foştii clienţi că cea mai rentabilă investiţie este în tezaurul cerului, unde dobânda este asigurată pentru totdeauna.
Acolo se afla, de asemenea, Magdalena, împreună cu alte foste prostituate faimoase, aproape de nerecunoscut, libere şi trăind acum pentru un alt fel de dragoste.
Se aflau acolo chiar şi nişte esenieni, expulzaţi din mânăstirile lor, din cauză că înţeleseseră că Dumnezeu preferă viaţa în locul oricărei forme de mortificare şi părtăşia, în locul oricărei forme de izolare.
Cu toţii se aflau acolo, atât de diferiţi între ei şi totuşi atât de uniţi, pentru că, într-o zi din viaţa lor, avuseseră parte de o mare întâlnire.
Isus îi găsise pentru că ştia să vadă şi să audă. Pentru că, în spatele machiajului strident al unei femei de stradă, a intuit un strigăt de ajutor faţă de care nu a vrut să rămână nepăsător. Pentru că, în spatele argumentelor încăpăţânate ale unui doctor al Legii, a intuit o nesiguranţă profundă şi o dorinţă sinceră de a descoperi adevărul. Pentru că, în tremurul unui om cocoţat într-un copac, a perceput setea spirituală a unui marginalizat care nu mai putea să îndure singurătatea. Pentru că, în reproşurile iritante ale Martei, a ştiut să întrevadă o enormă nevoie de a fi acceptată şi de a găsi o scară de valori coerentă. Pentru că, în spatele curiozităţii intelectuale a unui tânăr elegant, a descoperit neliniştea unei fiinţe neîmplinite, frământată de conflictul dintre interesele sale egoiste şi setea sa după ideal.
Ce s-ar fi întâmplat cu fiecare dintre ei dacă nu L-ar fi întâlnit pe Isus? Ce s-ar fi întâmplat cu Maria Magdalena din Betania? Ar fi fost omorâtă cu pietre de lumea „decentă” din sat sau ar fi terminat într-un bordel, murind în mizeria uitării ori afectată de vreo boală fatală?
Ce s-ar fi întâmplat cu Gadareanul şi cu ceilalţi demonizaţi dacă nu ar fi fost eliberaţi din infernul posedării? Cât timp ar fi fost torturaţi de exorcişti, ajungându-se până la o vânătoare de vrăjitoare care, odată cu arderea pe rug, le-ar fi adus eliberarea finală?
Ce s-ar fi întâmplat cu credinţa şi cu echilibrul tatălui surdomutului, în faţa suferinţei fără leac a unui fiu bolnav?
Ce s-ar fi ales de Nicodim şi de grupul lui dacă n-ar fi găsit, în noaptea căutării, cheia descifrării Scripturilor şi adevăratul sens al religiei? Şi-ar fi păstrat credinţa sau ar fi continuat cu lectura politică a Bibliei, aşteptând soluţia tuturor problemelor umane în dictatura finală a unui
supermesia militar?
Ce s-ar fi întâmplat cu Zacheu, şeful vameşilor, dacă n-ar fi descoperit secretul fericirii? Cât timp ar mai fi înşelat Fiscul şi i-ar mai fi stors pe clienţi, răzbunându-se pentru amărăciunea frustrării sale?
În sfârşit, ce s-ar fi întâmplat cu Ioan, cu Andrei, cu Cleopa şi tovarăşul său şi cu ceilalţi tineri, bogaţi sau săraci, dacă nu ar fi găsit în Isus sensul existenţei lor?
Nimeni n-ar putea spune. Nici măcar ei înşişi. Ce importanţă mai avea acum, când Isus venise în întâmpinarea lor şi dăduse vieţilor lor un nou sens?
Şi nimeni n-ar putea spune nici cum ajunsese Isus, încă o dată, în acea mansardă încărcată de amintiri. La urma urmelor, ce importanţă mai avea? Ceea ce conta era că Isus Se afla acolo cu ei. Şi dacă acesta era o minune, oare nu era o minune şi mai mare că ei se aflau acolo, cu El?
Dar cel mai minunat este faptul că acea ultimă întâlnire cu prietenii Săi ne cuprinde şi pe noi. Pentru că Isus le-a încredinţat misiunea să împartă cu toţi oamenii ceea ce au învăţat la întâlnirile cu El. Şi să ne spună, de asemenea, să-L aşteptăm, pentru că Se va întoarce.
O veste atât de mare nu putea să rămână uitată în memoria prietenilor lui Isus sau în documentele prăfuite ale vreunei arhive. Plini de bucurie şi nerăbdare, alergau să răspândească vestea în cele patru colţuri. Unii în gura mare, alţii prin scris, iar alţii cu preţul vieţii.
Acei bărbaţi şi femei, nici mai credincioşi, nici mai dotaţi decât noi, urmau să sfideze toate riscurile, pentru a ne vorbi de Isus, mânaţi de certitudinea că El Îşi va împlini promisiunea.
El S-a dus, lăsând larg deschisă poarta speranţei, insistând că trebuie să fie menţinută mereu deschisă. Fără multe explicaţii, aşa cum Îi era obiceiul, lăsând să se înţeleagă că Îl interesează mai mult să fie aşteptat decât înţeles. În loc să ne îndemne să privim înapoi, făcându-ne tributari unui trecut de fiecare dată tot mai îndepărtat, a preferat să ne invite să scrutăm orizontul, uniţi în aşteptarea marii zile, de fiecare dată tot mai aproape, în care ne va reuni într-o mare întâlnire de prieteni ce nu va avea sfârşit.
Uniţi, pentru că acolo unde omenirea tinde să instaleze caste, categorii şi ierarhii, El doreşte doar prieteni. Pentru că acolo unde trecerea timpului dă naştere la tradiţii, instituţii şi sisteme, El preferă să menţină un corp, o comunitate şi o familie. Pentru că acolo unde noi suntem predispuşi să aruncăm harpoanele noastre rivale, El ar dori să arunce un singur năvod. Pentru că acolo unde noi suntem tentaţi să lăsăm lucrarea pe seama preoţilor şi a învăţătorilor, El preferă mult mai mult mărturia noastră directă.
Isus a dorit acest lucru, ştiind că, fără intervenţia noastră personală, întâlnirilor din Evanghelie le-ar lipsi mereu emoţia transmiterii în direct. De aceea ne-a lăsat în grijă să le dăm de fiecare dată, voce, inimă şi suflare.
Ultima pagină a Evangheliei va rămâne neterminată atâta timp cât îi va lipsi întâlnirea cu tine.