Călătorul Îşi încheie explicaţia, invitându-i cu un reproş amabil să cerceteze Scripturile şi să creadă mesajul incredibil cuprins în ele. Terminându-Şi misiunea, Străinul Îşi ia rămas-bun de la cei doi, care au ajuns deja la destinaţie. Dar ei s-au ataşat atât de mult de El, încât, emoţionaţi, nu-L lasă să plece:
— Rămâi cu noi în noaptea aceasta, căci este târziu. Mai spune-ne ceva, nu ne părăsi!
Se tem, oare, că fără El totul are să revină la starea dinainte? Le este frică să se regăsească singuri în noaptea îndoielilor lor?
Ca şi când ar fi aşteptat invitaţia, Străinul intră împreună cu ei în casă.
După ce le-a liniştit sufletele întristate, este vremea să le hrănească şi corpurile înfometate. Ia pâinea, o binecuvântează şi începe s-o împartă...
În acel moment, ucenicii descoperă uimiţi că ciudatul lor musafir este Însuşi Isus.
Nu reuşiseră să-L recunoască după trăsăturile feţei, nici după strălucirea privirii, nici după tonul vocii, însă a fost suficient să-i vadă mâinile străpunse de răutatea umană (o răutate faţă de care nu se simţeau străini), deschise în acel gest familiar de solidaritate, pentru ca întunecimea minţii să le dispară, ochii să li se deschidă în faţa realităţii spirituale şi să se trezească faţă în faţă cu strălucirea Celui Înviat. Ei, care n-au ştiut să-L recunoască pe Isus în călătorul de pe drum, nici în învăţătorul care le explica Scriptura, L-au recunoscut, în final, după acel gest intim al prietenului care-şi împarte pâinea.
— Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile? Cum de nu L-am recunoscut mai înainte?
Aceşti ucenici Îl urmaseră pe Isus timp de câţiva ani. Primiseră o excelentă învăţătură religioasă. Aveau convingeri preţioase. Dar în acea după-amiază pierduseră din vedere ghidul. N-au fost în stare să-L recunoască, pentru că nu se aşteptau să se întâlnească cu El.
La fel ca în cazul celor doi, de multe ori necredinţa sau problemele ne întunecă viziunea. Deplângem lipsa lui Dumnezeu din viaţa noastră, dar ochii noştri sunt orbi la toate indiciile întâlnirii cu El. Nici în serviciile de cult inspiratoare, nici în rugăciunea noastră cea mai intimă nu reuşim să simţim prezenţa divină.
Cine nu a parcurs niciodată durerosul drum care se înfundă în întunericul disperării? Cine nu cunoaşte teama de a te întoarce din drum, de a rătăci bâjbâind prin întuneric pierdut şi fără ajutor? Cine nu a simţit vreodată lipsa lui Dumnezeu? Cine nu s-a îndepărtat niciodată de acest Dumnezeu care se pare că se ascunde în tăcere?
Plângerea că Dumnezeu pare să ne fi abandonat în momentul în care credeam că avem cea mai mare nevoie de El este înălţată în mod dureros şi repetat din partea celor care se revoltă cel mai mult împotriva mizeriei şi nedreptăţii din lume. Aceasta a fost singura tânguire a lui Isus când agoniza pe cruce:
— Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?
Omul, oricât de puternic ar fi, simte că singur nu poate face faţă suferinţei strigătoare la cer a unei lumi în care se pare că răul învinge mereu. Intuieşte că are o nevoie disperată de cineva care să-l ajute, pentru a se putea menţine ferm într-o luptă pe care o crede necesară şi care altfel n-ar avea sens. Experienţa îi demonstrează că e nevoie de mai multă putere decât îi este lui posibil să obţină din propriile-i forţe, ca să creadă şi să facă ceva pentru o lume mai bună, când răutatea domină şi totul pare să fie împotriva sa. Că e necesară mai multă credinţă decât este capabil să ofere el singur, pentru a se angaja într-o luptă a cărei nobleţe îl subjugă, dar al cărei final nu se vede.
Tăcerea lui Dumnezeu este o piatră de poticnire pentru mulţi. Unora le serveşte drept motiv pentru a renunţa la orice căutare spirituală. Altora le permite să creadă în ipoteza inexistenţei unei fiinţe supreme.
Pentru cel care vrea să creadă, tăcerea lui Dumnezeu este proba cea mai dură a credinţei sale:
— Oare ce-am făcut de nu-mi răspunde Dumnezeu? De ce nu mă ascultă?
Iov s-a zbătut în mijlocul acestei strâmtorări, pe care toţi o experimentăm la un moment dat în viaţă, până când a descoperit că reproşul oamenilor în faţa tăcerii lui Dumnezeu este acela că nu ne răspunde aşa cum dorim noi; este dorinţa ca El să Se pună în serviciul nostru, şi nu noi în al Lui; de fapt, că nu este un Dumnezeu după chipul şi asemănarea noastră.
Drama noastră constă în respingerea unui Dumnezeu care îl lasă pe om să fie om, a unui Dumnezeu care nu poate renunţa să fie Dumnezeu. Şi care, pornit în căutarea noastră, ni se adresează „în multe rânduri şi în multe chipuri”, dar niciodată noi nu-L putem cunoaşte pe deplin.
De aceea, nu este dreptul nostru de a-L judeca pe Cel care este dragoste şi înţelepciune absolută după impresiile pe care ni le formăm în urma intervenţiilor sau tăcerii Lui, în cazurile noastre particulare. Este suficient să înţelegem că, dacă nu pare să acţioneze imediat şi în mod miraculos, aşa cum am dori, este pentru că respectă libertatea noastră, aceeaşi pe care obişnuim s-o apărăm cu atâta încăpăţânare, şi preferă să lucreze prin noi, încurajând iniţiativa, responsabilitatea şi solidaritatea.
Ca şi ucenicii din Emaus, avem nevoie să învăţăm să ascultăm şi să vedem, dincolo de neînţeleasa tăcere divină şi de orbirea şi surzenia umană, descoperirile prezentului veşnic.
Când îndrăznim, ca şi ei, să-L invităm să-Şi împartă cu noi existenţa, atunci existenţa Sa nu mai constituie o incertitudine, ci se transformă în soluţia limitelor noastre, inclusiv a morţii.
Moment crucial de descoperire a prezenţei Sale, dar şi de acceptare a absenţei. Descoperindu-Se ca fiind mereu prezent, poate să dispară fizic de lângă noi, pentru că ne dă siguranţa asistenţei Sale spirituale. Deja nu-L mai simţim ca pe o persoană importantă în viaţa noastră, ci ca însăşi raţiunea vieţii noastre.
Învăţătorul care luminează fără însă a Se impune, odată ce Şi-a împlinit misiunea, „dispare”, pentru că a sosit ceasul ca ucenicul să preia ştafeta şi să umple cu prezenţa sa lipsa lui Dumnezeu în viaţa altora, până când va avea loc întâlnirea, iar ucenicul va putea, la rândul său, să cedeze locul. Nu trebuie să te interpui în intimitatea dragostei...
Cleopa şi prietenul său, întăriţi de acea pâine pe care poate nici n-au mai apucat s-o mănânce, îşi recuperează îndată energia. Acum nu mai are importanţă distanţa, nici piedicile, nici temerile. Fără a mai aştepta, se ridică şi aleargă înapoi în oraş, ca să spună tuturor celor pe care-i întâlnesc, începând cu prietenii lor, că Isus, pe care toţi Îl credeau mort, a înviat şi trăieşte veşnic. Ca să le spună celor care suferă, se îndoiesc şi rătăcesc pierduţi în noaptea disperării, că nu suntem singuri, că este cineva aici, lângă noi, aşteptând să-L lăsăm să ne însoţească, indiferent spre ce Emaus ar duce drumurile noastre.