Isus simte că nu este singur. Intuiește apropierea fiarelor flămânde și a spiritelor rele. Este pierdut între infraomenesc și supraomenesc, fără nicio altă camaraderie decât umanitatea Sa vulnerabilă și lumea întunecată a umbrelor.
În felul acesta, vreme de patruzeci de zile.
Patruzeci de nopți luptându-Se cu îndoiala, fără să poată vorbi cu cineva, neajutorat într-un ținut dur și nemilos și sub un cer care pare infinit de îndepărtat...
Când sentimentul de abandonare devine mai dureros, când Se teme că Se va vlăgui de inaniție și de angoasă, în pragul delirului, observă că cineva se apropie. Textul biblic îl numește pe acest intrus cu titlul generic de peiradson, „ispititorul”. Dar Isus nu știe încă cine este. În curând, Își va da seama că este urmărit de cel mai aprig dușman al Său.
Dar cum poate fi ispitit cineva atât de spiritual ca Isus? Cineva care caută comuniunea cu Dumnezeu ca El nu ar trebui să fie expus acestui risc...
Total neadevărat.
În această lume, calea credinciosului trece neapărat, iar și iar, prin pustiul ispitirii. A fi ispitiți este prețul pe care-l plătim pentru a fi liberi, pentru a putea alege între mai multe opțiuni și pentru a fi expuși riscului de a greși. Această libertate și acest risc sunt inerente naturii umane.
Pentru Isus, asumarea condiției noastre înseamnă că trebuie să Se confrunte, în mod obligatoriu – ca Adam și Eva, ca israeliții în timpul exodului, ca fiecare dintre noi – cu decizii care ascund, adesea, riscuri amenințătoare. În propria noastră ființă, în inima liberului nostru arbitru, aici este locul unde forțele răului atacă mereu cu cea mai mare perfidie și unde trebuie să le înfruntăm.
Acest Tânăr idealist și generos ca nimeni altul, care, căutând răspunsuri divine la preocupările Sale umane, tocmai a răspuns chemării lui Dumnezeu predându-Se pe deplin voinței Sale, acum, că Își face planuri concrete pentru a-Și dedica viața Lui, Se vede abandonat în pustiul chinuitor al încercării.
— Nu cumva, Se întreabă, Dumnezeu Îmi spune că Mă înșel?
Sufletul Său chinuit de îndoială va ajunge să învețe, din propria experiență, că „nimeni nu părăsește rândurile răului pentru a sluji lui Dumnezeu fără să întâmpine asalturile lui Satana”. Chiar și El. Sau, mai bine zis, El mai mult decât oricine altcineva.
Ispititorul, perfidul peiradson, este foarte viclean. Nu va lăsa să fie recunoscut atât de ușor. Știe că, pentru a convinge pe cineva, are mult mai multe garanții de reușită dacă deghizează tentația în necesitate, dacă o transformă într-o urgență sau o face să pară ceva legitim. Așadar, urmând tactica sa meschină, perfecționată după milenii de succes, începe prin a insinua în mintea celui ispitit un gând ce pare a fi logic, o dorință care pare legitimă, o voce care poate aminti de cea a unui înger.
Orice ispită reală se transformă, mai devreme sau mai târziu, într-o luptă interioară, profundă, subtilă, camuflată cu scuze bune, deghizată în motive lăudabile și nuanțată de toți factorii atenuanți și de toate justificările posibile. În felul acesta se prezintă ispititorul în fața lui Isus, ca vocea unui mesager ceresc care vine să-L ajute.
Isus nu a mâncat de patruzeci de zile.
Nu postește pentru a realiza un sacrificiu purificator sau un exercițiu meritoriu, cu atât mai puțin cu intenția de a Se supune unui regim debilitant pentru a face totul „și mai dificil”, ca într-un număr de circ riscant. Nu. Postul Său, învățat din Sfintele Scripturi, este efectul secundar dur al disponibilității totale pe care o cere lupta Sa interioară intensă. Este atât de cufundat în rugăciune, atât de concentrat în căutarea voinței divine, încât refuză să fie distras de orice altceva și renunță, până când poate ieși din starea Sa, să caute hrană. Cu toate acestea, la fel ca toți oamenii în circumstanțe similare, Se simte flămând. Nevoia Lui de hrană este urgentă, legitimă și inevitabilă. În corpul Său epuizat, instinctul de autoconservare devine disperat.
Dușmanul așteaptă acel moment în care nevoia urgentă de supraviețuire la care este supus corpul nostru muritor nu oferă nicio scăpare: dorința banală de a mânca a devenit o chestiune de viață și de moarte.
Dar, pentru că Isus este profund cufundat în căutarea lui Dumnezeu, dușmanul își va camufla ispita plasând-o în cadrul experienței spirituale sublime pe care a trăit-o Nazarineanul cu ocazia botezului Său:
— Ești sigur că ai auzit bine? Ce spunea vocea din cer? Nu a spus: „Acesta este Fiul meu preaiubit”? Deci, dacă ești într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, Tatăl Tău nu Te va lăsa să mori de foame. Folosește-Ți puterea divină: Creatorul universului poate face pâini chiar și din aceste pietre. Spui că vrei să fii tratat ca oricare altă ființă umană? Toți oamenii au dreptul să mănânce atunci când le este foame. Mai mult, au datoria să o facă fără a merge la aceste extreme absurde în care ai ajuns Tu, punându-Ți viața în pericol.
Isus știe că destinul Său, și poate mai mult decât atât, atârnă de firul unei decizii înțelepte. Știe, de asemenea, că, acceptând să devină om, Și-a asumat să împărtășească pe deplin condiția umană vulnerabilă, până la ultimele consecințe. Noi, muritorii, atunci când ne este foame și știm că suntem în pericolul de a muri de inaniție, mâncăm și, dacă nu ne putem hrăni, ne sfârșim. De aceea, când ne lipsește cu disperare mâncarea, o căutăm, o cumpărăm la orice preț, o cerșim, o furăm..., dar nu putem face pâine din pietre. Ființele omenești au limitări inevitabile și Isus a decis să trăiască în cadrul acelorași limite care ne condiționează pe noi.