Din acest motiv, prima Sa ispitire în acest pustiu, deși implică recurgerea la puterea lui Dumnezeu în afara planului divin, are același fundal ca multe dintre ispitele suferite de muritorii obișnuiți ieri, astăzi și dintotdeauna:
— Știi că nu ar trebui. Dar, dacă Îți dorești atât de mult, fă-o!
Ispititorul a fost foarte viclean. S-a limitat să introducă o tentație uriașă, așa cum se introduce o pană de despicat în scobitura lemnelor, prin intermediul cuvântului „dacă...”. În acea minimă particulă condițională există o îndoială extraordinară: „Dacă ești cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, El nu Te-ar lăsa să mori în felul acesta...”.
Dar Isus răspunde unui cuvânt de îndoială cu două cuvinte de credință:
— Este scris: „Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.”
Isus așază astfel Cuvântul lui Dumnezeu deasupra vocii propriilor dorințe.
Este ca și cum ar fi spus: „Dumnezeu nu ar aproba lașitatea Mea. El a precizat clar: ființele omenești nu sunt simple animale. Desigur, corpul nostru are nevoie de hrană în mod inexorabil, dar și spiritul nostru are nevoie, pentru a nu greși, să-L audă pe Dumnezeu și să-L asculte. De aceea există revelația divină, ca să ne hrănim cu ea. Dacă pot avea încredere în Cuvântul Său, nu ar trebui să mă îndoiesc că Mă poate scoate din această situație fără să fie nevoie să trișez.”
În fața acestui prim eșec, ispititorul se îndârjește. Dar tocmai prin această încumetare se dă de gol. Perfidul peiradson, identificat deja ca „Diavolul”, își pregătește cel de-al doilea asalt. Acum se poziționează pe terenul religios, intrând în domeniul râvnitei sale victime.
Deoarece Isus are atât de multă încredere în Dumnezeu, încât Se agață orbește de făgăduințele protecției divine conținute în Scriptură, Diavolul caută un alt verset biblic pe care să-l poată manipula și, îndepărtându-l cu viclenie din contextul său, își atacă victima pe tărâmul propriei Sale credințe, împingând-o să ia o scurtătură în slujirea Sa.
— Dacă Tu citezi din Biblie, la fel fac și eu. De vreme ce ai atât de multă încredere în Tatăl Tău și în făgăduințele Sale, demonstreaz-o! Acolo, în fața Ta, este curtea Templului. Privește cum se roagă poporul Tău, în jurul altarului de jertfe, pentru venirea lui Mesia. Coboară și spune-le că ești aici, că nu mai trebuie să aștepte. Nu spune Biblia că îngerii Te vor însoți în coborârea Ta glorioasă? Aruncă-Te jos și pune capăt așteptărilor lor, pune capăt, pentru totdeauna, suferinței poporului Tău și propriilor Tale chinuri.
Să Se lanseze zburând în curtea Templului nu însemna să facă un salt mortal fără plasă, cu parașuta închisă. Nu este vorba despre ispita de a face o săritură în gol. Isus este ispitit să facă un salt mult mai riscant. Să coboare în mijlocul Templului purtat de îngeri este echivalent cu a Se prezenta în fața poporului Israel așa cum ei așteptau ca Mesia să Se manifeste, adică „umplând Templul de slava Sa”.
Din nou, ispititorul nu-I cere lui Isus să facă ceva rău ci, pur și simplu, să fie de acord să Se prezinte în fața coreligionarilor Săi în felul în care aceștia Îl așteaptă. Apariția apoteotică propusă I-ar putea aduce, pe moment, avantaje enorme. Dacă Se prezintă ca Eliberatorul așteptat, succesul imediat este garantat. Va fi primit fără reținere ca Regele glorios după care poporul Său tânjește.
Dar Isus reflectează și spune:
— Ai grijă! În planul întocmit de Dumnezeu, acesta nu este proiectul pentru prima Mea venire, ci pentru a doua.
Diavolul Îi propune lui Isus să aleagă o scurtătură și să evite problemele în misiunea Sa mântuitoare. Dar El, care a venit pe pământ pentru a ne da biruința asupra rețelelor complexe ale răului, nu vrea să realizeze acest lucru cu forța irezistibilă a miracolelor spectaculoase, ci prin convertirea inimii, punându-Se în întregime în slujba omenirii, până la sacrificiu.
Dacă Isus ar apărea în Templu așa cum Îi sugerează ispititorul, ar acționa în afara proiectului lui Dumnezeu, obligându-L pe Acesta să-Și schimbe planurile. Ar însemna să-L ispitească. În felul acesta, nu ar mai corespunde marii provocări lansate lui Dumnezeu de omenirea căzută, provocare ce a fost întotdeauna aceeași:
— Coboară, dacă ești om!
Și aici este Isus, acceptând această provocare până la ultimele consecințe.
Prin urmare, El răspunde din nou baricadat în condiția Sa umană:
— Nu sunt dispus să Îl ispitesc pe Dumnezeu, nici să-I impun căile Mele. Mă supun planurilor Sale chiar dacă, pentru moment, par a fi de neînțeles și se dovedesc a fi dureroase pentru Mine.
Isus este ispitit să confunde credința Sa cu îndrăzneala infatuării și încrederea în Dumnezeu, cu insolența de a-I cere o minune, ignorându-I planurile.
Această a doua mare ispitire a lui Isus, la fel ca multe de-ale noastre, conține, în sine, următoarea provocare:
— Îndrăznește, nu ți se va întâmpla nimic! Fă ceea ce îți dorești cel mai mult, ceea ce este cel mai ușor, cel mai plin de satisfacții! Uită ce spune Dumnezeu și nu te gândi la consecințele acțiunilor tale!