Diavolul suferă o nouă înfrângere. Dar nu renunță la luptă. Știe bine că Isus a venit în lume pentru a încerca să salveze planeta Pământ de la autodistrugere și, dacă este posibil, să salveze fiecare ființă omenească de răul care o omoară. Pentru cel de-al treilea asalt, dușmanul Îl conduce să contemple, în reflecțiile Sale, de pe înălțimile proiectelor Sale răscumpărătoare, realitatea spirituală și istorică a acestei lumi.
— Dacă Te gândești la panorama umanității, vei vedea că este pierdută în ansamblul ei. Oamenii au căzut în puterea mea. Sunt toți ai mei. Ei bine, Ți-i voi da, dacă mă adori în prosternare. Cu alte cuvinte, toți pot fi ai Tăi, dacă faci ceea ce îți spun eu; adică, dacă faci așa cum fac eu.
Isus știe foarte bine cum a reușit dușmanul să pună mâna pe oameni, cum ne face să cădem în mrejele lui și cum ne îndepărtează de Dumnezeu: folosește viclenia, înșelăciunea, seducția, banii, plăcerea, presiunea, violența, orice pentru a se impune asupra voinței noastre.
Satana este, de fapt, stăpânul provizoriu al lumii, în sensul că toți oamenii, cedând într-un fel sau altul voinței sale, se așază, fără să-și dea seama, sub conducerea lui. Isus vine să restabilească Împărăția lui Dumnezeu, adică încearcă să obțină ca binele să domnească din nou în această lume și în fiecare dintre noi. Știe că Îi va lua mult timp să ne câștige pentru Dumnezeu apelând la decizia liberă a fiecăruia, bătând la ușa fiecărei inimi, și că, în cele din urmă, nu ne va putea câștiga pe toți. Ce-ar fi dacă i-ar obliga pe toți să iubească, punând capăt tragediei umane o dată pentru totdeauna? Nu dorește Dumnezeu ca toți să fie mântuiți?
Ei bine, pentru aceasta ar trebui să forțeze libertatea umană, să folosească forța puterii divine. Ar fi posibil să facă acest lucru, dar ar încălca etica intrinsecă a Creatorului, care vrea doar supuși liberi. Ar însemna să sucombe în fața metodelor lui Satana, dându-i dreptate. Ar însemna să recunoască eșecul proiectului divin și să justifice acuzațiile Diavolului, să Se supună în fața lui, ceea ce ar fi echivalent cu a-l venera.
Isus vede capcana meschină și răspunde din nou ca un om al credinței:
— Mă închin doar lui Dumnezeu și doar Lui Îi slujesc.
A treia mare ispitire a lui Isus este cea pe care o întâlnim cu toții atunci când ne spunem:
— Obține ceea ce dorești, cu orice preț. Scopul scuză mijloacele.
Cele trei ispitiri încearcă să-L determine pe Isus să Se îndepărteze de voința divină, lăsând la o parte condiția Sa umană și folosindu-Și divinitatea în propriul beneficiu.
Dar relatarea acestor momente decisive din viața lui Hristos arată în mod clar în ce constă, de fapt, ispita, valabilă și în cazul nostru: este lupta cu o dorință periculoasă care ne provoacă să ne exercităm libertatea în afara voinței divine. În fața acestei provocări, putem rezista sau ceda. Dar a dori ceva nepotrivit și a fi ispitit încă nu înseamnă cădere. A păcătui înseamnă să te lași fascinat de dorință într-un joc al capitulărilor care conține toate ingredientele seducției erotice, adică fiecare este ispitit atunci când este sedus de propriile dorințe.
Orice ispită conține unele dintre aceste elemente: a ceda în fața unui impuls imperios care se supraordonează rațiunii, a nu rezista dorinței irezistibile de a vedea ceva greșit sau a acționa punând propria voință mai presus de orice altceva. Pentru aceasta nu trebuie să căutăm ocazii: apar singure. Suntem în război cu ceea ce este mai rău în noi înșine, într-o lume coruptă, iar viața noastră de zi cu zi se află în mijlocul celui mai mare conflict.
Isus a fost ispitit așa cum sunt ispitiți cei mai buni credincioși, ca un simplu muritor, împovărat și sensibil. Dar a biruit ispita amintindu-Și că este, de asemenea, Fiul lui Dumnezeu și că, dacă va căuta ajutorul Lui, El nu-L va lăsa să sucombe niciodată.
Nimic nu biruiește ispita mai bine decât hotărârea de a merge la Dumnezeu. Pentru că, în cele din urmă, este vorba despre a alege între voința lui Dumnezeu și voința noastră, în spatele căreia întotdeauna Diavolul încearcă să se camufleze.
Depășind acest moment decisiv, epuizat, la marginea abisului, Isus savurează fericirea incomparabilă a biruinței asupra ispitei. Efemeră, de o clipă, ca toate biruințele noastre, fără martori, dar eroică.
După ce a biruit atacurile inamicului ancorat în Dumnezeu, Învățătorul iese întărit și, prin urmare, mai pregătit să facă față următoarelor asalturi.
Dușmanul a fugit. „Se poate auzi acum liniștea deșertului în toată profunzimea sa. Nu liniștea dinaintea furtunii, nici liniștea care domnește când totul s-a terminat, ci o liniște care doar acoperă o alta mult mai profundă. ”
Punându-Și rucsacul pe umăr pentru a părăsi pustia în drumul spre alte lupte, Isus a decis deja că va fi Învățător și că Se va dedica să le predea muritorilor, fiecăruia în parte, acea anevoioasă iscusință de a supraviețui într-o lume asediată.
Știe că, pentru a-Și îndeplini planul, va trebui să facă față unor noi pericole.
Ceea ce nu știe încă este că primii Săi ucenici deja Îl așteaptă.