Ai terminat de citit ultimul capitol al cărții Întâlniri - Între prieteni, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/V3GN1GArr1u1cDer6
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din preambulul cărții Întâlniri decisive - Ispitirea.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Ce caută Călătorul singuratic în aceste pustietăți? Încotro duce drumul pustiei? De îndată ce părăsește valea îngustă a râului și pe măsură ce urcă spre interiorul ținuturilor, se îndreaptă spre un meleag din ce în ce mai sterp. Ajuns pe înălțimi, când, estompată în depărtare, amintirea verde-cenușie a ultimilor palmieri se pierde din raza vizuală, Călătorul Se găsește pierdut într-o imensitate dezolantă, de stâncării zdrențuite, albicioase ca niște osuare abandonate, în care nici chiar păstorii de capre nu îndrăznesc să se aventureze. O succesiune nesfârșită de bolovănișuri neospitaliere, rănite de ravene calcinate de soare și orbite, în zilele vânturoase, de vârtejuri de praf. O pustietate fără adăposturi, plină de spini uscați, unde supraviețuiesc cum pot scorpionii.
Cu amintirea prospețimii râului încă umezindu-I părul, tânărul intră în singurătatea arzătoare a acelui loc blestemat.
De departe, Îi ajung la ureche urletele șacalilor înnebuniți de foame și de sete, care așteaptă să cadă noaptea pentru a coborî în vale ca să-și urmeze instinctul. O pasăre de pradă, poate un șoim, se profilează amenințătoare pe albastrul fără nori, planând deasupra prăzii sale.
Ce caută Peregrinul acolo unde nu se găsește aproape nimic? Ce au căutat în atâtea alte pustietăți toți acei exploratori, aventurierii care au riscat totul sau misticii luminați, atunci când s-au angajat în călătorii de neînchipuit, singuri, punându-și la încercare limitele? Poate ceva mai mult decât fascinația necunoscutului și secretele zonelor neexplorate. Pentru că, ne place sau nu, singurătatea este, de asemenea, locul inevitabil de întâlnire cu propria lume interioară, cu tărâmurile ei ascunse, la fel de pline de surprize și de pericole precum cele mai îndepărtate colțuri ale planetei noastre. Pustia este locul ineluctabil al întâlnirii cu sine.
Mai mult: Cine nu se teme să se apropie de absolut, în orice loc, oricât de îndepărtat ar fi, „riscă” să se întâlnească și cu Dumnezeu, care este peste tot. De aceea, pustia, acel teritoriu în care nimeni nu distrage atenția căutătorului și nimic nu poate ascunde certitudinea prezenței inevitabile a infinitului, a fost întotdeauna locul ales de cei care simt nevoia imperativă de a se retrage din lume pentru a medita sau pentru a se ruga.
Cel de curând botezat caută un loc retras pentru a medita asupra a ceea ce tocmai I S-a întâmplat la Iordan. O voce divină I-a vorbit și înțelege că Dumnezeu Îl cheamă la o misiune unică. Dar vocea din cer a spus doar:
— Tu ești Fiul Meu preaiubit, în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea!
Isus are nevoie să asculte mai mult vocea Tatălui Său pentru a ști ce așteaptă de la El. A sosit momentul să descopere în ce va consta misiunea Sa și să decidă cum să o împlinească.
Și-a părăsit casa din Nazaret, iar familia nu-L înțelege. De când acest Tâmplar visător a hotărât să predea atelierul fraților Lui și să-Și ia rămas-bun de la ai Săi, mama Sa nu face altceva decât să plângă. Nu Îl susține nimeni dintre cei apropiați. Unii nu încetează să-L ridiculizeze, tratându-L ca iluminat, fanatic sau nebun, și, fără îndoială, acum sunt bucuroși să nu-L mai vadă. Nimeni, nici măcar El, nu este profet în patria Sa.
Are nevoie de o atmosferă de liniște și de calm, pentru a reflecta asupra chemării Sale și pentru a-Și asuma riscurile pe care va trebui să le înfrunte, dacă vrea să urmeze vocea care I-a vorbit din cer. Aici, în liniștea pustiei din Iudeea, speră să găsească pacea și inspirația care Îi vor permite să audă în adâncul inimii răspunsul lui Dumnezeu la numeroasele Sale întrebări.
Totodată, acest pustiu neospitalier este un loc înfricoșător, fără apă, fără hrană, ascunzătoare vremelnică pentru tâlhari, vizuină de dihănii flămânde și de șerpi veninoși. Cine se pierde în el știe că va trebui să facă față oricărei adversități fără nicio ocrotire. Nu este de mirare că majoritatea ființelor umane se tem de singurătate și o evită cu orice preț. Mai mult decât atât, un anumit nivel de izolare este insuportabil pentru cei cărora le este frică de propriul gol interior sau pentru cei care au simțit deja că în adâncul ființei lor se profilează prezențe nedorite. Și, chiar dacă acesta nu este cazul Lui, Isus nu ignoră faptul că acest deșert este pentru mulți un loc sinistru, unde se spune că bântuie demonii...
Dar ce pericol real poate exista în pustie pentru cineva ca El? Nu este răul mai abundent în orașe? Din vremurile cele mai îndepărtate, pe acest pământ nu există paradisuri la adăpost de pericole, fie ele și nelocuite. Căci și atunci când suntem complet singuri, rareori suntem în bună companie... Aici stau la pândă, fie că ne place sau nu, gândurile noastre pe care nu le putem evita și cerințele inevitabile ale corpului nostru.
Pustia este de temut pentru că ne obligă să ne asumăm cine suntem cu adevărat, fără ajutor din exterior, fără să ne prefacem sau să evadăm. Acolo suntem cu adevărat noi înșine. Deșertul este, ca loc de trecere obligatoriu pentru cei care se caută pe ei înșiși, câmpul prin excelență al testării, pentru că deciziile cele mai dificile trebuie să le luăm întotdeauna în reduta izolată a singurătății noastre interioare. Pustia este, prin urmare, un câmp de luptă primejdios împotriva dușmanilor invizibili.
Contrastul dintre acest loc pustiu și experiența Sa anterioară nu poate fi mai mare. Momentului sublim în care Isus Se simte îmbrățișat de dragostea Tatălui Său în prospețimea apei din mijlocul râului îi urmează singurătatea arzătoare a acestei pustietăți. Câteva ore de mers au fost suficiente pentru a-L face să treacă de la comuniunea cu Dumnezeu prin cerurile deschise la sentimentul dureros de abandon și, ceea ce este mai rău, la convingerea absolută a prezenței dușmanilor care stau la pândă.