Dar apa nu absolvă pe nimeni de nicio crimă, iar mâinile lui Pilat vor continua să fie la fel de pătate ca şi înainte. Tăcerea condamnatului va apăsa asupra lui ca o condamnare mai atroce decât moartea. Şi, deşi va încerca s-o şteargă din memorie, privirea incredibil de liniştită a acelui muribund va continua să-i spună cine este nevinovatul şi cine sunt vinovaţii în acel proces.
Inscripţia pe care I-o pune pe cruce sună aproape ca o confesiune reparatorie: „Acesta este Isus, Împăratul iudeilor”. Cu această inscripţie semnează pagina cea mai paradoxală a istoriei: un om acuzat pe nedrept de marii clerici ai religiei Sale este executat pentru că a apărat adevărul, după ce a fost declarat nevinovat de către cel mai mare reprezentant al dreptului roman. Cel mai mare apostol al drepturilor umane este trimis la tortură.
Ce s-ar fi întâmplat cu Pilat dacă ar fi rămas credincios convingerilor sale şi ar fi luat o decizie curajoasă? Probabil nu i s-ar fi întâmplat nimic din ceea ce se temea. Timpul ar fi demonstrat că acuzaţiile aduse împotriva lui Isus şi a lui erau false. Poate, în cel mai rău caz, Tiberiu l-ar fi destituit, dar Pilat ar fi dus cu sine consolarea unei conştiinţe împăcate.
A te opune conştiinţei atrage după sine consecinţe tragice. Foarte curând, Pilat va descoperi inutilitatea concesiilor făcute. Puţin după aceea, va fi acuzat chiar de aceia care l-au instigat împotriva lui Isus, va fi destituit de către prefectul de Siria şi, în final, va fi exilat în Galia, de către împăratul Caligula.
Pilat a întors spatele datoriei pentru a nu-şi complica viaţa. Dar nimeni nu iese învingător când îşi sacrifică valorile etice. După cum povesteşte tradiţia, umbra unei cruci avea să-l urmărească permanent şi avea să fie torturat până la moarte de obsesia incurabilă de a-şi fi spălat de pe mâini nişte pete de sânge care niciodată nu s-au şters.
Soţia guvernatorului a fost mai consecventă principiilor sale decât soţul ei. Informaţiile pe care le avea şi un vis ciudat, care n-a lăsat-o să doarmă în noaptea dinaintea procesului, i-au adus convingerea că Isus era nevinovat. În van însă l-a avertizat pe soţul ei:
— Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta!
O veche legendă povesteşte că, în visul său, Procula auzise cum, secol după secol, în toate limbile, se repeta că Isus „a murit sub Ponţiu Pilat”.
Din cauză că l-a dispreţuit pe acuzat, memoria gestului său se va transmite de-a lungul timpurilor printr-una din rugăciunile cele mai repetate: Crezul. În acest mod paradoxal, numele lui Pilat mărturiseşte că, prin Isus, Dumnezeu a rupt istoria în două. Şi că adevărul Său ne interpelează pe fiecare aşa cum într-o zi l-a interpelat pe acel guvernator laş.
Din nefericire, adevărul spiritual, apt să-i transforme viaţa, a fost desconsiderat de el, ca şi de alţii dinainte şi de după, ridiculizat, înăbuşit, negociat, eliminat şi îngropat.
N-a trebuit însă să treacă prea mult pentru a se descoperi finalul miraculos al acelui conflict inegal. Nici pentru a se descoperi efectul inimaginabil al acelei morţi asupra atâtor vieţi.
Nimeni nu putea să ştie că Dumnezeu, în felul acesta, Îşi ducea la bun sfârşit planurile, în ciuda corupţiei justiţiei, a imposturii clerului şi a erorilor lui Pilat. Crucea arată că, în ciuda aparenţelor, nu suntem singuri în această lume nedreaptă, că Dumnezeu, pentru a ne atrage spre viaţă, a fost dispus să împartă cu noi precara noastră existenţă până acolo încât a înfruntat moartea. Continuând să respecte libertatea omului, planul Său de salvare a început să triumfe chiar atunci când, aparent, era călcat în picioare de însăşi destinatarii lui. Pentru că, într-un mod misterios pe care doar harul divin îl poate înţelege, dragostea aceluia care Şi-a vărsat sângele este mai tare decât toată ura din lume.
Chiar şi numai pentru faptul de a fi trezit setea de dreptate, Isus pe cruce începea să câştige inimi, inclusiv pe cele ale călăilor Săi, făcându-i să-şi dorească posibilitatea reparării greşelilor lor şi o viaţă mai bună. Timpul urma să demonstreze până în ce punct avea dreptate când zicea că a venit pentru a face să împărăţească adevărul.
De aceea, întrebarea lui Pilat –„Ce este adevărul?”– poate fi calificată drept sceptică, sofisticată, dar nu inoportună. Nu este o întrebare originală, după cum nici guvernatorul nu era. De multe secole, sfinţi şi înţelepţi n-au încetat să se întrebe. Nici definitivă nu era, căci mulţi bărbaţi şi femei din toate timpurile – oameni de ştiinţă, gânditori, oameni religioşi, artişti şi poeţi – au continuat să se întrebe până în ziua de azi. Este eterna întrebare a fiinţei umane care caută certitudini, care are nevoie de un punct de referinţă pentru a-şi construi scara de valori şi de o lumină care s-o îndrume în întuneric.
În această lume atât de complexă în care trăim, unde fiecare îşi trâmbiţează adevărul, unde este atât de uşor să greşeşti şi să fii înşelat, cum poţi găsi acea lumină sigură, acea temelie puternică pe care să te sprijini şi pe care să poţi construi în mod încrezător un proiect de viaţă?
Pentru a descoperi adevărul – această „realitate care nu se poate nega în mod logic” –, e nevoie să-l doreşti şi să-l cauţi în mod sincer.
Adevărul, ca orice mărgăritar preţios, are mai multe faţete. Deşi poate fi provizoriu sau aproximativ, pentru a-l cuprinde trebuie să-l contemplăm în totalitate. Doar o parte a adevărului nu este adevăr. Jumătăţile de adevăr sunt de-a dreptul supărătoare şi devin chiar detestabile în domeniul spiritual, adică în dimensiunea cea mai profundă a fiinţei.
Toţi cunoaştem vechea poveste orientală a orbilor şi a elefantului, care subliniază tendinţa comună de a reduce adevărul la unul dintre aspectele sale.