Ca un ciudat paradox al destinului, numele lui Ponţiu Pilat avea să rămână în posteritate tocmai pentru că L-a subestimat, în acea dimineaţă de primăvară de la începutul anilor 30, pe misteriosul deţinut, care, fără să figureze măcar în cronicile oficiale, avea să ajungă în centrul Istoriei.
Deşi guvernatorul era, fără îndoială, un profesionist competent, capabil să judece cu dreptate, în parodia de proces pe care l-a prezidat n-a reuşit să verifice veridicitatea interogatoriului său, şi aceasta, doar pentru că nu a acordat atenţie răspunsurilor. Dacă la un moment dat a ales să-L apere în faţa acuzatorilor, a fost nu atât din respect pentru El, ci din ură faţă de ei.
Teama de a nu comite o eroare tactică şi de a nu fi denunţat la Cezar de către duşmanii săi l-a făcut să cedeze în faţa presiunii. Propriile stratageme, amânări, ezitări şi măsuri intermediare aveau să-l târască din compromis în compromis, pe panta abruptă şi fără întoarcere a nedreptăţii.
Acum nu-i mai rămânea decât această alternativă: ori să cedeze în mod ruşinos presiunilor după atâta rezistenţă, ori să-şi asume riscul de a înfrunta clasa dominantă a societăţii.
În orice caz, vrea să scape cât mai repede de inculpat. Şi dacă ar fi posibil, obţinând absolvirea Sa, chiar dacă pentru aceasta trebuie să recurgă la tortura fizică.
Şi astfel ordonă ca Isus să fie biciuit. În felul acesta, pune în mişcare un tulburător proces de violenţă…, căci preoţii nu se vor mulţumi cu atât de puţin. Această soluţie nu va fi de ajuns pentru a-L îndepărta pe Isus din orizontul lor.
Chiar şi după chinul fizic, prezenţa Lui liniştită va continua să-l interpeleze ca şi când i-ar cere să meargă până la capăt cu onoarea sau cu laşitatea sa. Şi exact asta va face, eliberându-l pe Baraba, criminalul, şi pedepsindu-L pe nevinovatul care deranjează.
— Iată Omul! le zice Pilat.
Încă o dată, procuratorul rosteşte cuvinte de a căror profunzime nu este conştient. Nu-şi dă seama că tocmai a pronunţat adevărul în a cărui existenţă nu crede. El invită pe toată lumea să-L vadă pe Isus ca reprezentantul omenirii suferinde şi umilite.
Omul! Abandonat de cei care spun că se află de partea Sa, trădat de ai Săi, biciuit de cei puternici şi acuzat de cei care pretind a fi reprezentanţii lui Dumnezeu, Isus este cu adevărat Omul durerii anunţat de profeţi, venit ca să-Şi asume condiţia umană până la moarte, încercând astfel să salveze omenirea de la distrugere.
Dar acolo, sub ochii tuturor, nu există decât un condamnat la moarte, în faţa căruia unii se înfurie, iar alţii se inhibă.
— Dacă-L eliberezi pe acest Om, nu eşti prieten cu Cezarul!
În sfârşit, cineva a găsit punctul slab al acestui funcţionar laş. Destinul său ca magistrat roman depindea de favoarea Cezarului. O acuzaţie de infidelitate politică, prezentată în mod abil de avocaţi experţi, putea să-l ducă la pierzare. Zăpăcit din cauza presiunii acuzatorilor şi a confuziei propriilor sentimente, nu ştie ce să facă şi se întreabă cu voce tare, afişând cu neruşinare acea complicitate tipică demagogilor fără strălucire, care se cred politicieni fini:
— Dar ce să fac cu Isus, care Se numeşte Hristos?
Ce va face Pilat? Ceea ce au făcut, în cazul lor, Pilaţii tuturor timpurilor: ceea ce le-a impus interesul imediat – să acţioneze din considerente conjuncturale şi să-şi păstreze postul. Pentru aceasta va trebui să sacrifice dreptatea la a cărei apărare îl obligă funcţia sa şi să cedeze voinţei celor pe care îi detestă cel mai mult. Şi dacă cumva nu va consimţi să pronunţe o condamnare legală, se va vedea obligat să se contrazică în mod public, executând pe cineva pe care l-a declarat nevinovat.
A trăi înseamnă a alege. Dar, din nefericire, alegerile noastre nu izvorăsc întotdeauna din convingere, ci sunt dictate de circumstanţe, de curajul sau de slăbiciunea noastră. De multe ori nici măcar nu suntem conştienţi de adevăratele motive care ne determină să acţionăm sau să renunţăm s-o facem.
Dacă Pilat ar fi acţionat cu integritate şi dacă şi-ar fi îndeplinit datoria, L-ar fi eliberat pe Isus. Dar, lăsându-se cumpărat, se include pe lista infamă a criminalilor istoriei, oportunişti, hapsâni sau iresponsabili, pe care profeţii biblici îi califică drept monştri. Acele fiare teribile, descrise în viziunile lui Daniel şi ale Apocalipsei, reprezintă toate puterile abuzive care, opunându-se dreptăţii, sunt considerate de Dumnezeu ca duşmani, mai ales când au cutezanţa să pretindă că acţionează în numele Său.
Ultima întrebare a guvernatorului descoperă fondul abdicării sale:
— Vreţi deci să-L răstignesc pe Împăratul vostru?
Tagma preoţească şi-a atins scopul, iar acum încheie cazul cu o flatare abjectă:
— Noi n-avem alt împărat decât pe Cezar!
Mai târziu, istoria va avea grijă să transforme această minciună tactică într-un dureros adevăr.
— Răstigneşte-L, răstigneşte-L!
În faţa strigătelor mulţimii turbate, Pilat cedează. A încercat să se debaraseze de Isus, afirmând nevinovăţia Sa, trimiţându-L spre judecată la Irod, negociind libertatea Sa în schimbul lui Baraba, bătându-L cu bice pentru a sătura setea de sânge a acuzatorilor Săi şi a le stârni mila, dar totul a fost în zadar.
Singurul lucru pe care guvernatorul nu-l va face este să rişte să fie calomniat în faţa şefilor săi din cauza acestui predicator revoluţionar. Cedând de frica a „ce-o să zică lumea”, Pilat încheie procesul cu gestul teatral al spălării mâinilor.