Ai terminat de citit capitolul La o cină, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/J8fTqt8vpkvN91gc9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Sub coloane.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Dar ce să fac cu Isus, care se numeşte Hristos?
Matei 27:22
Tensiunea devenea insuportabilă. Încercase să câştige timp, dar trebuia să termine odată. Problema nu consta în a vedea cine are dreptate. Asta o ştia deja. Era vorba de a lua o decizie prudentă. Că osânditul la moarte era inocent, se vedea clar. Totuşi, aşa cum stăteau lucrurile, a-L absolvi de vină era periculos. Era în joc reputaţia sa şi poate chiar postul pe care-l ocupa. Pe de altă parte, a ceda presiunii acelei gloate îi displăcea profund. Ştia că minţeau. Le ghicea intenţiile şi se simţea incomod văzându-se constrâns de ei, dar îşi epuizase toate argumentele. Ori se pronunţa în favoarea acuzatului, ori Îl abandona definitiv la cheremul gloatei. Nu putea să mai amâne sentinţa. Trebuia deci să decidă ce va face cu Isus, iar această decizie putea să-l coste scump.
Exasperat de insistenţa acuzatorilor şi de propria incapacitate de a rezolva un caz care i se păruse neînsemnat, Pilat nu mai ştie ce să-L întrebe pe acel bărbat ciudat, al cărui limbaj nu reuşeşte să-l înţeleagă. Poate că e vorba de un dezechilibrat, şi atunci încearcă să-i facă jocul:
— Aşadar, Tu eşti împăratul iudeilor...?
Dar Inculpatul răspunde:
— Spui asta pentru că o gândeşti tu sau pentru că te obligă ei?
Bărbatul acesta e foarte înţelept. Pilat se enervează din cauza lipsei sale de perspicacitate. Simţindu-se umilit pentru că s-a lăsat atras în cearta unor fanatici, explodează:
— Iudeii Tăi, preoţii care Te-au adus la mine spun că Te dai drept împăratul lor. Nu-i auzi că mărturisesc împotriva Ta?
Marele Sinedriu pronunţase o sentinţă de moarte, fără însă să aibă puterea s-o execute. Avea nevoie să obţină din partea autorităţii competente aprobarea şi pentru asta era obligatoriu să intre în scenă procuratorul roman. Totuşi, în ciuda funcţiei sale înalte, acesta nu era decât un actor secundar, obligat să facă pe judecătorul în acel simulacru de proces.
Acuzatorii erau membri ai Sinedriului, adică reprezentanţii oficiali ai celei mai puternice religii din ţară. Din motive pe care procuratorul nu avea să întârzie a le descoperi, acei clerici incitau masele populare să ceară crucificarea unui om al cărui delict fusese îndrăzneala de a
deschide ochii poporului faţă de falsitatea conducătorilor săi spirituali şi de a predica o trăire autentică a credinţei. Îl condamnau la moarte, pentru că El le condamnase viaţa.
Mulţi dintre cei prezenţi puteau să spună pe dinafară cuvintele Sale revoluţionare:
— Iubiţi pe duşmanii voştri! Faceţi bine celor ce vă urăsc! Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă! Rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc…
— Deci Tu pretinzi a fi rege sau nu?
Isus îl priveşte în ochi şi-i răspunde:
— E adevărat că vreau să împărăţesc, dar într-un alt fel. Dacă împărăţia Mea ar fi fost ca celelalte împărăţii, aş fi avut soldaţi ca să Mă apere. Obligaţia Mea este să duc înainte cauza adevărului. De aceea, cine este de partea adevărului Mă ascultă.
Adevărul? Cum putea un om în acea situaţie să apere adevărul? Privirea lui Pilat zăbovi o clipă asupra mâinilor lui Isus, tumefiate, legate cu frânghii. De ce nu încearcă mai degrabă să Se apere pe Sine şi să-Şi scape pielea? Cui îi pasă de adevăr? Şi în acel moment îşi lansă faimoasa întrebare:
— Ce este adevărul?
Întrebare importantă, pe care fiecare fiinţă umană şi-o pune o dată în viaţă, cu mai multă seriozitate decât Pilat. Pentru că, aparent, „acea întrebare pe care cu indiferenţă şi aroganţă o aruncă fără a aştepta răspuns, demonstrează pe deplin îndrăzneaţa frivolitate a unui om de lume şi, în acelaşi timp, înţelepciunea cu bătaie scurtă a unui om de stat, care nu crede în altceva decât în domnia puterii şi a vicleniei.”
Reacţia sa este cea a scepticului care arată că nu crede în nimic, că nu există niciun adevăr sau că este imposibil să-l cunoşti. Care se preface că profesează unica credinţă pe care i-o cere funcţia: credinţa în cultul imperiului şi al împăratului.
Privind cu indulgenţă la enigmaticul acuzat, cu superioritatea unui înalt demnitar şi a unui european liberal (generos, dispus să facă binele fără a aştepta o recompensă), îi propune un târg. O mică minciună, necesară pentru a termina cu litigiul:
— Spune că acuzaţia pe care Ţi-o aduc ei este falsă, şi eu Te eliberez. Este adevărat că Te consideri rege?
Contrastul dintre reprezentantul Imperiului Roman şi Apărătorul adevărului este izbitor.
Pe de o parte, procuratorul întruchipează autoritatea care abuzează de puterea sa. Interesul şi, dacă e necesar, violenţa vor decide cazul. Puterea forţei mai presus de puterea raţiunii.
Pe de altă parte, Isus reprezintă destinul martirilor, de la Abel şi până în ziua de azi, victime ale principiilor şi adevărului în care cred. Ce altă soartă poate aştepta un acuzat lipsit de apărare, în faţa unei puteri absolute şi a unor mase manipulate care cer moartea Sa, când are de partea Lui doar adevărul?
Ce este adevărul? Pe Pilat nu-l mai interesează subiectul. În interogatoriul său dorea doar să afle cât de periculos era acuzatul. Constatând că acesta nu aspiră la putere, deja nu-l mai interesează răspunsul Lui. Isus, de asemenea, tace. Dacă Pilat ar fi fost un pescar, o femeie de stradă, un vameş, Isus Şi-ar fi dus analiza puţin mai departe, aşa cum făcuse cu o noapte mai înainte, şi ar fi răspuns:
— Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.
Dar procuratorul n-ar fi înţeles semnificaţia unor asemenea cuvinte. Se considera prea cult ca să înveţe ceva de la un acuzat. Şi, ca om politic, îl interesa mult mai mult opinia publică decât părerea unui singur individ. Şi, astfel, comite greşeala vieţii sale: nu vrea să-L asculte pe cel mai profund şi mai influent gânditor pe care imperiul L-a avut vreodată.