Pentru căutătorul sincer, buna-credinţă, sinceritatea, nu este de ajuns. Trebuie să fie însoţită de o bună informaţie. Pentru că „adevăr” nu este sinonim cu „sinceritate”: sinceritatea este subiectivă şi, ca urmare, foarte dificil de a fi judecată; adevărul este obiectiv şi, de aceea, susceptibil de a fi judecat. Şi întotdeauna e de preferat sinceritatea în adevăr decât sinceritatea în eroare.
A confunda adevărul cu opinia n-ar fi aşa grav dacă am fi dispuşi să recunoaştem că poziţia noastră poate să nu fie cea mai bună. Problema e că de la susţinerea opiniei personale până la încăpăţânare nu este decât un pas.
Se zice că nu iubim nimic mai mult decât propriile noastre păreri şi nimic nu este mai greu decât abandonarea lor. Înţeleptul Solomon spunea că „poţi să ai mai multă nădejde pentru un nebun decât pentru unul care se crede înţelept” şi că „înţelept este acela care ascultă sfaturile”.
Dreptul pe care îl are oricine, din punct de vedere al libertăţii de conştiinţă, de a crede ceea ce vrea sau de a nu crede nimic este indiscutabil. Toţi avem dreptul la înţelegere şi toleranţă. La a căuta adevărul sau a-l ignora. E problema fiecăruia, în funcţie de conştiinţă şi de simţul de responsabilitate pe care-l are. Dar asta nu înseamnă că toate atitudinile sunt la fel de înţelepte. Pot exista puncte de vedere asemănătoare asupra unui anumit lucru. Însă adevărul transcendent, deşi nu suntem capabili să-l cuprindem în întregime, este doar unul singur. De aceea, când opinia noastră nu are altă regulă, sau criteriu decât pe noi înşine, semănăm, din nefericire, cu acei orbi din fabulă, care se încăpăţânau în confuzia lor, asemănând elefantul cu un copac sau cu o sfoară.
A căuta adevărul acolo unde-şi are originea, prin toate mijloacele care ne stau la dispoziţie, aceasta este sinceritatea capabilă să ne conducă de la convingere la certitudine.
Când încercăm să ne apărăm poziţia în loc să apărăm adevărul, facem ca şi Pilat. Deja nu mai este sinceritate în atitudinea noastră, iar încăpăţânarea se transformă într-un camuflaj pentru scuzele noastre.
Este uşor să găseşti pretexte. Chiar şi textele din Scriptură pot fi interpretate şi utilizate pentru a apăra opinii personale sau de grup, cu rezultate începând de la cele mai pitoreşti erezii şi terminând cu cele mai sângeroase războaie sfinte. Oricine-şi propune poate să interpreteze greşit atât paragrafele cele mai dificile, cât şi pe cele mai clare şi mai uşoare. Unora li se întâmplă des, inclusiv celor care se opun cel mai mult Sfintelor Scripturi, să aibă o cunoaştere superficială a învăţăturilor, temându-se că vor descoperi ceva ce nu doresc, ca şi când respingerea acestora le-ar da un anumit sentiment de siguranţă.
De aceea, în mod uimitor, chiar în religie, locul privilegiat de întâlnire al omului cu Adevărul suprem (a se citi Dumnezeu şi revelaţia Sa), există atâtea „adevăruri” care se confruntă şi atâtea crezuri diferite.
Încăpăţânarea şi nesinceritatea orbesc. Greşelile personale sau istorice – pe care noi le numim „adevărurile noastre”, transformate în prejudecăţi, tradiţii sau dogme – înlănţuiesc fiinţele umane îngrădindu-le libertatea şi, ceea ce este mai rău, orbindu-le. Pentru că e mult mai greu să fii prietenul adevărului până la martiriu decât să te faci apostolul său până la intoleranţă.
Fără îndoială, adevărul este eliberator prin natura sa. Isus a zis: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi.” Credincioşia faţă de adevăr poate fi comparată doar cu fidelitatea busolei faţă de pol. A orienta acul spre sine sau spre alţii este periculos. Pentru a fi fidel scopului său, acul trebuie să rămână mereu liber.
Dacă Dumnezeu n-ar exista, tot adevărul din lumea religioasă şi morală ar fi relativ. Dar El există şi este punctul nostru final de referinţă. Fără El, eforturile noastre conduc obligatoriu la adevăruri omeneşti, parţiale. De aceea trebuie să fim atenţi la revelaţia Sa, „lumina adevărată care luminează pe orice om care vine în lumea aceasta”.
Spre deosebire de adevărul etern al raţiunii, căutat de filozofi, adevărul spiritual nu este o cunoştinţă teoretică, ci existenţială, care implică fiinţa întreagă. Este o trăire practică, experimentală, care ne eliberează de lanţurile noastre şi ne permite realizarea deplină. Nu numai că ne convinge, dar ne şi transformă. De aceea nu este de ajuns să cunoşti adevărul, trebuie să-l şi trăieşti. Toţi cei care urmează adevărul, pe măsură ce viaţa lor se pune în armonie cu el, trec de la nevoia de a stăpâni adevărul la dorinţa imperioasă ca Adevărul să-i stăpânească pe ei.
De la acea întâlnire de sub coloane, procesul lui Isus continuă, la fel ca mărturia Lui în favoarea adevărului. Şi, deşi mulţi nu ajung să fie conştienţi de aceasta, toţi ne întrebăm o dată în viaţă, ca şi Pilat: „Ce să fac cu Isus, care se numeşte Hristos?”
De fiecare dată când Îl condamnăm fără să-L fi ascultat, ori când nu acţionăm din adâncul convingerilor noastre din cauza fricii sau pentru că ni se pare mai comod să fim practici decât consecvenţi; de fiecare dată când, în ciuda bunelor noastre intenţii, nu îndrăznim să ne pronunţăm în favoarea adevărului, care presupune anumite riscuri, şi tindem să amânăm decizia noastră sau să căutăm portiţe de scăpare; de fiecare dată când aducem la tăcere conştiinţa, spunându-ne că, pentru a evita conflictele, trebuie să ştii să aştepţi şi să faci concesii, de fiecare dată când numim slăbiciunea prudenţă şi laşitatea răbdare, acţionăm ca Pilat.
Azi, ca şi atunci, cine nu doreşte să ia poziţie de partea adevărului încă preferă sprijinul puterii şi al majorităţii. Fiind riscant, adepţii adevărului spiritual sunt mereu în minoritate, iar de partea lui stau doar cei curajoşi. Dar cum acesta este independent de numărul adepţilor, cum nu se decide prin vot, nici nu se impune printr-un decret-lege, nici nu se adoptă prin aclamaţii populare, nu-l au nici masele, nici conducătorii lor. Îl are Hristos. Şi la fel ca El, urmaşii Săi sunt trataţi deseori ca nebuni, uneori ca eroi, chiar martiri, şi întotdeauna ca disidenţi.