- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Ai terminat de citit capitolul Furtuna, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/UbHdYm1wgvyFA9Fg6
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Mormântul.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Daţi piatra la o parte…
Ioan 11:39
Micul cimitir din Betania este sinistru și trist, ca de fapt toate cimitirele din țară. Nu are niciun copac, nici măcar o floare. Nimic în afară de pietre peste pietre, deoarece puținii săi vizitatori depun pe morminte doar pietre și pietricele. În acea cavernă prăfuită, totul evocă realismul implacabil al vechii preziceri despre condiția umană: „Căci țărână ești și în țărână te vei întoarce.”
Urmând drumul marcat de un șir de chiparoși negri, Învățătorul intră împreună cu prietenii Săi în incinta pustie, în timp ce, în spatele altor ziduri, tot din piatră, indiferentă la durerea care îi afectează pe localnici, Betania se refugiază, pietroasă și aspră, în soarele palid de după-amiază, sub zborul sinistru a ciorilor.
Când grupul de bărbați cu capul plecat, precedat de două femei în doliu, ajunge la locul de înmormântare, Învățătorul întreabă:
— Unde l-ați pus? Arătați-Mi mormântul.
Ei Îl conduc la o peșteră săpată în stâncă, folosită ca un mormânt colectiv ordinar, închis cu o lespede mare.
Isus înaintează spre mormânt în tăcere. Încearcă să-Și îndepărteze nodul din gât, dar nu reușește să exprime nicio predică, nici măcar o elegie funerară. Se uită în jurul Său la acea tristă procesiune și, fără să-Și poată stăpâni emoția, izbucnește într-un plâns amar.
Nu a reușit să pună stavilă unui val de durere care I s-a ridicat din inimă și s-a revărsat în lacrimi.
Cei prezenți, mișcați, își spun:
— Iată cât îl iubea de mult!...
Dar Isus nu plânge pentru cel mort, ci pentru cei vii. Plânge nu pentru cel care se odihnește în pace, ci pentru cei care se luptă în suferință în fața necunoscutului morții. În natura Sa umană profundă, mișcat de sensibilitatea Sa în fața durerii, când vede plânsul rudelor decedatului, Se cutremură întristat și nu Se poate abține să plângă împreună cu ei.
Nu este ușor să controlezi emoțiile, atunci când vezi pe cineva smuls brutal din lumea celor vii în floarea tinereții. Pentru cei care îl cred definitiv, momentul de „la revedere” pentru o persoană iubită îi cufundă în descurajare, pentru că îi confruntă, inevitabil, cu fragilitatea vieții și cu misterul insondabil al morții.
Dar în acest grup nu totul este simpatie față de Învățător, nici măcar între apropiați și rude. Printre cei prezenți, circulă, cu voce joasă, și alte comentarii, pe un ton care nu poate camufla ostilitatea:
— Acesta care, după cum se spune, a deschis ochii unui orb și a vindecat atât de mulți bolnavi, nu putea face ca Lazăr, prietenul Său, să nu moară? Și nu pentru că nu a fost chemat la timp. Cu câteva zile înainte, L-au anunțat, spunându-I: „Vino repede, pentru că acela pe care-l iubești este foarte bolnav.” Speram cu toții că va veni fără întârziere. De ce I-au trebuit două zile ca să pornească la drum? De ce a pierdut atât de mult timp prețios? Cum a putut să-Și lase prietenii singuri cu durerea lor?
De când Învățătorul a ajuns în Betania, toate sunt reproșuri împotriva Lui. Au început cu cele ale Martei, sora mai mare a decedatului:
— Prea târziu, Rabi. Dacă ai fi fost aici, alături de noi...
Este reproșul durut al speranței frustrate, al prieteniei rănite.
La acesta se adaugă mustrarea deschisă a Mariei, cealaltă soră:
— Dacă ai fi fost cu noi..., dar ne-ai lăsa singuri tocmai atunci când aveam cea mai mare nevoie de Tine.
O plângere îndurerată, surdă și sfâșiată, pe care continuă să o înalțe la cer atât de multe inimi îndoliate, zbătându-se între durere și disperare.
— Dacă ai fi fost aici.
— Dacă, într-adevăr, ai fi fost cu noi.
— Dacă ar fi existat, cu adevărat, Cineva care să poată avea milă de durerea noastră.
Puține lucruri sunt mai dureroase decât sentimentul de abandon lăsat de absența persoanei dragi pe care tocmai am pierdut-o. Nu există o singurătate mai rea decât lipsa unei prezențe înțelegătoare alături de noi în acele momente de neliniște. Răniți din cauza separării, unii mai mult, alții mai puțin, cu toții avem nevoie de un braț pe care să ne sprijinim sau de un umăr pe care să plângem. Loviturii crude a pierderii i se adaugă înjunghierea repetată a îndoielii, în fața tăcerii lui Dumnezeu.
În fața acelor fețe fără speranță, înaintea suspinelor celor care l-au iubit pe Lazăr, cum poate Învățătorul să explice că acest rămas-bun nu este definitiv? A încercat deja să-i învețe că moartea este un somn, o paranteză în viața conștientă, o realitate trecătoare.
Și că timpul dintre suferința noastră prezentă și viața refăcută nu trebuie trăit ca o perioadă de singurătate, sau ca un moment fără conținut, deoarece, pentru cel care a murit, acest răstimp nu contează, iar pentru cei care rămân, Dumnezeu a promis că niciodată nu îi va lăsa singuri.
Isus împărtășește lacrimile noastre pentru că vrea ca noi să împărtășim speranța Lui, a bucuriei fără sfârșit. Nu o demonstrase deja la Nain? Nu a demonstrat-o, încă o dată, cu fiica lui Iair?
În aceste clipe dureroase, Învățătorul știe că discursurile și explicațiile sunt de prisos. Există momente în care frazele lungi, predicile convingătoare, demonstrațiile subtile sunt nepotrivite. De aceea, răspunde pur și simplu privirilor acuzatoare ale surorilor lui Lazar, afirmând:
— Fratele vostru va trăi din nou. Cine se încrede cu adevărat în Dumnezeu nu moare pentru totdeauna.
A nu muri niciodată este marele vis, imposibil, al omenirii.
Dar Isus afirmă că un vis, chiar mai real decât dorința de a continua să trăiești, este „visul” morții în sine. În fața tânguirii omenești că „viața este un somn”, El proclamă încrederea Sa în faptul că „moartea este un somn”.
Dar acele cuvinte incredibile răsună ca o afirmație lipsită de sens, în urechile celui care suferă. Un clișeu care se aseamănă prea mult cuvintelor noastre stângace de mângâiere, atunci când vrem să oferim condoleanțe cuiva care tocmai a pierdut o persoană dragă, dar nu găsim nimic potrivit de spus. Formulă rostită adesea în treacăt, rapid, îndepărtat, cu voce stinsă. Declarație care exprimă, mai mult decât credința noastră, dificultatea de a ne situa înaintea morții și în fața celor care suferă. Mângâiere superficială, care rareori reușește să aline durerea rudelor și care nu calmează, de obicei, neliniștea pe care durerea celorlalți o provoacă persoanei care o rostește. Ar da impresia că, spunând aceasta, ne declarăm incapabili să ne asumăm adevăratele noastre dureri și ne consolăm referindu-ne la un eventual viitor. Și acea promisiune minunată: „Cei dragi vor trăi din nou”, mai mult decât un răspuns, pare o evadare. Este, mai degrabă, un analgezic obișnuit, decât o speranță vie.
Nu ne miră faptul că Marta răspunde, pe un ton distant, ca mulți credincioși bine educați, dezamăgiți de cruzimea vieții:
— Da, știu că va învia la înviere, în ziua de apoi. Dar asta nu-mi ușurează durerea de acum. Această doctrină evlavioasă nu transformă absența fratelui meu în prezență. Până în acea zi, plecarea lui va continua să lase un gol în inima mea. Siguranța zorilor nu îndepărtează nimic din întunericul nopții.
Confruntat cu durerea prietenilor Săi, în fața mormântului lui Lazăr, Isus, ca și noi, tace, îmbrățișează rudele și plânge cu ele.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Isus plânge mișcat de durerea pe care o împărtășește, dar, de asemenea, și mai presus de toate, plânge pentru speranța și serenitatea pe care nu le poate transmite. El plânge pentru că nici cei care pleacă, nici cei care rămân nu știu cum să-și asume pe deplin viața, inclusiv moartea, în lumina veșniciei. Pentru că trăim ca și cum cimitirul ar fi orizontul final al acestei existențe de care ne bucurăm sau pe care o îndurăm până când o pierdem, în timp ce El ar vrea să ne dea, încă de-acum și pentru totdeauna, viața din belșug.
Învățătorul Se oprește în fața enormei lespezi rotunde care servește drept ușă la mormântul în care zace Lazăr. Dar piatra, tăiată grosolan, nu acoperă ermetic deschiderea și miasma morții care vine din interior se răspândește deja prin cimitir.
Convinși că această piatră nu poate fi mutată, păianjenii au început deja să-și țeasă pânzele în goluri, pentru a captura insectele care vin atrase de mirosul cărnii în descompunere. Câteva picături de rouă strălucesc asemenea unor perle, atârnând de firele lor.
Isus Își drege din nou glasul în fața mormântului. Când se face liniște, se aude sunetul muștelor care intră și ies prin crăpăturile criptei. Cu o voce fermă și sigură, Învățătorul le poruncește ucenicilor Săi:
— Dați piatra la o parte!
Dar un strigăt iese din inimile îngrozite al surorilor:
— Doamne, nu, Te rog! Nu îndrăzni, deja miroase greu, căci este mort de patru zile. Este prea târziu!
În fața mormântului deschis, a cărui miasmă abia este disimulată de balsamurile dulci de aloe și de smirnă, Isus oftează, pentru că Se știe în prezența misterului de neînțeles al vieții care palpită în inima Creatorului universului. Pentru că este conștient că lespedea mormântului este mai ușor de îndepărtat decât pietrele prejudecăților noastre. Pentru că înțelege că, pentru Dumnezeu, cel mai greu lucru nu este să-l scoată pe Lazăr din mormânt, ci să-i facă pe cei prezenți să fie convinși că această moarte nu reprezintă sfârșitul.
Învățătorul nu a încetat să explice că această viață este doar prima fază a existenței noastre. Că, oricât de dură ar fi, chiar și cele mai fragile creaturi pot, datorită puterii credinței, să scoată din slăbiciunea lor o forță capabilă să depășească provocările ultimei clipe de viață și să învingă obstacolele paralizante ale descurajării și deznădejdii. O forță care vine de la Autorul vieții, Biruitorul deplin al tuturor puterilor morții.
— Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi veșnic. Nu am venit doar să vă împărtășesc durerea, ci și, mai presus de toate, să vă aduc speranță. O certitudine în fața căreia chiar și suferințele noastre cele mai atroce devin suportabile, deoarece ne asigură că toate relele noastre, inclusiv cele mai grave, sunt trecătoare.
Există o putere irezistibilă în speranță, în aceea agățare de puterea invincibilă a harului divin, de voința Sa ultimă de fericire. Există o seninătate care este deasupra necazurilor noastre și care ne poate ilumina ființa în ciuda tuturor supărărilor prin care trecem. Această certitudine, pe cât de sublimă, pe atât de precară, este un dar la dispoziția noastră. Dacă ne prindem de ea, descoperim resurse inepuizabile de curaj și consolare în sursa iubirii infinite.
— Da, sunt Mesagerul vizibil al învierii și al vieții. Deschideți ochii sufletului. Uitați-vă bine la Mine. Sunt aici cu voi, tot așa cum este și Dumnezeu. Și, acolo unde este Dumnezeu, este viața. „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii.” Cine crede în Mine nu va muri niciodată. Moartea lui nu va fi altceva decât un somn. Pentru că biruința Mea asupra morții va fi și a voastră. Această viață fragilă și trecătoare nu trebuie să fie pentru voi sala de așteptare a morții. Trăită în Dumnezeu, poate deveni, deja aici și acum, anticamera vieții fără de sfârșit. Cu Mine, nicio viață nu este zadarnică. Nicio nenorocire nu este fatală. Nicio moarte nu trebuie să fie definitivă. Nicio lespede de piatră nu este suficient de mare și de grea pentru a închide definitiv un mormânt. Cel mai sinistru mormânt este un loc de trecere, pentru că viața și dragostea vor triumfa asupra răului.
— Crezi lucrul acesta? Atunci, dați piatra la o parte de pe acest mormânt. Aruncați lespedea temerilor voastre. Răsturnați pietrele de poticnire ale îndoielilor voastre și lăsați loc noii vieți pe care v-o dăruiesc. Treceți la acțiune și pregătiți calea pentru lucrarea Mea.
Reținuți și temători, ucenicii împing piatra, care în cele din urmă se rostogolește, lăsând deschisă ușa mormântului.
Zăcând în liniștea rece a camerei mortuare, în golul macabru al unei nișe, se vede cadavrul lui Lazăr, învăluit într-un giulgiu alb, înfășurat în bandaje impregnate cu uleiuri.
Liniștit, Învățătorul stă în fața criptei, meditând. O aură de solemnitate sacră se așterne pe chipul Său. Se apropie de mormânt și, ridicând ochii spre cer, exclamă:
— Tată, Îți mulțumesc pentru că M-ai ascultat. Știam că întotdeauna Mă asculți; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu ești cu Mine și că M-ai trimis.
După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare:
— Lazăre, vino afară!
O liniște cutremurătoare îi copleșește pe cei prezenți. Toți ochii sunt ațintiți asupra peșterii, așteptând cu nerăbdare să vadă ce ar putea să se întâmple.
Deodată se percepe un ușor zgomot în interiorul lugubru al mormântului și mortul se ridică, se clatină și înaintează spre ieșirea mormântului, sprijinindu-se de perete.
Un strigăt de groază îi face pe cei prezenți să se retragă îngroziți.
Dar Învățătorul zâmbește, susținându-l pe Lazăr, împiedicat de giulgiul care îl învelește, și poruncește:
— Dezlegați-l și lăsați-l să umble!
Ajutat de prietenii săi, Lazăr este liber acum și se îndreaptă cu pas hotărât către cei dragi. Nu a rămas pe chipul său nicio urmă a bolii care îl luase. Aspectul său este plin de toată vitalitatea de care este capabil cel mai sănătos tânăr în floarea vieții. Cu o privire de uimire, strălucind de inteligență și de dragoste, în adorare, se aruncă la picioarele Învățătorului.
Și acel mormânt deschis, despre care Marta credea că va mirosi a moarte, se dovedește că miroase a viață.
Învățătorul nu doar că promite viața viitoare, ci dezvăluie și cheia vieții prezente. Marea Sa minune nu este de a da viață unui mort, ci de a da viață mormântului (adesea văruit) propriului nostru suflet. Marele miracol pentru noi este să trecem de la declarația impersonală: „Știu că-i poți readuce la viață pe cei morți, într-o zi” la mărturisirea personală: „Știu că de azi înainte poți să umpli cu o viață nouă mormântul meu interior”.
Mesajul Său este că nu trebuie să așteptăm lumea de dincolo ca să ne bucurăm de viața veșnică. Astăzi este momentul în care trebuie să înviem la o altă viață, dacă vrem ca într-o zi să trăim pentru veșnicie. Cel care este alături de noi în mijlocul vieții va fi și dincolo de moarte. Pentru că „lumea de dincolo nu este ceea ce se găsește infinit de departe, ci ceea ce este cel mai aproape”.
Da, Învățătorul și plânge cu noi. Dar așa cum o rază de soare își face loc prin ploaie, în spatele vălului lacrimilor Sale strălucește lumina zâmbetului Său, pentru a ne spune, precum Martei și Mariei, că, în cea mai mare dramă din istoria noastră, ultimul cuvânt nu îl are moartea, ci viața. Și că, în Împărăția vieții viitoare, nimeni nu va mai ști vreodată ce înseamnă să plângi.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Ai terminat de citit capitolul Mormântul, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/FRS8zTK4t5bRNBQT9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Cina.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.
Marcu 14:22
Indicația Învățătorului fusese foarte precisă, dar stranie:
— Duceți-vă în cetate; acolo aveți să întâlniți un om ducând un urcior cu apă: mergeți după el. Unde va intra el, spuneți-i stăpânului casei: „Învățătorul zice: «Unde este odaia pentru oaspeți, în care să mănânc Paștele cu ucenicii Mei?» Și are să vă arate o odaie mare de sus, așternută gata: acolo să pregătiți pentru noi.”
Nu există nicio îndoială: în Ierusalim, oamenii liberi nu poartă urcioare. Apa este transportată de femei sau de sclavi. În mod evident, acesta este un om fără complexe. Cineva eliberat de prejudecățile societății patriarhale și de clasă, care este puțin afectat de bârfe și căruia îi pasă mai mult de slujire, decât de tradiții.
Liturghia pascală nu are loc nici în Templu, nici în sinagogă. Se sărbătorește acasă, în familie. Dar Isus nu are o casă proprie. Poate să fie împreună cu ucenicii doar în casa altora. S-a născut în grajdul unui han, Se deplasează pe lac în bărcile prietenilor Săi, I-au împrumutat un măgăruș ca să intre în Ierusalim, iar acum urmează să sărbătorească Paștele într-o cameră oferită de un adept bogat.
Ucenicii însărcinați cu pregătirea cinei urmează semnul și găsesc locul potrivit. De la înălțimea ei, „camera de sus”, sobră în relativa ei opulență, domină orașul iluminat din belșug pentru această mare ocazie.
Ierusalimul strălucește în amurg cu o luminozitate albăstruie. Brizele încărcate cu parfumuri de primăvară se ridică din livezile din jur, iar din Templu ajung, stinse, behăiturile ultimilor miei destinați jertfelor.
Totul miroase a curat în camera recent dichisită. Pe măsuța joasă, așezată conform normelor, peste o față de masă pentru sărbători, ucenicii aranjează trei azime, turtite și necoapte complet, și le acoperă cu un ștergar subțire, care va fi dat la o parte mai târziu, în timp ce se recită:
— Iată pâinea suferinței, pe care strămoșii noștri au mâncat-o când au ieșit din Egipt. Să vină și să mănânce cel care are nevoie!
În centru, în fața locului rezervat celui care va prezida cina, se așază craterul cu must roșu. Și în jur, delicatese simbolice, tipice acelei nopți: platoul cu salata de ierburi amare și străchinile cu apă sărată și oțet, în care va trebui să fie înmuiată pâinea, pentru a reaminti de sudoarea și de lacrimile vărsate de strămoșii lor în Egipt. Într-un bol din lemn de măslin, așteaptă desertul special: acel fel de compot roșiatic (haroset) făcut din mere fierte cu scorțișoară, îndulcit cu stafide, smochine și curmale și presărat cu migdale și nuci, care evocă lutul cu care israeliții erau nevoiți să facă, fără întrerupere, cărămizi, atunci când erau sclavii faraonilor.
În jurul mesei, ucenicii aranjează covoare și perne, astfel încât toți mesenii să se poată rezema ca bogații la acea cină de gală. Și într-un colț au vasele cu apă pentru abluțiune (spălarea rituală a corpului prescrisă de unele religii pentru purificare – n.t.), împreună cu pânzeturile și prosoapele care vor fi folosite pentru a se șterge.
Pâine de sclavi și must de sărbătoare. Delicatețea săracilor la masa bogaților. O sărbătoare neobișnuită și inegală, care celebrează legământul nepereche între Dumnezeul universului și supraviețuitorii acestui mic, dar plin de peripeții popor al Său.
Se lasă noaptea când ceilalți ucenici intră în cameră și se așază în jurul mesei. Odată cu ei, ajunge din stradă, în rafale înăbușite, murmurul cântecelor și rugăciunilor din familiile care au început deja să sărbătorească Paștele în această seară specială, în care ușile caselor trebuie să rămână întredeschise, în așteptarea eliberării care are să vină. Pe masă, lângă ușa de la intrare, pe tot parcursul sărbătorii, se lasă un tacâm în plus în fața locului rezervat profetului Ilie, vestitorul așteptatului Mesia, de parcă L-ar ademeni să intre...
Paștele (pesah în ebraică) înseamnă „trecere”, iar ideea are legătură cu picioarele, cu mersul pe jos, cu umblările de ieșire și de intrare. Sărbătoarea reamintește trecerea de la sclavia din Egipt la libertate în Țara Promisă. Evocă trecerea de la ordinea naturală a nenorocirii umane la ordinea supranaturală a iruperii harului divin în viața ființelor condamnate să moară în sclavie: o răsturnare care îi duce, fără tranziție, de la deznădejde la libertate.
Pe măsură ce mesenii intră, se descalță și se așază pe divane și tapiserii. Ocazia aceasta, încărcată de tradițiile unei patine de o serenitate melancolică și de o sobrietate jovială, îmbracă în această seară tente nedefinite, între misterios și tragic.
Isus așteaptă deja, prezidând întâlnirea, gata să-și exercite, în ritual, rolul de cap al familiei. Ucenicii, grupați ca întotdeauna după afinități, încetează să mai vorbească despre lucrurile lor și rămân în așteptare, cu ochii ațintiți asupra Învățătorului, care pare mai de neînțeles ca niciodată.
Lumina tremurândă a lămpilor aureolează grupul cu un nimb de o intimitate solemnă. Învățătorului, atât de senin întotdeauna, în noaptea aceasta Îi tremură vocea și I se încețoșează ochii. Rugăciunea Sa este întretăiată de suspine și de tăceri, de parcă ar lupta cu El Însuși sau împotriva unei forțe invizibile.
Tonul emoționant cu care recită haggada are ceva atât de personal, încât, pentru câteva momente, pare că-i leagănă pe cei dragi cu afecțiune maternă, pentru ca imediat după aceea să-i zgâlțâie cu urgență, ca în fața unei alarme. Dacă pașii tradiționali ai sărbătorii îi tratează pe meseni ca și cum ar fi fost eliberați personal de moarte și ar sărbători Paștele pentru prima dată, cu această ocazie ceva straniu străpunge inima Învățătorului, de parcă ar fi sărbătorit pentru ultima dată.
La cina pascală, Israel își amintește destinul său unic ca popor. Participanții se simt invitați să-și reînnoiască, fiecare personal sine, legământul (berit) consfințit cu strămoșii lor. Rugăciunile îi înalță într-o atmosferă melancolică de adorare și de iubire. Dar „de o iubire care nu este eterică și neîntrupată, ci legată... de toate legăturile pământului... și ale istoriei”. Liturghia se desprinde de ritual, pentru a se înscrie, în mod straniu, „în lumea reală. Fără a ignora nici impulsurile cărnii, nici emanațiile pământului, rugăciunea se îmbăiază în viață. Și, în felul acesta, se pregătește [...] învierea trecutului.”
Nu doar străbunilor noștri a dorit Dumnezeul lui Israel să le ofere libertatea. El ne-a eliberat și pe noi împreună cu ei.
Persoana Învățătorului impregnează cu aroma eternității fiecare instantaneu trecător al ritualului. În El se întâlnesc prezentul, trecutul și viitorul. În El reînvie și se întrupează, în același timp, „acum” cel fugace, „odinioară” cel însuflețit și „va să vină” abia în germene. Dacă fiecare cină de Paște „este punctul de inserție unde istoria este realizată, eficientă și vie, unde viitorul devine prezent înainte de a fi realizat și unde trecutul trăiește chiar și după ce a fost împlinit”, această cină este mai mult astfel decât oricare alta. Dar numai Învățătorul o știe. Deși Ioan Botezătorul îi dezvăluise deja lui Israel că Isus era „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”, Mesia anunțat în mielul pascal, nimeni nu bănuia că acest lucru urma să includă jertfirea Sa.
Atrăgând atenția ucenicilor Săi de la mielul din trecut la Salvatorul din prezent, de la simbol la realitate, Învățătorul îi ia prin surprindere concentrându-Se asupra elementelor cinei mai puțin folosite în tradiția pascală și împarte pâinea și mustul cu aceste cuvinte noi:
— Această pâine este ca trupul Meu, care s-a frânt pentru voi. Cât de mult aș dori să vă dau viață, chiar și cu prețul de a o dărui pe a Mea! Acest must pe care îl torn din vasul Meu în cupele voastre reprezintă sângele Meu, care va fi vărsat pentru voi. Cât aș vrea să vă fac o transfuzie de viață! Cât de mult aș dori să vă împărtășesc bucuria Mea, aceea pe care durerea nu Mi-o va putea lua, bucuria de a ști că, într-o zi, vom împărtăși fericirea veșnică! Pentru că ori de câte ori sărbătoriți această cină... vestiți moartea Domnului, până va veni El.
Vorbind despre moartea Sa, aproape Îl îneacă un suspin înăbușit. Dar ucenicii nu înțeleg semnificația acestor fraze și nici măcar nu se înfioară la cuvântul „moarte”, pe care Învățătorul insistă să-l repete, convinși fiind că Mesia va domni pentru totdeauna. Prin urmare, fără să-și dea seama de gravitatea momentului, ei rămân absorbiți de propriile probleme.
Nimeni nu pare să-I înțeleagă cuvintele solemne. Toți Îl privesc și se întreabă de ce este atât de trist. Se trag în mod discret de haină, se bat pe umăr, întrebându-se unii pe alții:
— Ce se întâmplă astăzi cu Domnul?
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Ca și în alte ocazii, Ioan și Iuda au luat cu asalt ceea ce toți consideră ca fiind locurile de onoare, unul de fiecare parte a Învățătorului. Unul, fără îndoială, din afecțiune irepresibilă, iar celălalt, poate, din disimulare. Acest lucru îi deranjează pe ceilalți, care se întreabă ce drepturi își arogă ei pentru a se distinge dintre ei. Discordia se răspândește în grup, încleștată de gelozii de nemărturisit, și cearta se angrenează în jurul discuției despre cine va fi cel mai mare dintre ei în Împărăția care va veni.
Isus, întristat pentru că întotdeauna le vorbise despre egalitate, despre solidaritate și slujire, decide să intervină.
— Mă doare că luptați pentru putere, că aspirați la poziții de privilegiu, că sunteți atrași de onoruri. Aceasta este caracteristica acelor conducători care își asupresc supușii. Dar între ucenicii Mei aceste ambiții nu au sens. Între voi, cel care se crede mai mare să se poarte cu nevinovăția unui copil, iar cel care trebuie să conducă sau să comande să facă acest lucru cu respectul pe care îl apreciați la cei care vă slujesc.
Isus zâmbește cu amărăciune și decide să le dea ucenicilor Săi o lecție de neuitat despre spiritul care vrea să domnească printre urmașii Lui.
Fără să mai zică nimic, întrerupe ritualul. Se ridică de la masă, Se dezbracă de haina Sa fără cusătură, Se duce în colțul camerei, unde se află vasele de apă pentru ablații, Își înfășoară un prosop în jurul taliei, varsă apă într-un lighean și Se apropie de ucenici. Când aceștia vor să reacționeze, El este deja în genunchi, spălându-le picioarele.
O liniște deconcertantă invadează camera, curmată doar de murmurul slab al apei vărsate pe picioarele mesenilor rușinați.
Învățătorul, fără mantaua Sa de sărbătoare, a rămas în hainele de lucru ale slujitorilor. S-a așezat la nivelul sclavilor și al lustragiilor.
Acestui Învățător, care „trăiește El Însuși tot ceea ce vrea să-i învețe pe alții”, nu-I cad epoleții pentru că spală picioarele murdare, deoarece singurele semne distinctive pe care le prezentau mâinile Sale erau bătăturile pricinuite de munca de tâmplar, poate roșeața degerăturilor și, mai târziu, semnele cuielor.
Dumnezeu, în persoana Trimisului Său, nu numai că Se udă, dar o face cu apa murdară a slinului nostru. Mâinile Sale nobile au acum miros de picioare.
În Ierusalim, nu toate străzile sunt pavate și, atunci când nu sunt pline de praf și de gunoi, sunt pline de noroi. Pe ele circulă tot felul de oameni, alături de copii și animale domestice – câini, găini, capre, oi – și, mai ales, animale de povară – măgari, catâri, cai și cămile – care lasă în urma lor urina și excrementele, pe care picioarele trecătorilor nu reușesc întotdeauna să le ocolească. Prin urmare, atunci când intri în casă, este normal să te descalți pentru a nu păta podelele, marmura, rogojinile sau covoarele și pentru a evita mirosurile nedorite.
În acele părți ale lumii, picioarele încălțate în sandale se murdăresc repede și multe transpiră. Din acest motiv, sclavii spală picioarele stăpânilor lor sau pe-ale oaspeților de onoare; unele femei, pe ale soților lor; unii copii, pe ale părinții lor cu dizabilități; și unele femei evlavioase, pe ale celor care nu pot avea grijă de ei înșiși. Le spală picioarele pentru că sunt murdare. Este o sarcină neplăcută, dar, atunci când cineva o înfăptuiește din proprie inițiativă, este un act de ospitalitate sau de afecțiune de o valoare nemăsurată.
Spălând picioarelor ucenicilor Săi, Isus îi curăță de murdărie și de mirosurile urâte nu doar pentru a-i face să se simtă confortabil și relaxați, ci și pentru a le transmite că sunt acceptați și acceptabili.
Când Învățătorul îngenunchează la picioarele lui Petru, acesta crede că înțelege măreția gestului și explodează:
— Nu voi permite niciodată mâinilor Tale curate să atingă niște picioare atât de murdare ca ale mele.
Dar Învățătorul îi spune, trist și mustrător deopotrivă:
— Dacă nu mă lași să te spăl, nu vei putea avea parte deloc cu Mine.
Atunci, înflăcăratul ucenic, care începe să înțeleagă că Învățătorul nu vorbește despre murdăria trupească, docil și rușinat rostește amărât:
— În acest caz, Doamne, am nevoie să-mi speli toată ființa, de sus până jos. Ia-mi și inima și curăț-o! Vreau să fiu curat, ca să fiu mereu cu Tine.
Isus îl liniștește cu o privire și continuă să spele picioarele prietenilor Săi, inclusiv pe ale lui Iuda, în fața căruia se oprește un pic mai mult, așteptând parcă un răspuns. Dar, văzând că așteaptă degeaba, după ce Își încheie lucrarea Se ridică, golește ligheanul, Se spală pe mâini și Se așază din nou la masă.
— Acum, sunteți curați; dar nu toți.
Și Iuda știe despre cine este vorba.
— Înțelegeți voi ce v-am făcut? Voi Mă numiți „Învățătorul și Domnul”, și bine ziceți, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul și Învățătorul vostru, v-am spălat picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu: să fiți gata să vă slujiți unii pe alții și, dacă este necesar, să vă puneți la picioarele lor.
Invitându-I pe ai Săi să repete acest ritual al umilinței, Isus le amintește că, pe măsură ce călătorim prin această lume, vom avea nevoie adesea să ne curățăm unii pe alții de murdăriile forfotei vieții. Dacă vrem să fim iertați, trebuie să fim dispuși să iertăm și, dacă vrem să ne simțim impecabili după ce am căzut, trebuie să fim dispuși să spălăm picioarele tovarășilor noștri de călătorie. Acest gest ne permite să participăm, la nivelul nostru modest, la măreția paradoxală a Învățătorului. Plecându-ne, ne face să creștem în dragoste și ne îndeamnă să reflectăm asupra modului în care trebuie căutată propria măreție.
Oricine va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru.
Măreția creștinului constă în a sluji așa cum a slujit Învățătorul său. Viața Sa a fost un exemplu de continuă slujire, începând cu nunta de la Cana și până la Cina cea de Taină. Măreția la care ne invită nu stă în putere, în a porunci sau în a fi slujit, ci în a sluji, în a căuta binele celorlalți. Demnitatea pe care ne-o propune o găsim urmându-L pe calea slujirii. De aceea, insistă:
— Când alții luptă să iasă în evidență, pentru a obține onoruri și distincții, voi să vă înfășurați prosopul în jurul vostru. Când vă ignoră, vă rănesc sau chiar vă fac viața imposibilă, înainte de a arunca prosopul... folosiți-l pentru a spăla picioarele. Înainte de a nu mai fi de vreun folos, slujiți.
Se cere multă măreție pentru a spăla picioarele cuiva când râde de tine, îți face rău sau te disprețuiește. Reacția naturală este de a încerca să întorci loviturile. Dar, acolo unde iubirea de sine ne împinge să trecem pe lângă cel căzut, Isus ne invită să ne așezăm la picioarele lui pentru a-i reda demnitatea. Caracteristica aroganței umane este de a-l disprețui pe cel slab, pe cel care pierde, pe subordonat, pentru că prin aceasta îi spunem: „Sunt mai bun decât tine.” Se cere multă măreție pentru a-i vedea pe alții ca egali sau mai buni decât noi înșine și, dacă-i vedem căzuți, a-i ajuta să se ridice, chiar dacă nici măcar nu ne înțeleg.
Se cere multă măreție, când văzându-i pe alții că se murdăresc, în loc să le reproșăm, să le oferim apă, să scoatem prosopul și să-i ajutăm să se elibereze de ceea ce îi degradează.
Învățătorul încă mai are o dorință de exprimat pentru ucenicii Săi, înainte de a încheia seara:
— Să vă purtați unii cu alții așa cum M-am purtat Eu cu voi. Să căutați binele unul altuia așa cum îl caut Eu. Să vă iubiți cu adevărat unii pe alții cum vă iubesc Eu. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei: prin profunzimea și calitatea iubirii voastre. Nu aveți nevoie să vă faceți o altă identitate. Adevărata iubire vă este de ajuns.
Acum, cu picioarele și cu inimile curate, uniți din nou în jurul mesei, pot încheia ceremonia care înalță recunoștința față de Mântuitorul și comuniunea fraternă.
După cină, Isus Se ridică emoționat, ca sihăstrit în Sine Însuși, și începe să cânte încet, cu glasul Său clar și dulce, psalmul prescris pentru acel moment. Ucenicii se ridică după El și se alătură cântecului, acum ca niște frați buni, cu voci puternice și triste. Învățătorul zâmbește și Se emoționează și mai mult când aude armonia aspră, dar frumoasă pe care o realizează împreună. „Dar Îl stăpânește o emoție intensă și cutremurătoare. Tot ceea ce spune pare deliberat, intenționat, de parcă această cină [...] ar fi făcut parte dintr-un plan înfricoșător pe care El Se obligă să-l împlinească pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, acțiune după acțiune.”
În timp ce părăsesc camera, prin ușa care este încă deschisă, îi lovește în față o rafală de vânt rece, înfășurată în zvonuri confuze, ivite din umbre, încărcate de prevestiri.
- Detalii
- Scris de: Roberto Badenas
- Categorie: O pagina pe zi editia a doua
Ai terminat de citit capitolul Cina, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/zmqB4477wJPiXCaL6
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Fuga.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit.
Marcu 14:50
Neputând să adoarmă, după acea seară plină de presentimente, băiatul se foiește în pat. Atunci când Învățătorul a sosit și l-a salutat, i s-a părut că este mai trist ca niciodată. Și-ar fi dorit să sărbătorească împreună cu El, alături de ucenicii Lui, acea cină de Paște, dar a trebuit să rămână cu familia în altă cameră.
Întâlnirea a fost aproape clandestină, deoarece, după spusele tatălui său, prietenii Învățătorului sunt îngrijorați de turnura pe care au luat-o lucrurile în rândul dușmanilor Săi. Convorbirile auzite în ultima vreme între noile prietene ale mamei sale l-au umplut de neliniște:
— Nu știm ce se poate întâmpla. Isus îi are pe unii împotriva Lui. Dar se întâmplă ceva și, deși doar o parte dintre cei din mulțime sunt suficient de tineri, de încrezători, de disperați sau de nesăbuiți pentru a-L aclama pe Yeshua, mulți sunt suficient de curioși să-L urmeze și să vadă ce se va întâmpla în continuare.
În urechile lui, încă răsună cuvintele pe care Iosif din Arimateea și Nicodim, înalți magistrați ai Sinedriului, spuneau că le-au auzit rostite de Caiafa, marele-preot:
— Este de preferat să piară un om decât să se piardă un oraș întreg.
Și mulți știu că Omul condamnat premeditat la moarte este tocmai Învățătorul, pe care el Îl admiră atât de mult. Ar fi fost liniștit să știe că în seara aceea avea să sărbătorească Paștele în camera de sus a casei lui. Totuși, văzând că era casa unui oficial roman, se gândise că este în siguranță acolo. Dar acum, după cină, l-a urmărit de la fereastra lui și L-a văzut ieșind cu capul în jos, ca și cum ar fi purtat o mare povară, înconjurat în tăcere de ucenici Săi, mergând primejdios spre Ghetsimani.
Băiatul nu mai suportă. Se apleacă din nou peste balcon și se asigură că aleea din spate este pustie. Și, înfășurându-se în cearșaf, așa cum fac romanii cu toga, coboară scările care duc spre curte, ascunzându-se în spatele zorelelor agățătoare.
Luna enormă, aflată în pleniluniu, coboară încet din zenit, făcând mai întunecate umbrele în care băiatul încearcă să se ascundă. Stelele licăresc în claritatea rece a nopții și pe drumul din apropiere nu mai răsună ecourile caravanelor. Din canalele de scurgere ale Templului, o miasmă vagă de sânge și de excremente ale nenumăratelor vite sacrificate în acea seară coboară alene. Taberele de pelerini dorm în tăcere, dar din uliță încă ajunge până la el un murmur de psalmi.
Cunoaște bine cărarea care coboară până la câmpuri, pustie la această oră, între garduri și chiparoși, până se înfundă în vechea livadă de măslini. Cândva a coborât-o, urmându-l pe Învățător, pentru a o însoți pe mama lui până în livada în care îi place să se retragă pentru a se ruga. Dintre crengile măslinilor, acum în floare, pătrunde hohotitul unei bufnițe.
Noaptea devine din ce în ce mai rece. Muntele Măslinilor strălucește cu o limpezime argintie sub luna plină. Chiar și stelele, goale și înfrigurate, tremură în întuneric.
Picioarele lui în sandalele ușoare se udă de prima rouă a ierbii. Tânărul recunoaște parfumul dulce al finicului strivit care crește pe marginile cărării, sub protecția malurilor abrupte.
Liniștea acestei nopți plină de prevestiri este sfâșiată de lătratul câinilor de la gospodăriile învecinate, iar băiatul se înspăimântă până și de trosnitul ramurilor care se rup în calea lui sau când îi lovesc fața. Pe colinele din împrejurimi, s-au stins ultimele focuri ale pelerinilor din corturi și un nor ușor de fum mirosind a seu, se ridică peste acoperișuri și se anină de crenelurile Templului, tivite în albastru.
Ajuns în grădină, tânărul scrutează întunericul, căutând prezența Învățătorului și a ucenicilor Săi în spatele tufișurilor și al rugilor. O caută între umbre de parcă ar fi pierdut-o sau de parcă s-ar teme să n-o piardă. Dar o tăcere neobișnuită domnește în Ghetsimani. Ciulindu-și urechile, crede că distinge un murmur printre copaci și trece tiptil împrejmuirea. Peste profilul cerului nopții întrezărește, în cele din urmă, o siluetă care înaintează singură spre un grup de bărbați care dorm pe mantiile lor. Învățătorul Se cutremură de tulburare în fața a ceea ce Îl așteaptă. Caută prezența prietenilor Lui și îi îmbrățișează suspinând.
— Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte. Am nevoie să vă rugați împreună cu Mine.
Marcu aproape că se târăște, zdrelindu-și mâinile și genunchii de pietre și de ciulini, pentru a se apropia mai mult de Învățător. Când Îl aude gemând, pieptul îi este străpuns de o împunsătură de durere și își apasă cearșaful mirosind a lavandă peste inimă, pentru a-i înăbuși zvâcnirile care îi răsună în tâmple și aproape că-l împiedică să audă.
Învățătorul Se îndepărtează din nou singur, copleșit, până când cade în genunchi, parcă plângând cu suspine. Tânărul Îl urmează înfiorat. Un nor pogorât, scăpat ca un monstru din adâncurile Gheenei, a orbit luna și a stins lumina nopții.