Ai terminat de citit capitolul Fuga, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/m1EC4Y3H3tDnqK9R7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Sărutarea.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Pe care-L voi săruta eu, Acela este; să puneţi mâna pe El!
Matei 26:48
Cohorta, flancată de lăncieri, înaintează anevoie cu Prizonierul, rupând tăcerea străzilor cu un sunet grăbit de arme și de pași. Grădina Ghetsimani, goală și călcată în picioare de soldățime, vântură și ea în aer, în zadar, sulițele chiparoșilor săi negri pe cerul întunecat al nopții, în timp ce bătrânii săi măslini par să se zvârcolească de durere, plângând licăriri argintii în lumina plăpândă a lunii.
Iuda Iscarioteanul, cu moartea în suflet, rămâne în urmă, pierdut în întunericul disperării sale, în timp ce gloata continuă drumul fără el, indiferentă față de neliniștea lui.
Groaza arestării Învățătorului său îl chinuie pe vânzător, care Îl urmează de departe, ascunzându-se printre umbre, evitând plutoanele care patrulează pe străzile acestui oraș ocupat, la fel de împietrit ca inimile celor care au plătit trădarea.
Treizeci de monede de argint josnice, valoarea unui sclav. O vânzare care face să cadă prețul omului la cota cea mai mică din istorie. Cu aceasta s-a mulțumit ucenicul ca să conducă un grup înarmat în grădina în care Învățătorul lui se ruga pentru el, în momentul și la locul potrivite pentru a-L aresta fără rezistență sau zarvă.
Cu toate acestea, Iuda nu credea că Isus va îngădui să fie arestat. Era încrezător în faptul că Se va apăra cu puterile Sale neobișnuite, dovedind, odată pentru totdeauna, că era Mesia cel așteptat. Presupunând, ca atare, că nu putea să moară, dându-L în mâinile lor, dorea să-L forțeze să Se elibereze. Din moment ce scăpase de alte amenințări de moarte, spera că nici de data aceasta nu va îngădui să fie prins.
Dar ucenicul orbit nu știa cât de mult era capabil să sufere Învățătorul în misiunea Sa de iubire și nici cât de departe ar putea ajunge cruzimea celor care Îl prinseseră.
Din momentul în care L-a auzit vorbind pentru prima dată, s-a simțit atras de El. Învățăturile Sale erau superioare tuturor celor pe care el le auzise vreodată. Când Învățătorul l-a ales pentru a face parte din rândul celor doisprezece apostoli ai Săi, a știut că se bucură de un privilegiu enorm. Și când a fost trimis împreună cu ei să predice și să facă minuni, s-a bucurat, uimit, de aceleași minuni ca și ceilalți. Deși nu Îl înțelegea întotdeauna, Îl iubea pe Învățător și dorea să fie cu El.
Însă declarație mereu repetată a acestui neobișnuit Mesia, conform căreia Împărăția Lui nu era din lumea aceasta, îl irita. În lupta Sa împotriva răului, Iuda „dorea o atitudine mult mai agresivă. [...] Iuda nu hotărâse că Domnul Isus nu era Fiul lui Dumnezeu, dar avea îndoieli și căuta să găsească vreo explicație a lucrărilor Sale minunate.” Alături de El „a simțit satisfacția pe care o ai întotdeauna în slujba lui Dumnezeu. A ajutat la aducerea bolnavilor și suferinzilor din mulțime la Hristos. [...] El a fost acela care a pus la cale planul de a-L lua cu forța pe Domnul Isus și a-L face împărat. Năzuințele lui erau foarte înalte, dar dezamăgirea i-a fost amară. [...] El s-a hotărât să nu se unească atât de strâns cu Hristos, până la a nu se mai putea desface. El va veghea. Și a vegheat. [...] Principiile și metodele sale ar fi fost diferite întrucâtva de cele ale Domnului Hristos, dar în aceste lucruri el se considera ca fiind mai înțelept decât Domnul Hristos.”
Și acum tocmai Îl vânduse. Totul s-a precipitat în momentul fatidic în care, închizând ochii conștiinței, ieșind dintre umbre, dintre soldați și conspiratori, a mers înainte pentru a-L trăda. Pretinzând că nu are niciun amestec cu ei, se apropiase de Învățător, Îl strânsese în brațe, așa cum o face un prieten, și Îl sărutase, prefăcându-se că plânge ca și cum ar simți împreună cu El în fața primejdiei în care Se afla.
— Plecăciune, Învățătorule!
Acest salut banal, în acel moment fatal și în acel context tulbure, a fost consemnul, semnalul convenit pentru a vâna victima.
— Prietene, de ce ai venit aici?
Învățătorul, îndurerat, încă vrea să-l facă să reflecteze. Și în momentul îmbrățișării încă are timp să-i șoptească la ureche sau cu privirea:
— Rămâi cu Mine. Nu-ți poți imagina cât de departe ne va duce decizia ta: pe Mine, la moarte, desigur, dar pe tine, la ceva mult mai rău. Încă mai ai timp. Eu tot mai cred că pasiunea ta bine direcționată are un loc în Împărăția Mea. Mă tem că, atunci când te vei întoarce, vei rămâne singur și pierdut. Soarta Mea este hotărâtă: nu Mă mai poți salva din ghearele urii, dar Eu încă te pot salva de tine însuți. Nu rămâne singur cu contradicțiile tale. Greutatea vinovăției și disperarea vor fi cei mai răi demoni ai tăi. Rămâi cu Mine, și vei vedea că nici măcar trădarea ta nu este capabilă să umbrească dragostea Mea pentru tine. Acordă-ți o ultimă șansă...
Învățătorul, cu doar câteva ore mai devreme, în camera de sus, în timp ce-i spăla picioarele, a zăbovit puțin mai mult cu el, așteptând un semn de pocăință. Dar el, pentru a nu ridica suspiciuni, L-a lăsat să-Și continue actul de slujire, fără să îndrăznească să ridice fața, temându-se să-I întâlnească privirea, simțind zvâcnirea vinovăției sale până în pulsația venelor.
Nu a fost niciodată atât de aproape de Isus ca în momentul sărutării, însă nu a fost niciodată atât de departe de El ca acum. Mirozna răspândită de Maria cu câteva zile în urmă Îl învăluie încă pe Învățător cu acel parfum scump, pe care lui nu i l-a oferit niciodată nicio femeie. Acel parfumul irosit, care ar fi putut fi vândut și banii dați la săraci, dar pe care Învățătorul, într-un mod nechibzuit, îl acceptase cu o recunoștință absurdă.
Și acum, în loc să-i reproșeze ceva, Isus îl numește prieten, încercând să obțină un ultim armistițiu, care să-i schimbe cursul acțiunilor nu în fața unor oamenilor orbiți de ură, care nu vor da înapoi, ci în fața unui Dumnezeu imparțial și plin de compasiune, capabil să-l judece, în același timp, cu cea mai lucidă dreptate și cu cea mai profundă milă.
Dar acest sărut al păcii reprezintă, pentru cohorta pretoriană, o declarație de război. Este semnalul care dă victima pe mâna călăilor și care îi va conduce, pe trădător și pe Trădat, pe căi foarte diferite, la moarte. Există destine care se decid printr-un sărut. Acțiuni pe timp de noapte care conduc în mod inevitabil la puncte fără cale de întoarcere. Prăpăstii ireversibile între viață și moarte care se deschid brusc în unele sărutări.
De la Iuda, ne amintim cu toții sărutarea. Cu cât citim în gestul său mai multă neloialitate, trădare și delincvență nocturnă, cu atât mai criminal îl facem pe autorul său și cu atât mai mult credem că ne distanțăm de acel eveniment fatidic. Această ultimă întâlnire între Iuda și Învățător, forțată și incomodă – la fel ca unele dintre îmbrățișările noastre –, lasă pe buzele bunei noastre conștiințe gustul amar al sărutărilor poate nedate, dar nu mai puțin posibile.