Extenuarea Învățătorului îi umple pieptul de tulburare. Pentru că Domnul Se roagă singur, în timp ce ucenicii Lui se ghemuiesc somnoroși în jurul unui trunchi uriaș, de parcă ar fi prinși în tentaculele rădăcinilor sale protuberante.
Tânărul își spune că, dacă ar fi ucenic, ar sta întotdeauna alături de Învățătorul său. Chiar dacă toți ar dormi, el ar veghea, așa cum încearcă să vegheze acum, alături de El. Și nu-și poate stăpâni plânsul care izbucnește în sufletul lui, de emoție și de durere, pentru că Îl aude repetând, în șoaptă:
— Tată, Mi-e frică de moarte. Știu că Ție toate lucrurile Îți sunt cu putință. Te rog, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși, facă-se nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu!
Tânărul nu știe că, în acele momente și chiar acolo, în lupta interioară a iubitului său Învățător, se hotărăște propriul său destin.
O umbră de durere se abate peste grădină. Ceva fatidic se apropie și el simte asta.
Ucenicii dorm din nou; măslinii, chiparoșii și palmierii sunt singurii martori, tăcuți și orbi, ai chinului Său de moarte. De pe ramurile lor încărcate cu frunze, roua cea grea cade peste trupul Său chinuit, ca și când natura ar plânge deasupra Mântuitorului său, părăsit de toți, luptând singur împotriva puterilor întunericului.
Moartea se anunță în transpirația aceea rece de sânge care îi îngheață sufletul. Vântul aduce zvonuri sinistre și chiar și copacii par să tremure în suspine.
Camuflați în noaptea adâncă, oameni înarmați stau la pândă în spatele umbrelor. Când luna cea mare se ivește din nou, lătratul câinilor se întețește spre grădină și, printre ramurile măslinilor, răzbate zbierătul înghețat al unei bufnițe.
Din cealaltă parte a grădinii de măslini izbucnește un zgomot de voci care coboară dinspre Turnul Antonia însoțit de un zăngănit înăbușit de arme și de un răpăit de pași viguroși.
Marcu se ascunde între mirți și corpul său se înfioară de groază sub cearșaf, încercând să-i ascundă albul de razele revelatoare ale lunii. În timp ce se ghemuiește pentru a nu fi văzut, în locul în care Învățătorul Se prosternase cu câteva clipe în urmă, i pare că vede pete de sânge pe pânză...
Mastinii gărzilor latră din ce în ce mai aproape, iar în spatele lor, la capătul grădinii, apare o roire de făclii. Și cuiva îi scapă un avertisment înfricoșat:
— Fugi, Rabi! Fugi!
Dar Isus, fără să ia seama la avertizare, Își face apariția, palid, în claritatea sinistră a torțelor și Se apropie pentru a-și aviza prietenii care dorm. Grădina este apoi sfârtecată într-un vacarm de arme și de crengi rupte, în trosniri de făclii și de crini călcați.
Umbrele oamenilor se furișează ca niște năluci printre trunchiurile răsucite ale bătrânilor măslini.
Înconjurat dintr-odată de săbii și de sulițe, tânărul se întoarce și simte o durere necunoscută când vede, cu groază, în lumina făcliilor, cum soldații Îl prind pe Isus, livid, dar liniștit, în timp ce ucenicii fug în întuneric.
Învățătorul îndreaptă spre ei o privire învăluită în lacrimi.
Și Marcu simte cum îi îngheață spatele și rădăcinile părului. Inima pare că vrea să-i iasă din piept. O mână brutală îi apucă veșmântul prin spate și, fără să se poată opri, țipă înnebunit:
— Doamne!
Isus Se întoarce spre el, mirat, iar băiatul crede că vede în privirea aceea o licărire de complicitate împărtășită, tocmai când un soldat îl pălmuiește brutal peste față...
Marcu, înfiorat de furie și de neputință, dă drumul cearșaful și fuge gol în întunericul livezii.
Umbrele gloatei, printre siluetele măslinilor răsuciți, fâlfâie în capul lui ca niște păsări hidoase. Aleargă îngrozit și, alături de el, aleargă năvalnic copacii, zidurile, țarcurile. Totul fuge și totul pare să-l urmărească, în timp ce frica îi înjunghie inima, iar tâmplele îl dor ca și cum ar fi gata să-i plesnească.
Aruncând o privire înapoi, fără să se oprească, vede cum mulțimea Îl duce pe Isus, între îmbrâncituri, prin negura arcadelor care urcă spre casa lui Ana.
Ajungând fără suflare în curtea casei sale, cade în brațele unui alt soldat, care îl așteaptă în umbră și îl cuprind cu nerăbdare.
Și Marcu strigă din nou îngrozit, ca în grădina de măslini...
Dar, de data aceasta, sunt brațele tatălui său care i-a ieșit în întâmpinare, aducându-i mantaua.