Scurta relatare a acestei sărutări aduce în cerul gurii memoriei noastre, în sorbituri dureroase, amărăciunea propriilor noastre trădări, a căderilor noastre rușinoase, a greșelile noastre dureroase și a visurilor noastre destrămate.
Acest moment decisiv ne dezvăluie adevărul tulburător că unele dintre sărutările noastre seamănă cu cea lui Iuda.
Când Iscarioteanul, tremurând, urmând pe furiș gloata celor care L-au prins pe Învățător, pătrunde în sala de judecată, farsa procesului se apropie de sfârșit. Cele treizeci de monede, arzându-i mâinile, îi lovesc cu furie conștiința vinovată. Nu mai poate suporta nici greutatea lor, nici zornăitul lor acuzator din punga care până acum purta doar puținteii bani ai grupului.
Văzând că Isus continuă fără să Se apere, o teamă teribilă, un amestec de furie și remușcări, îi înăbușă pieptul și îi întunecă rațiunea.
Deodată, un strigăt sfâșietor îi scapă din gât, ca un vuiet răgușit ce vine de dincolo de mormânt, făcând ca un fior de groază să pună stăpânire pe toate inimile:
— Este nevinovat! Cruță-L, Caiafa!
Ucenicul își face loc prin mulțimea înmărmurită. Cu fața descompusă, scăldat în sudoare, se repede spre scaunul de judecată și aruncă pe jos, în fața preoților, banii primiți, dezvăluind astfel înaintea tuturor perfidia instigatorilor crimei sale.
— Luați-vă banii înapoi! Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat!
Dar marele-preot, cu un gest rece, de dispreț, în fața unei asemenea josnicii, îl răspunde:
— Ce ne pasă nouă? Treaba ta.
Cu un gest brusc, preotul de serviciu poruncește unor servitori să strângă imediat monedele și să purifice pavajul care suferise atingerea profanatoare a banilor blestemați:
— Nu este îngăduit să-i punem în vistieria Templului, fiindcă sunt preț de sânge.
Ucenicul vrea să îngenuncheze la picioarele Învățătorului și să-L implore să-l elibereze de vina lui. Dar el nu se mai poate pocăi. Sufletul său întunecat nu poate face față greutății sale teribile.
Isus îl privește cu milă, cu o tristețe infinită și rostește câteva cuvinte tainice pe care Iuda nu mai este capabil să le înțeleagă:
Pentru ceasul acesta am venit în lume.
Învățătorul știe că trădarea Lui nu mai are cale de întoarcere acum și că sfârșitul vieții Sale este aproape. I-a sosit ceasul și, în puținul timp care I-a mai rămas, va trebui să dea predea ultimele Sale lecții supreme.
Așa cum a spus cineva: „Învățătorul a scris cuvintele Sale în praful pieței și le-a șters neîntârziat; le-a scris în inimile câtorva, dar știe cât de delebile sunt cuvintele gravate în inimile oamenilor. Dacă doctrina Sa trebuie să rămână pentru totdeauna în această lume și într-un mod în care să nu poată fi uitată niciodată, trebuie să o scrie cu sânge, pentru că numai cu sângele inimii noastre poate fi scris adevărul pe paginile pământului, astfel încât pașii oamenilor și ploile secolelor să nu îl șteargă”.
Luna palidă se stinge în spatele zidurilor negre și străzile orașului se scufundă în întunericul cel mai întunecat. Iuda, fugind de el însuși, se pierde definitiv în adâncul nopții, alergând fără țintă după niște lătrături, ce par a fi ecourile strigătului obsesiv care îi lovește ca un ciocan conștiința:
— E prea târziu! E prea târziu!
Iuda fuge pe o fundătură, fără cale de întoarcere. Orbit de disperare, ars de remușcare ca de un acid, el aleargă înnebunit să se arunce în mâinile morții.
Învățătorul îl îndemnase deja, la cină, să se grăbească să se îndrepte. Cu o voce frântă, abia auzită, spusese, privindu-l în ochi, așteptând un cuvânt de pocăință:
— Unul dintre voi Mă va vinde.
Străini de acest joc de priviri, toți ucenicii deveniseră palizi, îngroziți de faptul de a descoperi între ei trădătorul. Tăcerea Învățătorului îi umplea de teroare. Cu o voce liniștită, în particular i-a oferit lui Iuda încă o ocazie de a-și schimba destinul:
— Ce ai de făcut, fă repede!
Dar Iuda nu face ceea ce ar fi trebuit să facă, adică să se prosterneze la picioarele Învățătorului și să-I ceară iertare, ci își ia punga și iese din cameră în pripă, pierzându-se în obscuritatea densă a întunecimii de afară.
Cu sărutarea din grădină crede că și-a pierdut ultima șansă. Pentru că Învățătorul a avut dreptate și în acest sens: „Ce trebuie să facem, trebuie să facem acum, pentru că nu sunt atât de multe dimineți cum credem noi.”
Trădarea lui Iuda ne plasează în fața a ceva atât de profund, încât ne scapă. Ucenicul nu știe să profite de cele din urmă clipe din viața sa și și le pune în joc. Istoria sa suferă tristul sfârșit al unei vieți ruinate.
Cu repulsie ne îndepărtăm ochii imaginației de la cel pe care-l considerăm o ființă abjectă, un monstru. În ciuda bunăvoinței pe care am avea-o, nu îl putem vedea în alt mod. Adevărul este că știm foarte puțin despre ceea ce l-a împins să urmeze cursul trădării și al morții și despre ceea ce s-a întâmplat în mintea sa între cele două evenimente.
Nu suntem judecători ai visurilor nimănui. Într-adevăr, cine ar fi în stare să judece imparțial luptele care se duc în inima altora? Cine pretinde a cunoaște sentimentele și rugăciunile celor aflați pe pragul morții? Cine ar îndrăzni să limiteze sfera harului divin și să excludă pe cineva de privilegiul de a recurge la ea? Nu am putem uita și noi, la fel ca Iuda, că nu există trădare, oricât de lașă, care să nu poate fi salvată de iubirea divină?
Nu riscăm cu toții, câteodată, de a face puțintel ca Iuda? Cel mai profund eșec personal care ne paște „este acela care constituie diferența dintre ceea ce cineva era capabil să devină și ceea ce a ajuns să fie”.
Dar cine cunoaște adevăratele cauze ale acestei distanțe? Cine poate judeca pe altcineva în mod obiectiv? Singurul care este capabil să facă astfel cu tot atâta dreptate câtă dragoste este Dumnezeu Însuși.
Planul Învățătorului a fost ca fiecare ucenic să-și dorească să devină un reprezentant al lui Dumnezeu în această lume. El a vrut să dezvolte și să maturizeze Împărăția în inimile lor. Acesta era visul iubirii pe care Isus Se străduise să li-l transfere ucenicilor Săi, inclusiv lui Iuda. Împărtășirea acestui vis este cheia pentru a supraviețui celor mai grele momente din viața noastră cu speranță. Cheia care l-ar fi putut salva și pe el.
Pentru că, atunci când ne prindem de dragostea lui Dumnezeu, putem suporta orice încercare, salvați fiind prin harul Lui.