Ca și în alte ocazii, Ioan și Iuda au luat cu asalt ceea ce toți consideră ca fiind locurile de onoare, unul de fiecare parte a Învățătorului. Unul, fără îndoială, din afecțiune irepresibilă, iar celălalt, poate, din disimulare. Acest lucru îi deranjează pe ceilalți, care se întreabă ce drepturi își arogă ei pentru a se distinge dintre ei. Discordia se răspândește în grup, încleștată de gelozii de nemărturisit, și cearta se angrenează în jurul discuției despre cine va fi cel mai mare dintre ei în Împărăția care va veni.
Isus, întristat pentru că întotdeauna le vorbise despre egalitate, despre solidaritate și slujire, decide să intervină.
— Mă doare că luptați pentru putere, că aspirați la poziții de privilegiu, că sunteți atrași de onoruri. Aceasta este caracteristica acelor conducători care își asupresc supușii. Dar între ucenicii Mei aceste ambiții nu au sens. Între voi, cel care se crede mai mare să se poarte cu nevinovăția unui copil, iar cel care trebuie să conducă sau să comande să facă acest lucru cu respectul pe care îl apreciați la cei care vă slujesc.
Isus zâmbește cu amărăciune și decide să le dea ucenicilor Săi o lecție de neuitat despre spiritul care vrea să domnească printre urmașii Lui.
Fără să mai zică nimic, întrerupe ritualul. Se ridică de la masă, Se dezbracă de haina Sa fără cusătură, Se duce în colțul camerei, unde se află vasele de apă pentru ablații, Își înfășoară un prosop în jurul taliei, varsă apă într-un lighean și Se apropie de ucenici. Când aceștia vor să reacționeze, El este deja în genunchi, spălându-le picioarele.
O liniște deconcertantă invadează camera, curmată doar de murmurul slab al apei vărsate pe picioarele mesenilor rușinați.
Învățătorul, fără mantaua Sa de sărbătoare, a rămas în hainele de lucru ale slujitorilor. S-a așezat la nivelul sclavilor și al lustragiilor.
Acestui Învățător, care „trăiește El Însuși tot ceea ce vrea să-i învețe pe alții”, nu-I cad epoleții pentru că spală picioarele murdare, deoarece singurele semne distinctive pe care le prezentau mâinile Sale erau bătăturile pricinuite de munca de tâmplar, poate roșeața degerăturilor și, mai târziu, semnele cuielor.
Dumnezeu, în persoana Trimisului Său, nu numai că Se udă, dar o face cu apa murdară a slinului nostru. Mâinile Sale nobile au acum miros de picioare.
În Ierusalim, nu toate străzile sunt pavate și, atunci când nu sunt pline de praf și de gunoi, sunt pline de noroi. Pe ele circulă tot felul de oameni, alături de copii și animale domestice – câini, găini, capre, oi – și, mai ales, animale de povară – măgari, catâri, cai și cămile – care lasă în urma lor urina și excrementele, pe care picioarele trecătorilor nu reușesc întotdeauna să le ocolească. Prin urmare, atunci când intri în casă, este normal să te descalți pentru a nu păta podelele, marmura, rogojinile sau covoarele și pentru a evita mirosurile nedorite.
În acele părți ale lumii, picioarele încălțate în sandale se murdăresc repede și multe transpiră. Din acest motiv, sclavii spală picioarele stăpânilor lor sau pe-ale oaspeților de onoare; unele femei, pe ale soților lor; unii copii, pe ale părinții lor cu dizabilități; și unele femei evlavioase, pe ale celor care nu pot avea grijă de ei înșiși. Le spală picioarele pentru că sunt murdare. Este o sarcină neplăcută, dar, atunci când cineva o înfăptuiește din proprie inițiativă, este un act de ospitalitate sau de afecțiune de o valoare nemăsurată.
Spălând picioarelor ucenicilor Săi, Isus îi curăță de murdărie și de mirosurile urâte nu doar pentru a-i face să se simtă confortabil și relaxați, ci și pentru a le transmite că sunt acceptați și acceptabili.
Când Învățătorul îngenunchează la picioarele lui Petru, acesta crede că înțelege măreția gestului și explodează:
— Nu voi permite niciodată mâinilor Tale curate să atingă niște picioare atât de murdare ca ale mele.
Dar Învățătorul îi spune, trist și mustrător deopotrivă:
— Dacă nu mă lași să te spăl, nu vei putea avea parte deloc cu Mine.
Atunci, înflăcăratul ucenic, care începe să înțeleagă că Învățătorul nu vorbește despre murdăria trupească, docil și rușinat rostește amărât:
— În acest caz, Doamne, am nevoie să-mi speli toată ființa, de sus până jos. Ia-mi și inima și curăț-o! Vreau să fiu curat, ca să fiu mereu cu Tine.
Isus îl liniștește cu o privire și continuă să spele picioarele prietenilor Săi, inclusiv pe ale lui Iuda, în fața căruia se oprește un pic mai mult, așteptând parcă un răspuns. Dar, văzând că așteaptă degeaba, după ce Își încheie lucrarea Se ridică, golește ligheanul, Se spală pe mâini și Se așază din nou la masă.
— Acum, sunteți curați; dar nu toți.
Și Iuda știe despre cine este vorba.
— Înțelegeți voi ce v-am făcut? Voi Mă numiți „Învățătorul și Domnul”, și bine ziceți, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul și Învățătorul vostru, v-am spălat picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Pentru că Eu v-am dat o pildă, ca și voi să faceți cum am făcut Eu: să fiți gata să vă slujiți unii pe alții și, dacă este necesar, să vă puneți la picioarele lor.
Invitându-I pe ai Săi să repete acest ritual al umilinței, Isus le amintește că, pe măsură ce călătorim prin această lume, vom avea nevoie adesea să ne curățăm unii pe alții de murdăriile forfotei vieții. Dacă vrem să fim iertați, trebuie să fim dispuși să iertăm și, dacă vrem să ne simțim impecabili după ce am căzut, trebuie să fim dispuși să spălăm picioarele tovarășilor noștri de călătorie. Acest gest ne permite să participăm, la nivelul nostru modest, la măreția paradoxală a Învățătorului. Plecându-ne, ne face să creștem în dragoste și ne îndeamnă să reflectăm asupra modului în care trebuie căutată propria măreție.
Oricine va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru.
Măreția creștinului constă în a sluji așa cum a slujit Învățătorul său. Viața Sa a fost un exemplu de continuă slujire, începând cu nunta de la Cana și până la Cina cea de Taină. Măreția la care ne invită nu stă în putere, în a porunci sau în a fi slujit, ci în a sluji, în a căuta binele celorlalți. Demnitatea pe care ne-o propune o găsim urmându-L pe calea slujirii. De aceea, insistă:
— Când alții luptă să iasă în evidență, pentru a obține onoruri și distincții, voi să vă înfășurați prosopul în jurul vostru. Când vă ignoră, vă rănesc sau chiar vă fac viața imposibilă, înainte de a arunca prosopul... folosiți-l pentru a spăla picioarele. Înainte de a nu mai fi de vreun folos, slujiți.
Se cere multă măreție pentru a spăla picioarele cuiva când râde de tine, îți face rău sau te disprețuiește. Reacția naturală este de a încerca să întorci loviturile. Dar, acolo unde iubirea de sine ne împinge să trecem pe lângă cel căzut, Isus ne invită să ne așezăm la picioarele lui pentru a-i reda demnitatea. Caracteristica aroganței umane este de a-l disprețui pe cel slab, pe cel care pierde, pe subordonat, pentru că prin aceasta îi spunem: „Sunt mai bun decât tine.” Se cere multă măreție pentru a-i vedea pe alții ca egali sau mai buni decât noi înșine și, dacă-i vedem căzuți, a-i ajuta să se ridice, chiar dacă nici măcar nu ne înțeleg.
Se cere multă măreție, când văzându-i pe alții că se murdăresc, în loc să le reproșăm, să le oferim apă, să scoatem prosopul și să-i ajutăm să se elibereze de ceea ce îi degradează.
Învățătorul încă mai are o dorință de exprimat pentru ucenicii Săi, înainte de a încheia seara:
— Să vă purtați unii cu alții așa cum M-am purtat Eu cu voi. Să căutați binele unul altuia așa cum îl caut Eu. Să vă iubiți cu adevărat unii pe alții cum vă iubesc Eu. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei: prin profunzimea și calitatea iubirii voastre. Nu aveți nevoie să vă faceți o altă identitate. Adevărata iubire vă este de ajuns.
Acum, cu picioarele și cu inimile curate, uniți din nou în jurul mesei, pot încheia ceremonia care înalță recunoștința față de Mântuitorul și comuniunea fraternă.
După cină, Isus Se ridică emoționat, ca sihăstrit în Sine Însuși, și începe să cânte încet, cu glasul Său clar și dulce, psalmul prescris pentru acel moment. Ucenicii se ridică după El și se alătură cântecului, acum ca niște frați buni, cu voci puternice și triste. Învățătorul zâmbește și Se emoționează și mai mult când aude armonia aspră, dar frumoasă pe care o realizează împreună. „Dar Îl stăpânește o emoție intensă și cutremurătoare. Tot ceea ce spune pare deliberat, intenționat, de parcă această cină [...] ar fi făcut parte dintr-un plan înfricoșător pe care El Se obligă să-l împlinească pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, acțiune după acțiune.”
În timp ce părăsesc camera, prin ușa care este încă deschisă, îi lovește în față o rafală de vânt rece, înfășurată în zvonuri confuze, ivite din umbre, încărcate de prevestiri.