Ai terminat de citit capitolul Mormântul, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/FRS8zTK4t5bRNBQT9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Cina.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.
Marcu 14:22
Indicația Învățătorului fusese foarte precisă, dar stranie:
— Duceți-vă în cetate; acolo aveți să întâlniți un om ducând un urcior cu apă: mergeți după el. Unde va intra el, spuneți-i stăpânului casei: „Învățătorul zice: «Unde este odaia pentru oaspeți, în care să mănânc Paștele cu ucenicii Mei?» Și are să vă arate o odaie mare de sus, așternută gata: acolo să pregătiți pentru noi.”
Nu există nicio îndoială: în Ierusalim, oamenii liberi nu poartă urcioare. Apa este transportată de femei sau de sclavi. În mod evident, acesta este un om fără complexe. Cineva eliberat de prejudecățile societății patriarhale și de clasă, care este puțin afectat de bârfe și căruia îi pasă mai mult de slujire, decât de tradiții.
Liturghia pascală nu are loc nici în Templu, nici în sinagogă. Se sărbătorește acasă, în familie. Dar Isus nu are o casă proprie. Poate să fie împreună cu ucenicii doar în casa altora. S-a născut în grajdul unui han, Se deplasează pe lac în bărcile prietenilor Săi, I-au împrumutat un măgăruș ca să intre în Ierusalim, iar acum urmează să sărbătorească Paștele într-o cameră oferită de un adept bogat.
Ucenicii însărcinați cu pregătirea cinei urmează semnul și găsesc locul potrivit. De la înălțimea ei, „camera de sus”, sobră în relativa ei opulență, domină orașul iluminat din belșug pentru această mare ocazie.
Ierusalimul strălucește în amurg cu o luminozitate albăstruie. Brizele încărcate cu parfumuri de primăvară se ridică din livezile din jur, iar din Templu ajung, stinse, behăiturile ultimilor miei destinați jertfelor.
Totul miroase a curat în camera recent dichisită. Pe măsuța joasă, așezată conform normelor, peste o față de masă pentru sărbători, ucenicii aranjează trei azime, turtite și necoapte complet, și le acoperă cu un ștergar subțire, care va fi dat la o parte mai târziu, în timp ce se recită:
— Iată pâinea suferinței, pe care strămoșii noștri au mâncat-o când au ieșit din Egipt. Să vină și să mănânce cel care are nevoie!
În centru, în fața locului rezervat celui care va prezida cina, se așază craterul cu must roșu. Și în jur, delicatese simbolice, tipice acelei nopți: platoul cu salata de ierburi amare și străchinile cu apă sărată și oțet, în care va trebui să fie înmuiată pâinea, pentru a reaminti de sudoarea și de lacrimile vărsate de strămoșii lor în Egipt. Într-un bol din lemn de măslin, așteaptă desertul special: acel fel de compot roșiatic (haroset) făcut din mere fierte cu scorțișoară, îndulcit cu stafide, smochine și curmale și presărat cu migdale și nuci, care evocă lutul cu care israeliții erau nevoiți să facă, fără întrerupere, cărămizi, atunci când erau sclavii faraonilor.
În jurul mesei, ucenicii aranjează covoare și perne, astfel încât toți mesenii să se poată rezema ca bogații la acea cină de gală. Și într-un colț au vasele cu apă pentru abluțiune (spălarea rituală a corpului prescrisă de unele religii pentru purificare – n.t.), împreună cu pânzeturile și prosoapele care vor fi folosite pentru a se șterge.
Pâine de sclavi și must de sărbătoare. Delicatețea săracilor la masa bogaților. O sărbătoare neobișnuită și inegală, care celebrează legământul nepereche între Dumnezeul universului și supraviețuitorii acestui mic, dar plin de peripeții popor al Său.
Se lasă noaptea când ceilalți ucenici intră în cameră și se așază în jurul mesei. Odată cu ei, ajunge din stradă, în rafale înăbușite, murmurul cântecelor și rugăciunilor din familiile care au început deja să sărbătorească Paștele în această seară specială, în care ușile caselor trebuie să rămână întredeschise, în așteptarea eliberării care are să vină. Pe masă, lângă ușa de la intrare, pe tot parcursul sărbătorii, se lasă un tacâm în plus în fața locului rezervat profetului Ilie, vestitorul așteptatului Mesia, de parcă L-ar ademeni să intre...
Paștele (pesah în ebraică) înseamnă „trecere”, iar ideea are legătură cu picioarele, cu mersul pe jos, cu umblările de ieșire și de intrare. Sărbătoarea reamintește trecerea de la sclavia din Egipt la libertate în Țara Promisă. Evocă trecerea de la ordinea naturală a nenorocirii umane la ordinea supranaturală a iruperii harului divin în viața ființelor condamnate să moară în sclavie: o răsturnare care îi duce, fără tranziție, de la deznădejde la libertate.
Pe măsură ce mesenii intră, se descalță și se așază pe divane și tapiserii. Ocazia aceasta, încărcată de tradițiile unei patine de o serenitate melancolică și de o sobrietate jovială, îmbracă în această seară tente nedefinite, între misterios și tragic.
Isus așteaptă deja, prezidând întâlnirea, gata să-și exercite, în ritual, rolul de cap al familiei. Ucenicii, grupați ca întotdeauna după afinități, încetează să mai vorbească despre lucrurile lor și rămân în așteptare, cu ochii ațintiți asupra Învățătorului, care pare mai de neînțeles ca niciodată.
Lumina tremurândă a lămpilor aureolează grupul cu un nimb de o intimitate solemnă. Învățătorului, atât de senin întotdeauna, în noaptea aceasta Îi tremură vocea și I se încețoșează ochii. Rugăciunea Sa este întretăiată de suspine și de tăceri, de parcă ar lupta cu El Însuși sau împotriva unei forțe invizibile.
Tonul emoționant cu care recită haggada are ceva atât de personal, încât, pentru câteva momente, pare că-i leagănă pe cei dragi cu afecțiune maternă, pentru ca imediat după aceea să-i zgâlțâie cu urgență, ca în fața unei alarme. Dacă pașii tradiționali ai sărbătorii îi tratează pe meseni ca și cum ar fi fost eliberați personal de moarte și ar sărbători Paștele pentru prima dată, cu această ocazie ceva straniu străpunge inima Învățătorului, de parcă ar fi sărbătorit pentru ultima dată.
La cina pascală, Israel își amintește destinul său unic ca popor. Participanții se simt invitați să-și reînnoiască, fiecare personal sine, legământul (berit) consfințit cu strămoșii lor. Rugăciunile îi înalță într-o atmosferă melancolică de adorare și de iubire. Dar „de o iubire care nu este eterică și neîntrupată, ci legată... de toate legăturile pământului... și ale istoriei”. Liturghia se desprinde de ritual, pentru a se înscrie, în mod straniu, „în lumea reală. Fără a ignora nici impulsurile cărnii, nici emanațiile pământului, rugăciunea se îmbăiază în viață. Și, în felul acesta, se pregătește [...] învierea trecutului.”
Nu doar străbunilor noștri a dorit Dumnezeul lui Israel să le ofere libertatea. El ne-a eliberat și pe noi împreună cu ei.
Persoana Învățătorului impregnează cu aroma eternității fiecare instantaneu trecător al ritualului. În El se întâlnesc prezentul, trecutul și viitorul. În El reînvie și se întrupează, în același timp, „acum” cel fugace, „odinioară” cel însuflețit și „va să vină” abia în germene. Dacă fiecare cină de Paște „este punctul de inserție unde istoria este realizată, eficientă și vie, unde viitorul devine prezent înainte de a fi realizat și unde trecutul trăiește chiar și după ce a fost împlinit”, această cină este mai mult astfel decât oricare alta. Dar numai Învățătorul o știe. Deși Ioan Botezătorul îi dezvăluise deja lui Israel că Isus era „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”, Mesia anunțat în mielul pascal, nimeni nu bănuia că acest lucru urma să includă jertfirea Sa.
Atrăgând atenția ucenicilor Săi de la mielul din trecut la Salvatorul din prezent, de la simbol la realitate, Învățătorul îi ia prin surprindere concentrându-Se asupra elementelor cinei mai puțin folosite în tradiția pascală și împarte pâinea și mustul cu aceste cuvinte noi:
— Această pâine este ca trupul Meu, care s-a frânt pentru voi. Cât de mult aș dori să vă dau viață, chiar și cu prețul de a o dărui pe a Mea! Acest must pe care îl torn din vasul Meu în cupele voastre reprezintă sângele Meu, care va fi vărsat pentru voi. Cât aș vrea să vă fac o transfuzie de viață! Cât de mult aș dori să vă împărtășesc bucuria Mea, aceea pe care durerea nu Mi-o va putea lua, bucuria de a ști că, într-o zi, vom împărtăși fericirea veșnică! Pentru că ori de câte ori sărbătoriți această cină... vestiți moartea Domnului, până va veni El.
Vorbind despre moartea Sa, aproape Îl îneacă un suspin înăbușit. Dar ucenicii nu înțeleg semnificația acestor fraze și nici măcar nu se înfioară la cuvântul „moarte”, pe care Învățătorul insistă să-l repete, convinși fiind că Mesia va domni pentru totdeauna. Prin urmare, fără să-și dea seama de gravitatea momentului, ei rămân absorbiți de propriile probleme.
Nimeni nu pare să-I înțeleagă cuvintele solemne. Toți Îl privesc și se întreabă de ce este atât de trist. Se trag în mod discret de haină, se bat pe umăr, întrebându-se unii pe alții:
— Ce se întâmplă astăzi cu Domnul?