Isus plânge mișcat de durerea pe care o împărtășește, dar, de asemenea, și mai presus de toate, plânge pentru speranța și serenitatea pe care nu le poate transmite. El plânge pentru că nici cei care pleacă, nici cei care rămân nu știu cum să-și asume pe deplin viața, inclusiv moartea, în lumina veșniciei. Pentru că trăim ca și cum cimitirul ar fi orizontul final al acestei existențe de care ne bucurăm sau pe care o îndurăm până când o pierdem, în timp ce El ar vrea să ne dea, încă de-acum și pentru totdeauna, viața din belșug.
Învățătorul Se oprește în fața enormei lespezi rotunde care servește drept ușă la mormântul în care zace Lazăr. Dar piatra, tăiată grosolan, nu acoperă ermetic deschiderea și miasma morții care vine din interior se răspândește deja prin cimitir.
Convinși că această piatră nu poate fi mutată, păianjenii au început deja să-și țeasă pânzele în goluri, pentru a captura insectele care vin atrase de mirosul cărnii în descompunere. Câteva picături de rouă strălucesc asemenea unor perle, atârnând de firele lor.
Isus Își drege din nou glasul în fața mormântului. Când se face liniște, se aude sunetul muștelor care intră și ies prin crăpăturile criptei. Cu o voce fermă și sigură, Învățătorul le poruncește ucenicilor Săi:
— Dați piatra la o parte!
Dar un strigăt iese din inimile îngrozite al surorilor:
— Doamne, nu, Te rog! Nu îndrăzni, deja miroase greu, căci este mort de patru zile. Este prea târziu!
În fața mormântului deschis, a cărui miasmă abia este disimulată de balsamurile dulci de aloe și de smirnă, Isus oftează, pentru că Se știe în prezența misterului de neînțeles al vieții care palpită în inima Creatorului universului. Pentru că este conștient că lespedea mormântului este mai ușor de îndepărtat decât pietrele prejudecăților noastre. Pentru că înțelege că, pentru Dumnezeu, cel mai greu lucru nu este să-l scoată pe Lazăr din mormânt, ci să-i facă pe cei prezenți să fie convinși că această moarte nu reprezintă sfârșitul.
Învățătorul nu a încetat să explice că această viață este doar prima fază a existenței noastre. Că, oricât de dură ar fi, chiar și cele mai fragile creaturi pot, datorită puterii credinței, să scoată din slăbiciunea lor o forță capabilă să depășească provocările ultimei clipe de viață și să învingă obstacolele paralizante ale descurajării și deznădejdii. O forță care vine de la Autorul vieții, Biruitorul deplin al tuturor puterilor morții.
— Eu sunt Învierea și Viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi veșnic. Nu am venit doar să vă împărtășesc durerea, ci și, mai presus de toate, să vă aduc speranță. O certitudine în fața căreia chiar și suferințele noastre cele mai atroce devin suportabile, deoarece ne asigură că toate relele noastre, inclusiv cele mai grave, sunt trecătoare.
Există o putere irezistibilă în speranță, în aceea agățare de puterea invincibilă a harului divin, de voința Sa ultimă de fericire. Există o seninătate care este deasupra necazurilor noastre și care ne poate ilumina ființa în ciuda tuturor supărărilor prin care trecem. Această certitudine, pe cât de sublimă, pe atât de precară, este un dar la dispoziția noastră. Dacă ne prindem de ea, descoperim resurse inepuizabile de curaj și consolare în sursa iubirii infinite.
— Da, sunt Mesagerul vizibil al învierii și al vieții. Deschideți ochii sufletului. Uitați-vă bine la Mine. Sunt aici cu voi, tot așa cum este și Dumnezeu. Și, acolo unde este Dumnezeu, este viața. „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii.” Cine crede în Mine nu va muri niciodată. Moartea lui nu va fi altceva decât un somn. Pentru că biruința Mea asupra morții va fi și a voastră. Această viață fragilă și trecătoare nu trebuie să fie pentru voi sala de așteptare a morții. Trăită în Dumnezeu, poate deveni, deja aici și acum, anticamera vieții fără de sfârșit. Cu Mine, nicio viață nu este zadarnică. Nicio nenorocire nu este fatală. Nicio moarte nu trebuie să fie definitivă. Nicio lespede de piatră nu este suficient de mare și de grea pentru a închide definitiv un mormânt. Cel mai sinistru mormânt este un loc de trecere, pentru că viața și dragostea vor triumfa asupra răului.
— Crezi lucrul acesta? Atunci, dați piatra la o parte de pe acest mormânt. Aruncați lespedea temerilor voastre. Răsturnați pietrele de poticnire ale îndoielilor voastre și lăsați loc noii vieți pe care v-o dăruiesc. Treceți la acțiune și pregătiți calea pentru lucrarea Mea.
Reținuți și temători, ucenicii împing piatra, care în cele din urmă se rostogolește, lăsând deschisă ușa mormântului.
Zăcând în liniștea rece a camerei mortuare, în golul macabru al unei nișe, se vede cadavrul lui Lazăr, învăluit într-un giulgiu alb, înfășurat în bandaje impregnate cu uleiuri.
Liniștit, Învățătorul stă în fața criptei, meditând. O aură de solemnitate sacră se așterne pe chipul Său. Se apropie de mormânt și, ridicând ochii spre cer, exclamă:
— Tată, Îți mulțumesc pentru că M-ai ascultat. Știam că întotdeauna Mă asculți; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu ești cu Mine și că M-ai trimis.
După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare:
— Lazăre, vino afară!
O liniște cutremurătoare îi copleșește pe cei prezenți. Toți ochii sunt ațintiți asupra peșterii, așteptând cu nerăbdare să vadă ce ar putea să se întâmple.
Deodată se percepe un ușor zgomot în interiorul lugubru al mormântului și mortul se ridică, se clatină și înaintează spre ieșirea mormântului, sprijinindu-se de perete.
Un strigăt de groază îi face pe cei prezenți să se retragă îngroziți.
Dar Învățătorul zâmbește, susținându-l pe Lazăr, împiedicat de giulgiul care îl învelește, și poruncește:
— Dezlegați-l și lăsați-l să umble!
Ajutat de prietenii săi, Lazăr este liber acum și se îndreaptă cu pas hotărât către cei dragi. Nu a rămas pe chipul său nicio urmă a bolii care îl luase. Aspectul său este plin de toată vitalitatea de care este capabil cel mai sănătos tânăr în floarea vieții. Cu o privire de uimire, strălucind de inteligență și de dragoste, în adorare, se aruncă la picioarele Învățătorului.
Și acel mormânt deschis, despre care Marta credea că va mirosi a moarte, se dovedește că miroase a viață.
Învățătorul nu doar că promite viața viitoare, ci dezvăluie și cheia vieții prezente. Marea Sa minune nu este de a da viață unui mort, ci de a da viață mormântului (adesea văruit) propriului nostru suflet. Marele miracol pentru noi este să trecem de la declarația impersonală: „Știu că-i poți readuce la viață pe cei morți, într-o zi” la mărturisirea personală: „Știu că de azi înainte poți să umpli cu o viață nouă mormântul meu interior”.
Mesajul Său este că nu trebuie să așteptăm lumea de dincolo ca să ne bucurăm de viața veșnică. Astăzi este momentul în care trebuie să înviem la o altă viață, dacă vrem ca într-o zi să trăim pentru veșnicie. Cel care este alături de noi în mijlocul vieții va fi și dincolo de moarte. Pentru că „lumea de dincolo nu este ceea ce se găsește infinit de departe, ci ceea ce este cel mai aproape”.
Da, Învățătorul și plânge cu noi. Dar așa cum o rază de soare își face loc prin ploaie, în spatele vălului lacrimilor Sale strălucește lumina zâmbetului Său, pentru a ne spune, precum Martei și Mariei, că, în cea mai mare dramă din istoria noastră, ultimul cuvânt nu îl are moartea, ci viața. Și că, în Împărăția vieții viitoare, nimeni nu va mai ști vreodată ce înseamnă să plângi.