Ai terminat de citit capitolul Furtuna, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/UbHdYm1wgvyFA9Fg6
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Mormântul.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Daţi piatra la o parte…
Ioan 11:39
Micul cimitir din Betania este sinistru și trist, ca de fapt toate cimitirele din țară. Nu are niciun copac, nici măcar o floare. Nimic în afară de pietre peste pietre, deoarece puținii săi vizitatori depun pe morminte doar pietre și pietricele. În acea cavernă prăfuită, totul evocă realismul implacabil al vechii preziceri despre condiția umană: „Căci țărână ești și în țărână te vei întoarce.”
Urmând drumul marcat de un șir de chiparoși negri, Învățătorul intră împreună cu prietenii Săi în incinta pustie, în timp ce, în spatele altor ziduri, tot din piatră, indiferentă la durerea care îi afectează pe localnici, Betania se refugiază, pietroasă și aspră, în soarele palid de după-amiază, sub zborul sinistru a ciorilor.
Când grupul de bărbați cu capul plecat, precedat de două femei în doliu, ajunge la locul de înmormântare, Învățătorul întreabă:
— Unde l-ați pus? Arătați-Mi mormântul.
Ei Îl conduc la o peșteră săpată în stâncă, folosită ca un mormânt colectiv ordinar, închis cu o lespede mare.
Isus înaintează spre mormânt în tăcere. Încearcă să-Și îndepărteze nodul din gât, dar nu reușește să exprime nicio predică, nici măcar o elegie funerară. Se uită în jurul Său la acea tristă procesiune și, fără să-Și poată stăpâni emoția, izbucnește într-un plâns amar.
Nu a reușit să pună stavilă unui val de durere care I s-a ridicat din inimă și s-a revărsat în lacrimi.
Cei prezenți, mișcați, își spun:
— Iată cât îl iubea de mult!...
Dar Isus nu plânge pentru cel mort, ci pentru cei vii. Plânge nu pentru cel care se odihnește în pace, ci pentru cei care se luptă în suferință în fața necunoscutului morții. În natura Sa umană profundă, mișcat de sensibilitatea Sa în fața durerii, când vede plânsul rudelor decedatului, Se cutremură întristat și nu Se poate abține să plângă împreună cu ei.
Nu este ușor să controlezi emoțiile, atunci când vezi pe cineva smuls brutal din lumea celor vii în floarea tinereții. Pentru cei care îl cred definitiv, momentul de „la revedere” pentru o persoană iubită îi cufundă în descurajare, pentru că îi confruntă, inevitabil, cu fragilitatea vieții și cu misterul insondabil al morții.
Dar în acest grup nu totul este simpatie față de Învățător, nici măcar între apropiați și rude. Printre cei prezenți, circulă, cu voce joasă, și alte comentarii, pe un ton care nu poate camufla ostilitatea:
— Acesta care, după cum se spune, a deschis ochii unui orb și a vindecat atât de mulți bolnavi, nu putea face ca Lazăr, prietenul Său, să nu moară? Și nu pentru că nu a fost chemat la timp. Cu câteva zile înainte, L-au anunțat, spunându-I: „Vino repede, pentru că acela pe care-l iubești este foarte bolnav.” Speram cu toții că va veni fără întârziere. De ce I-au trebuit două zile ca să pornească la drum? De ce a pierdut atât de mult timp prețios? Cum a putut să-Și lase prietenii singuri cu durerea lor?
De când Învățătorul a ajuns în Betania, toate sunt reproșuri împotriva Lui. Au început cu cele ale Martei, sora mai mare a decedatului:
— Prea târziu, Rabi. Dacă ai fi fost aici, alături de noi...
Este reproșul durut al speranței frustrate, al prieteniei rănite.
La acesta se adaugă mustrarea deschisă a Mariei, cealaltă soră:
— Dacă ai fi fost cu noi..., dar ne-ai lăsa singuri tocmai atunci când aveam cea mai mare nevoie de Tine.
O plângere îndurerată, surdă și sfâșiată, pe care continuă să o înalțe la cer atât de multe inimi îndoliate, zbătându-se între durere și disperare.
— Dacă ai fi fost aici.
— Dacă, într-adevăr, ai fi fost cu noi.
— Dacă ar fi existat, cu adevărat, Cineva care să poată avea milă de durerea noastră.
Puține lucruri sunt mai dureroase decât sentimentul de abandon lăsat de absența persoanei dragi pe care tocmai am pierdut-o. Nu există o singurătate mai rea decât lipsa unei prezențe înțelegătoare alături de noi în acele momente de neliniște. Răniți din cauza separării, unii mai mult, alții mai puțin, cu toții avem nevoie de un braț pe care să ne sprijinim sau de un umăr pe care să plângem. Loviturii crude a pierderii i se adaugă înjunghierea repetată a îndoielii, în fața tăcerii lui Dumnezeu.
În fața acelor fețe fără speranță, înaintea suspinelor celor care l-au iubit pe Lazăr, cum poate Învățătorul să explice că acest rămas-bun nu este definitiv? A încercat deja să-i învețe că moartea este un somn, o paranteză în viața conștientă, o realitate trecătoare.
Și că timpul dintre suferința noastră prezentă și viața refăcută nu trebuie trăit ca o perioadă de singurătate, sau ca un moment fără conținut, deoarece, pentru cel care a murit, acest răstimp nu contează, iar pentru cei care rămân, Dumnezeu a promis că niciodată nu îi va lăsa singuri.
Isus împărtășește lacrimile noastre pentru că vrea ca noi să împărtășim speranța Lui, a bucuriei fără sfârșit. Nu o demonstrase deja la Nain? Nu a demonstrat-o, încă o dată, cu fiica lui Iair?
În aceste clipe dureroase, Învățătorul știe că discursurile și explicațiile sunt de prisos. Există momente în care frazele lungi, predicile convingătoare, demonstrațiile subtile sunt nepotrivite. De aceea, răspunde pur și simplu privirilor acuzatoare ale surorilor lui Lazar, afirmând:
— Fratele vostru va trăi din nou. Cine se încrede cu adevărat în Dumnezeu nu moare pentru totdeauna.
A nu muri niciodată este marele vis, imposibil, al omenirii.
Dar Isus afirmă că un vis, chiar mai real decât dorința de a continua să trăiești, este „visul” morții în sine. În fața tânguirii omenești că „viața este un somn”, El proclamă încrederea Sa în faptul că „moartea este un somn”.
Dar acele cuvinte incredibile răsună ca o afirmație lipsită de sens, în urechile celui care suferă. Un clișeu care se aseamănă prea mult cuvintelor noastre stângace de mângâiere, atunci când vrem să oferim condoleanțe cuiva care tocmai a pierdut o persoană dragă, dar nu găsim nimic potrivit de spus. Formulă rostită adesea în treacăt, rapid, îndepărtat, cu voce stinsă. Declarație care exprimă, mai mult decât credința noastră, dificultatea de a ne situa înaintea morții și în fața celor care suferă. Mângâiere superficială, care rareori reușește să aline durerea rudelor și care nu calmează, de obicei, neliniștea pe care durerea celorlalți o provoacă persoanei care o rostește. Ar da impresia că, spunând aceasta, ne declarăm incapabili să ne asumăm adevăratele noastre dureri și ne consolăm referindu-ne la un eventual viitor. Și acea promisiune minunată: „Cei dragi vor trăi din nou”, mai mult decât un răspuns, pare o evadare. Este, mai degrabă, un analgezic obișnuit, decât o speranță vie.
Nu ne miră faptul că Marta răspunde, pe un ton distant, ca mulți credincioși bine educați, dezamăgiți de cruzimea vieții:
— Da, știu că va învia la înviere, în ziua de apoi. Dar asta nu-mi ușurează durerea de acum. Această doctrină evlavioasă nu transformă absența fratelui meu în prezență. Până în acea zi, plecarea lui va continua să lase un gol în inima mea. Siguranța zorilor nu îndepărtează nimic din întunericul nopții.
Confruntat cu durerea prietenilor Săi, în fața mormântului lui Lazăr, Isus, ca și noi, tace, îmbrățișează rudele și plânge cu ele.