Isus, din locul Său retras, nu-i pierde din vedere. Rugăciunea nu-L izolează de realitate. Comuniunea Sa cu Dumnezeu, reculegerea Sa spirituală, nu acționează ca un sedativ, așa cum se întâmplă cu religia „opiumul poporului” pe care mulți o urmează, ci, mai degrabă, ca o trambulină interioară, Îl catapultează în acțiune, cu o forță care vine din cer. De pe țărm, Învățătorul urmărește peripețiile scumpilor Săi prieteni, care se luptă în mijlocul întunericului când, de fapt, au misiunea de a fi lumina lumii.
La fel cum un tată sau un frate mai mare veghează asupra acelor membri ai familiei care se aventurează pe cărări periculoase, tot așa și Isus îi veghează pe ai Lui. Dorința Sa de a-i ajuta este atât de puternică, încât, deodată, se întâmplă ceva uluitor. În același fel în care voința noastră, în limitele sferei ei de acțiune, reușește să învingă, uneori, datorită ajutorului divin, legile gravitației slăbiciunilor noastre și ne ridică și ne trece peste obstacole, voința lui Isus, în sfera nelimitată de acțiune a iubirii Sale pentru semeni, în care Dumnezeu domnește pe deplin, Îi eliberează trupul de legile gravitației și, într-un mod atât de uimitor, Îl susține, Îl ridică și Îl face să meargă, peste marea bântuită de furtună, în ajutorul ucenicilor Săi.
Absorbiți în lupta lor împotriva furtunii, ucenicii se simt abandonați, singuri, pierduți în fața pericolului, strigând către un Dumnezeu absent. Dar tocmai în acel teribil al patrulea ceas al nopții, când întunericul este cel mai mare, chiar înainte de revărsatul zorilor, Isus deja vine în grabă peste valurile zbuciumate, în întâmpinarea alor Săi.
În același moment în care ucenicii cred că vor cădea pradă stihiilor naturii, lumina fulgerelor le permite să întrezărească o figură misterioasă care avansează hotărât spre ei, pe valuri. Din moment ce nu știu că este Isus, Îl iau drept dușman pe Cel care vine în ajutorul lor. Spaima le îngheață sângele. Mâinile care apucau vâslele se încleștează și se strâng cu putere, lăsând corabia în voia elementelor naturii.
Puține sunt emoțiile mai contagioase decât frica. În tragedii și catastrofe de orice fel, spaima tinde să provoace mai multe victime decât incidentul în sine. Când panica ne învinge, încetăm să reflectăm cu calm și rămânem paralizați. Frica ne întunecă viziunea. Teama de supranatural îi copleșește pe naufragiați și nu-și pot lua ochii încremeniți de la acea Ființă care continuă să vină spre ei cu un pas hotărât, sfidând valurile. Pe măsură ce Se apropie de ei, crezând că este o nălucă, nu pot evita un țipăt de groază.
Dar Isus continuă să înainteze până când vocea Sa poate ajunge până la ei și, cu toată puterea, le strigă:
— Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți!
Ucenicii cu greu pot crede ceea ce văd și aud: iubitul lor Învățător, pe care Îl considerau absent, Se dovedește a fi cu ei, chiar acolo, în ochiul uraganului.
Petru, tresărind de bucurie, dar cu anumite rezerve, Îl roagă:
— Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă!
Și Isus, binevoitor față de fervoarea aventuroasă a tânărului, îi spune:
— Vino!
Ucenicul se încumetă să umble pe ape cu un pas șovăitor, având privirea ațintită asupra Învățătorului. Puțin câte puțin, uitând de farmecul minunii, purtat de emoția navigării fără placă de surf, distras de un sentiment aproape inevitabil de vanitate, se întoarce către tovarășii săi, care, din corabie, urmăresc uluiți întâmplarea. Vântul suflă cu putere. Valuri înalte se interpun între Învățător și ucenic, care Îl pierde brusc din vedere pe Isus. Îl cuprinde panica și, când se vede pierdut, credința îl părăsește. Petru se prăbușește și începe să se scufunde în valurile înspumate și, crezând că este târât în abis, strigă disperat:
— Doamne, scapă-mă!
S-ar putea să nu existe o rugăciune mai scurtă sau mai importantă decât aceasta. Întrucât este sinceră, iubirea divină nu poate să nu răspundă pe loc. Învățătorul întinde mâna spre naufragiat și îl aduce pe linia de plutire, în timp ce îi spune:
— Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?
Fără să dea drumul mâinii Învățătorului, ucenicul se întoarce la corabie și rămâne tăcut, rușinat și confuz, incapabil să controleze frisoanele care îi scutură corpul țeapăn de frig. Superficialitatea aproape l-a costat viața. A înțeles, cu riscul propriei vieți că, atunci când cineva Îl pierde din vedere pe Isus pentru a începe să se joace de-a Superman... poate ajunge în pericol de moarte.
Dar greșeala lui Petru nu a stat în sentimentul de teamă, pentru că frica este inevitabilă, ci în faptul de a uita că, având o credință atât de mică precum a lui, într-un mediu atât de periculos ca o mare agitată, adversitățile îl vor face întotdeauna vulnerabil. Greșeala lui a fost să-L piardă din vedere pe Isus, să privească în altă direcție într-un moment în care supraviețuirea lui depindea de comuniunea cu El. Problema lui nu a fost pericolul scufundării, ci gândul că putea continua să meargă la nesfârșit fără ajutorul divin, prin propriile mijloace, ca și cum ar fi putut merge pe ape cu propria putere.
Isus ne cunoaște și știe că fără El suntem pierduți. Există impasuri din care nu putem ieși fără ajutorul puterii divine. Dar, oricât de gravă ar fi încercarea, dacă ne lăsăm conduși de El, mergem mai departe fără să știm cum și chiar putem pluti pe curenții de apă care amenință să ne tragă în jos!
Experiența lui Petru ne ajută să ne înțelegem mai bine propriile trăiri: lăsat singur, în propria putere, mă scufund; circumstanțele mă pot sorbi. Marea vieții se sfârșește întotdeauna în moarte. Trebuie să mă prind de brațul tare al lui Hristos, care mă ridică, mă duce înapoi în corabie și mă trece pe celălalt mal. Iubirea Lui este mai puternică decât vânturile urii, decât uraganul pasiunii, decât vârtejurile egoismului, decât mareele crescânde ale mândriei și decât falsa liniște a indiferenței.
Isus intră în corabie, aducându-l pe Petru cu El. Poruncește vântului, care încetează, și valurilor, care se liniștesc. Norii se risipesc și toți ajung, în cele din urmă, în pace, vii și nevătămați, la destinație.
O nouă zi se naște peste lac, la fel cum apare o nouă zi pentru fiecare dintre cei care decid să brăzdeze mările vieții în tovărășia lui Hristos.
Prin intervenția Sa, Isus le spune celor ce-L urmează:
Atât timp cât va dura viața aceasta, va trebui să treceți prin furtuni. Dar, să nu vă temeți! Eu sunt alături de voi în furtună: nu pentru a o evita, ci pentru a vă da credință, putere și curaj ca să o înfruntați. Sunt cu voi în corabie, dar nu pentru a vâsli în locul vostru. Sunt cu voi în călătorie, dar nu pentru a evita naufragii, ci pentru a vă ajuta să le depășiți și pentru a vă da pacea sufletească. Pentru a vă asigura că barca va ajunge la țărm, poate fără o parte din încărcătură, poate chiar fără catarg sau pânze, dar fără a fi pierdut pe niciunul dintre cei care au dorit să continue călătoria alături de Mine până la capăt. Când sunteți duși de valuri, gândiți-vă la Mine și rugați-vă: „Doamne, scapă-mă!” Lăsați-Mă la cârma corabiei voastre, căci Eu mă voi îngriji de restul. Eu sunt cu voi chiar și atunci când vi se pare că nu sunt acolo sau că dorm.
Și nu fiți prea surprinși dacă, în mijlocul furtunii, Cineva vine să vă întindă o mână de ajutor, mergând pe ape.