Ai terminat de citit capitolul În zori așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/erSEQbZGVeotpB9e6
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Într-o călătorie.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?
Marcu 10:17
Aerul vibra a despărţire. Grupul era pregătit să pornească la drum. Bagajele precare, de diferite forme, înşirate de-a lungul drumului, erau supuse verificărilor de ultimă oră, cu nerăbdarea dinaintea plecării. Tinerii călători sporovăiau zgomotoşi, oscilând între euforia şi neliniştea din faţa necunoscutului.
Acea atmosferă de aşteptare, abia reţinută, scotea şi mai mult în evidenţă că a călători este o acţiune tinerească. Atracţia aventurii, curiozitatea faţă de ceva nou, înfruntarea riscului încă se manifestă în tânăr şi-n călător, mai presus decât siguranţa cunoscutului şi comoditatea obişnuitului, care sunt proprii sedentarului sau bătrânului. Călătoriile sunt plăcute celui care este dispus să se deplaseze şi deci să se pună în locul celuilalt, să-şi pună întrebări, să înveţe şi să se schimbe.
Isus Îşi privea tovarăşii de călătorie şi zâmbea. Ca unul care se simte împărţit între ceea ce lasă şi ceea ce-l aşteaptă, continua să Se joace cu copiii care I Se prindeau de picioare pentru a-L reţine, mângâindu-i şi glumind cu ei.
Obişnuit cu călătoriile, în faţa Sa se deschidea, încă o dată, un nou drum. Ferm şi promiţător pentru început, incert în viitor, ca orice invitaţie. Isus Se prinsese într-o lucrare nomadă, al cărei ritm marca pasul, inima şi suflarea celui de lângă El. Vocaţia Sa era, într-un anumit sens, să meargă. Să iasă în întâmpinarea omului, să-l invite, să-l aştepte chiar, cu scopul de a-l ajuta să-şi găsească drumul.
De aceea, privind la acel grup de tineri dispuşi să-L însoţească în pelerinajul Său pe întortocheatele cărări ale acestei lumi, era copleşit de emoţie. Lăsaseră totul pentru a-L urma. Câţi vor reuşi să reziste până la sfârşit?
Era timpul să plece, aşa că un simplu gest a fost de ajuns ca toţi să-şi adune lucrurile şi să se pună în mişcare. Nimeni n-a întrebat care va fi destinaţia. Din scurta lor experienţă ştiau că, urmându-L pe Isus, fiecare nouă etapă poate să fie pe cât de pasionantă, pe atât de neprevăzută.
Dintr-odată, cineva apare alergând în spatele grupului şi se apropie respectuos de Isus, ca şi când ar dori să-L consulte într-o problemă urgentă. Există atâta gravitate în privirea lui, încât Isus Se retrage la o parte, pentru a-l asculta, cu acea disponibilitate absolută care se întâlneşte doar la consilierii înnăscuţi.
Primul lucru care atrage atenţia este tinereţea lui. Şi aceasta pentru că apare în scenă alergând şi a alerga în public se considera neadecvat pentru un adult de categoria sa. Textul precizează că este vorba de o persoană importantă şi foarte bogată.
Până şi întrebarea sa este tinerească. Directă şi clară. Îndrăzneaţă, lansată în gura mare, cu toată spontaneitatea:
— Ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?
E greu să formulezi o întrebare mai importantă şi s-o pui într-o formă mai bună. Pentru că nu zice:
— Ce pot să fac ca să câştig viaţa veşnică?
Ştie că mântuirea nu se câştigă, ci se primeşte. Pornind de la o teologie corectă, alege cuvântul corect: a moşteni. A primi gratis ceva pentru care nu ai muncit. A accepta ceva care ţi se dă. Viaţa veşnică este un dar gratuit.
Acest tânăr inteligent, moştenitor al unei mari averi, se simte nesatisfăcut. Posedă multe bunuri, dar este nefericit: îi lipseşte pacea. Bogăţiile sale îi asigură această viaţă, dar nimic din ce are nu i-o asigură pe cealaltă.
Ca mulţi dintre contemporanii noştri plini de bunuri materiale, se simte gol sufleteşte. Nu trăieşte din plin.
Împins de neliniştea sa, apelează la Isus. Nu cunoaştem nimic despre eventualele contacte anterioare, nici dacă L-a urmat de departe sau de aproape, mult timp sau puţin. Ştim doar că se decide să-L caute, în ciuda faptului că nu este uşor să te deschizi în faţa cuiva, când este vorba de probleme existenţiale. Şi tocmai era pe punctul să piardă ocazia. Trebuie să alerge după El. Doar, in extremis, reuşeşte să-L ajungă şi să-I expună problema sa, în care se ghiceşte, dincolo de neliniştea intelectuală, o imensă luptă interioară cu un întreg fond de îndoieli şi temeri.
Formula de adresare, de asemenea, ne surprinde:
— Bunule Învăţător...
Înţelegem că-L numeşte „Învăţător”, pentru că ceea ce caută este, cu siguranţă, un conducător spiritual. Dar de ce-I spune „bun”? Fără îndoială, este impresionat de calităţile Lui. Comparat cu alţi învăţători, este clar că Isus i se pare în mod evident mai bun. Mai integru, mai sincer şi, bineînţeles, mai profund. Posedă ceea ce el doreşte: forţa morală, armonia interioară. Deţine secretul a ceea ce lui i-ar plăcea să aibă sau să fie.
Totuşi, interlocutorul său îi cere o explicaţie:
— De ce Mă numeşti bun? Singura fiinţă în mod absolut bună este Dumnezeu.
După unii interpreţi, prin această clarificare, Isus Îşi afirmă divinitatea. Ca şi când ar fi spus:
— Dacă îmi zici bun şi singurul bun este Dumnezeu, înseamnă că recunoşti sau trebuie să recunoşti că Eu sunt Dumnezeu.
Această explicaţie nu este însă convingătoare, pentru că în evanghelii nu găsim probe că Isus încearcă să-şi impună divinitatea. Mai degrabă vrea să spună:
— Uite, dacă cineva este bun, aşa cum îţi par Eu, aceasta se datorează contactului său cu izvorul bunătăţii. Problema care te îngrijorează, o poate rezolva doar El. Dacă Eu intervin, este pentru că încerc să te ajut să înţelegi mai bine cine este El, ce poate face pentru tine şi ce aşteaptă de la tine.
Întrebarea tânărului vibrează în aer:
— Nu pot să mă resemnez cu ideea că viaţa mi se va termina în momentul cel mai puţin aşteptat, odată cu moartea. Ce trebuie să fac pentru a-mi asigura viaţa veşnică?
Pe acest tânăr îl îngrijorează marea problemă de dincolo de moarte, acea necunoscută despre care, de la începuturile omenirii, toată lumea şi-a pus întrebări, măcar o dată în viaţă.
Isus îi dă răspunsul în două părţi. Intuind unde se află problema sa, îl trimite la învăţăturile principale ale revelaţiei. Face o selecţie între porunci şi-i aminteşte unele care se referă la relaţiile umane:
— Pentru fericirea noastră, Dumnezeu ne propune cea mai bună filozofie a vieţii. Tu cunoşti Sfintele Scripturi. Fără îndoială că ştii pe dinafară Cele Zece Porunci: „Să nu ucizi, să nu comiţi adulter, să nu furi, să nu minţi, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta...” Ideal este să te laşi condus de Dumnezeu în tot ce faci.
Tânărul, care se consideră un credincios practicant, rămâne decepţionat în faţa unui asemenea răspuns, căci nu vede în el nimic nou. Aceasta nu i se pare a fi formula păcii pe care el o caută. Şi poate, pe un ton diferit de al întrebării sale, replică:
— Am încercat să fac toate acestea de mic copil. Că omenirea ar fi mai fericită dacă toţi am respecta poruncile, o ştiam deja. Ceea ce am nevoie să-mi spui este de ce mă simt gol, în ciuda faptului că încerc să-mi practic credinţa. Cred în mod sincer că îmi iau în serios religia. Păstrez legea cât pot de bine. Frecventez serviciile de cult. Încerc să mă rog în mod regulat... şi totuşi rămân nesatisfăcut. Simt o nevoie imperioasă de ceva mai mult. Pentru că eforturile mele nu-mi aduc nimic. Viaţa mea reală este departe de idealul meu. Şi ceea ce nu reuşesc să definesc este chiar acest ideal. Ce mai pot face?