În următorul moment al întâlnirii, profund şi intens, toată emoţia înăbuşită a lui Isus se rezumă în trei cuvinte: „S-a uitat ţintă la el, l-a iubit şi i-a zis...”
Privirea Sa pătrunzătoare a văzut în spatele nemulţumirii acelui tânăr promiţător atâtea posibilităţi, încât nu poate să simtă decât apreciere pentru el.
Cântărindu-Şi cu atenţie cuvintele, îi spune ca unuia căruia îi doreşte tot binele din lume:
— Îţi lipseşte un lucru...
Inima îi tresare, aşteptând finalul răspunsului atât de dorit.
— Un singur lucru?... Atunci, de ce mi se pare că-mi lipseşte atât de mult?
Mintea îi fierbe. Fără îndoială că ceea ce aştepta cel mai puţin era ca acea frază să se termine cu unul din cuvintele cele mai dure din Evanghelie:
— Du-te, vinde tot ce ai, dă la săraci şi apoi vino şi urmează-Mă!
Surprinzător paradox! Pentru a umple golul cu ceea ce-i lipseşte, trebuie mai întâi să se golească de ceea ce îi prisoseşte.
Cuvinte exigente, autoritare, dar logice: dacă ceea ce ai nu te face fericit, renunţă la tot pentru ceva mai bun.
Isus ştie că nu există fericire în egoism. În centrul vieţii tale, ori Îl ai pe Dumnezeu, ori te afli tu. Şi dacă tu continui să fii soarele lumii tale, totul va continua să se învârtă în jurul tău şi al bietelor tale bogăţii şi niciodată nu te vei simţi pe deplin fericit. Mereu îţi va lipsi esenţialul. Adorarea propriei persoane este un cult exigent care nu duce la nimic bun. Eul niciodată nu se satură. Numai Dumnezeu poate sătura nepotolita sete a sufletului uman. Dacă vrei cu adevărat să ai viaţa veşnică, este de ajuns să-I faci un loc în viaţa ta.
Pentru a obţine pacea, tânărul avea nevoie să-şi refacă toate bazele vieţii sale spirituale: să renunţe la izolare, să nu mai trăiască doar pentru sine în mijlocul atâtor fiinţe sărmane. Pentru că nu poţi învinge egoismul, fără să fii dispus să-ţi iubeşti aproapele. Şi nici nu poţi aspira la o fericire fără margini, fără a fi dispus s-o împarţi cu cineva... El avea nevoie să înţeleagă că esenţa vieţii spirituale nu constă într-o serie de reguli pe care trebuie să le practici, ci într-o relaţie pe care trebuie s-o trăieşti până la ultimele sale consecinţe.
Cărturarului care-L întreabă: „Care este, după Tine, cea mai importantă poruncă din Lege?” (cu alte cuvinte, care este esenţialul în religia noastră), Isus îi va rezuma întreaga revelaţie în doar două relaţii inseparabile: o deplină comuniune cu Dumnezeu („să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău”) şi o relaţie cu adevărat frăţească cu aproapele („să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”).
O viaţă spirituală intensă se concepe în aceşti doi termeni. O religie care se limitează la un sistem de doctrine poate să ajungă formalistă, poate dezumaniza, aşa cum ne demonstrează istoria şi prezentul. O credinţă trăită ca o dublă relaţie, bazată pe dragoste, adică pe respectul profund, este imposibil să se transforme în „opiul poporului” sau într-un instrument de manipulare în mâinile cuiva.
Observăm că Isus nu defineşte viziunea Sa despre religie prin termenul a crede, ci prin a iubi. Pentru El, cineva este credincios nu în măsura în care este fidel unui crez, ci în măsura în care este loial lui Dumnezeu şi aproapelui. În mod inevitabil, credinţa faţă de Dumnezeu presupune acceptarea învăţăturilor Sale. Dar, în ultimă instanţă, ceea ce face din cineva un urmaş al lui Isus nu este declaraţia lui de credinţă, ci trăirea lui în dragoste. Până acolo încât semnele care-l identifică nu se referă la noţiuni divine, ci la relaţii umane:
— Prin aceasta vor cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei, dacă vă veţi iubi unii pe alţii.
Creştin este acela care încearcă să trăiască şi să iubească precum Hristos.
Spre deosebire de atâtea secte care apar în lume şi, mai ales, spre deosebire de bisericile majoritare, la a căror afiliere nici măcar nu se optează în mod voluntar, ci este impusă la naştere, Fondatorul creştinismului nu-Şi defineşte religia în termeni de ortodoxie (principiile unei doctrine, a unor norme), ci în termeni de ortopraxie (aplicarea practică a învăţăturilor la nivelul relaţiilor şi atitudinilor).
De aceea îi spune tânărului bogat:
— Un singur lucru îţi lipseşte: împarte-ţi averile şi urmează-Mă. Tu nu ai nevoie de noi exerciţii spirituale, ci ai nevoie să-ţi exerciţi umanitarismul. Nu ai nevoie de noi directive, ci de o nouă direcţie. Nu ai nevoie să-ţi îmbunătăţeşti viaţa, ci ai nevoie de o viaţă nouă.
Cei care nu s-au bucurat de o experienţă a credinţei personale şi nu cunosc decât formele exterioare ale unei religii pe care nu ajung s-o simtă cred că ceea ce caracterizează un creştin este conservatorismul lui, respectarea necondiţionată a tradiţiilor. În mod contrar, Isus arată că, înainte de toate, credinţa este un răspuns, un început. Pentru El, a fi creştin, în sensul cel mai strict al cuvântului, înseamnă a răspunde în mod liber invitaţiei Sale şi a fi capabil să laşi totul pentru a-L urma... oriunde.
Invitaţia primită de acest tânăr era similară celei primite de strămoşul său Avraam, numit „părintele credincioşilor” tocmai pentru că a avut capacitatea de a răspunde chemării divine şi, părăsind contextul familiar păgân, a pornit spre pământul promis. Important nu era punctul de plecare, nici itinerariul, ci destinaţia. Acceptând riscul de a porni în acea călătorie, a descoperit un nou drum şi un nou orizont. O nouă viaţă, mai sigură, fiindcă era îndrumată de Dumnezeu, mai liberă, pentru că nu avea legătură cu trecutul său, şi mai autentică, pentru că era marcată de adevăr.
Ca mulţi alţii, acel tânăr rătăcea în existenţa sa fără o traiectorie precisă, lăsându-se dus de curent. Asta până când a întâlnit ghidul pe care-l căuta. Dar în momentul când era gata să pornească la drum, n-a avut curajul să se desprindă de ceea ce-l lega.
Isus ar fi dorit ca el să reacţioneze în mod favorabil la propunerea Sa, dar a rămas în aşteptarea unui gest de adeziune. Auzind acea cerere exigentă, tânărul a plecat întristat, „căci avea multe bogăţii”.
Nu a reuşit să înţeleagă că Isus nu-l împingea la ruină, ci, din contră, îi propunea cea mai bună afacere. Nu a înţeles că, în schimbul bunurilor sale materiale, avea să obţină alte bogăţii care, cu cât se împart mai mult, cu atât mai mult se înmulţesc.
Nu a ajuns să înţeleagă că fiinţele cele mai sărace care există sunt cele care nu au altceva decât bani şi că există fericire mai mare în a oferi decât în a primi.
N-a putut să înţeleagă că a porni într-o aventură cu Isus valora mai mult decât să rămână într-un palat fără El.
Indecizia sa pune în evidenţă faptul că, probabil, era puternic, dar nu era liber. În mod paradoxal, aparţinea averilor sale. Toată puterea sa de acţiune era legată de conturile bancare şi de nişte hârtii iscălite, într-atâta încât ceea ce avea nu-l lăsa să moştenească mult mai mult, iar clipa prezentă nu-l lăsa să moştenească veşnicia. În plus, a demonstrat că nici măcar nu era atât de tânăr precum părea să fie. Averile sale lăsaseră asupra spiritului său un teribil efect de îmbătrânire, care-l făcea neînstare să pornească alături de Isus în călătoria vieţii sale. Şi nici nu era atât de bogat cum credea, căci ceea ce deja avea îl împiedica să cumpere ceea ce-i lipsea pentru a fi fericit – unicul lucru care l-ar fi menţinut bogat şi tânăr pentru totdeauna.
Reluând călătoria cu tovarăşii Săi, Isus l-a urmărit cu o privire tristă pe tânărul care se îndepărta, de asemenea întristat, într-o direcţie contrară, spre afacerile sale. Rămânea în urmă şi se pierdea – poate în toate sensurile – în orizontul neclintirii sale sedentare, incapabil să renunţe la lanţurile de aur care-l ţineau legat.