Ai terminat de citit capitolul Într-o călătorie așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/n786kJSjosCp1SAA9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul În doi.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
...dar un singur lucru trebuie.
Luca 10:42
Acea curte interioară, aflată la adăpost de fierberea oraşului, constituia un spaţiu de tihnă şi de pace.
Când sosea de pe drumul prăfuit al deşertului, unde soarele orbitor trona deasupra aridităţii dezolante, iar insectele te asurzeau cu fluieratul lor supărător, nu găsea un refugiu mai plăcut decât acea mică oază de răcoare şi verdeaţă.
De deasupra bolţilor, se putea admira un peisaj monoton de câmpuri gălbui, întretăiate de butuci mici de vie, susţinuţi de terase de piatră, într-o succesiune de ocru întrerupt din când în când de verdele gri al câte unui măslin sau de pata negricioasă a vreunui smochin.
De când Maria intuise că lui Isus Îi plăcea acel colţ, îl transformase în paradisul ei intim. În timpul lungilor absenţe ale Învăţătorului, atunci când putea, se simţea bine refugiindu-se acolo, aşezându-se ca şi El, cu faţa spre cer şi privirea îndreptată spre dealurile care ascundeau Ierusalimul.
Viaţa ei se schimbase atât de mult de când Îl întâlnise! Şi doar ei doi ştiau asta cu adevărat. Ceilalţi nu luau în serios schimbarea Mariei. Pentru ei, ea continua să fie tânăra răsfăţată care a greşit în viaţă, capul nebun care niciodată n-a ştiut să aleagă. O femeie fără minte, marcată pentru totdeauna. Până şi recenta ei consacrare faţă de Isus li se părea un nou capriciu – de necrezut, dar temporar. Totuşi ea ştia că era vorba de ceva definitiv. Pornise pe un drum de pe care nimeni n-o mai putea întoarce.
Sosirea neaşteptată a Învăţătorului aproape o paralizase de emoţie. Îl aşteptase atâta, însemna atât de mult pentru ea, că nu mai vedea şi nici nu mai auzea nimic altceva. Ca într-un vis, savura privilegiul de a-L vedea din nou, de a-L avea aproape, de a-L asculta. Era un om atât de distins că nu mai ştia ce să facă pentru a-L face fericit.
Ca un cadou special, I-a pregătit colţul Său din curtea interioară cu o grijă deosebită, neobişnuită pentru ea, care a uimit-o pe sora ei.
Mereu diferite, fiecare acţionează în felul său în faţa vizitei neaşteptate. În timp ce Marta nu-şi poate ascunde nervozitatea pe care i-o provoacă vizita neanunţată, Maria Îi aduce vasul cu apă şi prosopul ca să Se spele şi să Se răcorească. Şi imediat, cu complicitatea unui copil, Îl duce să vadă surpriza din curtea interioară. Isus Se aşază între plante şi perne şi-i zâmbeşte mulţumitor Mariei, care râde satisfăcută. Nu ştie cum să-L servească mai bine pe acest om excepţional care, de asemenea, are nevoie de odihnă şi dragoste. Şi, ca şi când n-ar fi existat pentru ea nimic altceva în lume, se aşază jos la picioarele Lui, rezemându-se de ghiveciul cu ierburi aromatice, ca un ucenic în plus.
Marta, de asemenea, dorea să-şi trateze oaspetele mai bine ca niciodată. Pentru aceasta ar fi preferat ca El să rămână în camera cea mai bună din casă, pe divanul invitaţilor. Prezenţa în jurul ei chiar a celor mai buni prieteni o enervează. O deranjează faptul că este văzută în ceea ce considera a fi intimitatea sa. Iar Maria, încă o dată, îi face probleme. Chiar când are mai mare nevoie de ea, o lasă singură cu toată treaba. Ca un nou discipol, este pasionată în ultimul timp de conversaţiile spirituale cu acel Învăţător cu care Marta încă n-a ajuns la confesiuni. Poate pentru asta, fără să vrea, îşi ascunde indispoziţia, refugiindu-se în treburile gospodăreşti. Se grăbeşte să aprindă focul, să scoată apă, să aducă un coş cu fructe, să caute în dulap faţa de masă de sărbătoare... Aleargă din grădină la fântână şi de acolo în salon şi, în timp ce focul pâlpâie în vatră şi apa fierbe în oală, Marta, contrariată, aşază masa, aruncând priviri supărate către o Marie preocupată în a-I ţine companie Aceluia căruia are multe să-I spună...
Marta încearcă să-i atragă atenţia surorii sale, vrând să-i dea de înţeles că are nevoie de ajutor. Face zgomot cu oalele, îi face semne, trece pe lângă ea, o atinge şi chiar o împinge. Şi, cum nu reuşeşte, reacţionează justificând valoarea propriilor faptelor şi comparându-le cu pasivitatea surorii sale. Reaua sa conştiinţă se apără reproşând lipsuri care, de fapt, le camuflează pe ale sale. Nemaiputând să se abţină, uită bunele maniere şi izbucneşte, întrerupându-şi oaspetele şi cerându-I socoteală.
— Doamne, nu Ţi se pare nepotrivit ca sora mea să stea degeaba în timp ce eu mă omor muncind? Spune-i să vină şi să mă ajute!
Ţinând cont cui i se adresează, acest reproş sună destul de dur (Cum poţi să fii atât de insensibil faţă de cineva care se chinuie atâta pentru a Te servi?). Marta nu-L înţelege pe Isus, care Îşi pierde timpul cu cine nu merită, şi n-o suportă pe Maria, care fuge să asculte în timp ce există lucruri mai urgente de făcut.
Isus însă nu răspunde la aceste cuvinte aşa cum i-ar fi răspuns oricare alt bărbat din vremea aceea unei femei atât de îndrăzneţe. În ciuda faptului că le cunoaşte bine pe cele două surori, nu îi ia apărarea niciuneia, deşi aşa s-ar părea. Ştie că aproape orice se poate justifica, dintr-un punct de vedere. Din cauza aceasta, deplasează discuţia din cadrul limitelor mecanismelor psihologice, centrând-o asupra problemei valorilor.
— Marta, te îngrijeşti prea mult de aceste treburi, neglijând una mult mai necesară. Deşi te va surprinde, Maria a ales partea cea bună şi nimeni nu i-o va putea lua.
Dacă, în loc să profite de ocazia de a-L cunoaşte mai bine pe Isus şi de a se bucura de prezenţa Sa, Marta, stresată de preocupările ei, reacţionează într-un mod agresiv, aceasta se datorează faptului că ceva îi perturbă capacitatea de a percepe realitatea. Pune lucrurile înaintea persoanelor (o masă bine aşezată, o mâncare bine gătită). Acordă mai multă atenţie acţiunilor trecătoare decât relaţiilor care durează. Isus nu-i reproşează ceea ce face, ci ceea ce nu face. Nu cât este de solicitată, ci ordinea priorităţilor. Îi demonstrează că activităţile ei, chiar bune fiind, o privează de ceva mai bun. Acordă prea mare importanţă lucrurilor minore, pentru că nu ştie sau nu are curajul să înfrunte ceea ce este esenţial. Preferă o relaţie formală şi protocolară – eticheta unei cine – decât o întâlnire faţă în faţă, în intimitate şi cu adevărat autentică.