Ai terminat de citit capitolul Pe plajă, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/fmi545MzQ1YAcVGb9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul În piață.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Nimeni nu te-a condamnat?
Ioan 8:10
Ghemuită pe pietrele pavimentului, pe jumătate dezbrăcată, gâfâind ca un animal încolţit, femeia tremura. De frică sau poate de frig şi de ruşine. Cei care o târâseră până în piaţa Templului o înconjuraseră formând un cerc – un cerc de degete acuzatoare, de mişcări complice cu cotul şi de râsete crude.
De ce o târâseră din patul ei şi o aduseseră până aici? De ce această trădare neaşteptată din partea presupuşilor ei prieteni? Şi de ce aveau pietre cu ei?
Ca nişte nori negri, prin memorie i se perindau amintirile vieţii. Repulsia de a se fi dăruit capriciilor celor pe care nu-i iubea. Ranchiuna de a se şti folosită de cei care ziceau că o iubesc. Eşecurile repetate în încercările ei de a scăpa din acel infern.
Nimeni nu crezuse în nostalgiile ei de puritate. Nimeni nu-i dăduse vreo şansă. Cu toţii reuşiseră să o înece în acea mlaştină fără maluri, unde se zbătea singură fără să poată ieşi…
În nesiguranţa acelui moment, viaţa i se derula prin minte, vertiginos, ca un coşmar. Totul începuse cu acea rebeliune nebună a tinereţii sale, când căzuse în cursa de a crede că toate visele sale erau realizabile. În neştiinţa sa, cedase – ca atâţia tineri –, veşnicei şi banalei atracţii pentru ceea ce era interzis. În intensitatea plăcerii, căutase noi senzaţii care s-o facă să evadeze dintr-o lume plină de neîmpliniri. Noi emoţii, noi întâlniri care să-i umple golul interior. Şi iată ce obţinuse: nimeni şi nimic nu-i adusese vreodată fericirea dorită…
O voce prefăcută, de o sfinţenie ofensată, o acuza, aproape strigând, pentru ca toţi să audă:
— Această femeie tocmai a fost surprinsă în fapt, comiţând adulter. Moise, în Lege, ne porunceşte să omorâm cu pietre pe unele ca acestea. Tu dar ce zici?
Cuvintele cădeau ca nişte lovituri de bici care o făceau să se înfioare.
Omorâtă cu pietre? Oare aşa se va termina ironia vieţii ei? Căutase libertatea şi găsise doar sclavia. Avusese nevoie de dragoste şi nu obţinuse altceva decât sex. Dorise prieteni şi nu apăruseră decât călăi şi complicii lor. Dorise mai presus de orice fericirea, şi nu făcuse altceva decât să-şi grăbească distrugerea. Acesta era bilanţul eşecului ei. Dacă ar fi fost posibil să şteargă trecutul şi să termine odată cu acel fel viaţă, sau cu viaţa, pur şi simplu!
Atunci a descoperit înaintea cui o acuzau. Era un tânăr Învăţător pe care-L ascultase vorbind de câteva ori, ascunsă în mulţime. Un om diferit de ceilalţi, care predica dragostea şi iertarea. Îl numeau Isus din Nazaret. Privind printre şuviţele care-i cădeau pe faţă, femeia observă că, în mijlocul acelei haite cu ochi iscoditori, doar El n-o privea. Există momente în care proba majoră a respectului faţă de o fiinţă umană constă în a n-o privi. Tot respectul din lume se ascundea pentru ea, în spatele acelor ochi plecaţi, fixaţi în pământ. Semnele pe care le scria în praful de pe jos îi dădeau un admirabil pretext pentru a nu-Şi ridica privirea spre ea.
Dar de ce păstra tăcerea? Îşi dăduse seama de complot? Pentru că, în mod evident, ceea ce-i impulsiona pe acei oameni s-o judece pe femeie nu era nici simţul moralităţii lor, nici respectul faţă de Lege. Acuzata era o momeală pentru a-L prinde pe Cel căruia I se cerea s-o judece.
Ura adversarilor Lui lua masca pioşeniei pentru a-şi atinge scopurile şi a-şi asigura mai bine răzbunarea. Faptul că noul Învăţător se erija în avocatul păcătoşilor îi făcea acum să-L constrângă să se pronunţe ca judecător, ca să vadă până unde este capabil să meargă într-un caz ca acesta, pentru ei atât de penal şi evident. Încercau, înainte de toate, să-L pună în contradicţie cu legea lui Moise, care era norma Lui de referinţă, de necombătut.
Dacă tânărul Predicator rămânea fidel principiilor Sale de compasiune şi iubire, aşa cum era de aşteptat, le-ar fi fost foarte uşor să-L demaşte, să arate în mod public poziţia Sa subversivă. Negând susţinerea pedepsei cuvenite, regulamentare, respingea sfintele canoane, iar aceasta ar fi fost un fapt atât de flagrant, încât cu uşurinţă acuzatorii ar fi putut aţâţa contra lui nu doar autorităţile religioase, ci şi opinia publică.
Dacă, dintr-un motiv oarecare, ar fi fost de acord cu aplicarea pedepsei stabilite, rezultatul ar fi fost încă şi mai rău. S-ar fi pus în contradicţie evidentă cu propriile învăţături despre compasiune şi iertare. În felul acesta, nu doar că toată predicarea Sa şi-ar fi pierdut credibilitatea, ci ar fi fost şi denunţat înaintea Sinedriului şi a autorităţilor romane că a îndrăznit să pronunţe o sentinţă de moarte fără să fie autorizat s-o facă. Acuzatorii erau pregătiţi să execute condamnarea imediat şi în felul acesta să nu mai aibă nicio scăpare.
Cursa era bine întinsă. Isus trebuia să-Şi cântărească bine alternativa.