Iată glasul celui care strigă în pustie: „Pregătiţi calea Domnului...”
Matei 3:3
Albia Iordanului este o vale săpată în deşert. Un defileu care coboară câteva sute de metri sub nivelul Mării Mediterane, până la vărsarea în apele urât mirositoare ale Mării Moarte, locul cel mai de jos de pe pământ şi una dintre văile cele mai impregnate de istorie...
Acest sol torturat de eroziuni şi calcificat de focul cerului este tot ce a mai rămas din ceea ce, în alte timpuri, ar fi trebuit să fie fertila vale a Sodomei: munţi mutilaţi, pietrişuri sterile, crăpături sinistre şi roci blestemate. Nici măcar oaza Ierihonului, cu verdele îndepărtat al palmierilor săi, nu reuşeşte să rupă asprimea acelei dezolante aridităţi.
Nişte călători dau viaţă dimineţii, în timp ce traversează vadul în Betabara, trecătoare obligatorie în drumul caravanelor. Conform tradiţiei, pe aici au trecut Iordanul, pe uscat, israeliţii din vechime, conduşi de Iosua, când au intrat pe pământul promis. Şi tot aici, profetul Ilie şi-a deschis drum prin apele tulburi, lovind râul cu mantaua sa, puţin înainte de a se fi înălţat la cer într-un car de foc.
Urcând uşor împotriva curentului, călătorii ajung la o cotitură largă. Într-o parte, un zid abrupt îşi proiectează umbra peste ochiul de apă liniştit. Râul, care curge printr-o albie plină de ocolişuri, se linişteşte şi se opreşte pe un banc de nisip care se înalţă uşor spre munţii Moabului. Un adevărat auditoriu natural, unde nou-veniţii se fac comozi printre trestii, stuf, leandri în floare şi roşcovi răsuciţi.
Coborând această adâncitură, se pierde din vedere singurătatea aspră a deşertului. Malul abrupt închide orizontul. Peisajul se reduce la două planuri: cerul şi pământul, iar în mijloc – apa curată, albastră, strălucitoare.
Acesta este locul ales de acela pe care ei îl caută. Aici îşi au locuinţa aula şi sanctuarul. În singurătate, marea şcoală a oamenilor superiori, unde nimic nu reuşeşte să distragă atenţia, şi-a modelat spiritul auster şi puternic, definit de înger ca „duhul lui Ilie”. Căci aceşti călători au venit să-l asculte pe Ioan Botezătorul...
Ţărani din îndepărtatele sate de munte, pescari din Galileea, artizani din Iudeea şi negustori din Ierusalim ajung aici după un drum lung şi obositor. Sunt doar câteva luni de când mesajul său a scuturat Israelul. Dumnezeu a tăcut vreme de secole, iar dacă acum vorbeşte prin gura unui profet, ei vor să-L asculte.
Pe măsură ce soseşte, lumea se adună în grupuri. La o anumită distanţă, şi mai presus de toţi, se disting marii capi ai aristocraţiei: latifundiari şi înalţi prelaţi. Eleganţi, mândri, detestaţi şi invidiaţi de toată lumea, trăiesc din rente, din funcţii religioase sau din posturi în guvern. Poporul îi urăşte din cauza abuzului de putere, a rapacităţii şi
belşugului în care trăiesc. Au venit ca să se recreeze şi să cântărească pericolul. Sunt irodienii şi saducheii, purtătorii de cuvânt ai Sinedriului, complicii lui Irod şi spionii lui Pilat. Pentru ei, Ioan era un agitator politic.
Distanţaţi, de asemenea, de restul poporului, se află fariseii. Dacă saducheii reprezintă bogăţia şi puterea, fariseii întruchipează înţelepciunea şi ştiinţa. Învăţaţi, licenţiaţi în drept, doctori, rabini, învăţători, avocaţi, teologi, judecători şi formatori de opinie publică. Sunt cei care gândesc, cei care influenţează. Suficienţa arogantă pe care o emană este forţa cea mai refractară şi mai ostilă predicii lui Ioan Botezătorul. Ce-ar putea să-i înveţe acest biet incult? Siguri pe ei, sub mantia de cultură, de religiozitate şi de respect burghez, sunt preocupaţi totuşi de radicalismul tânărului profet. Au venit să analizeze declaraţiile neliniştitoare ale noului predicator. Să protejeze legea. Să salveze ortodoxia. Să apere tradiţia. Pentru ei, Ioan este un fanatic periculos.
În mulţime străluceşte armura soldaţilor. Unii, aflaţi în exerciţiul funcţiunii, patrulează prin zonă pentru a împiedica revoltele. Alţii însă se află acolo din proprie iniţiativă. În permisie, prea departe de casele lor, îşi umplu cum pot timpul lăsat de armistiţiu. După vărsarea de sânge, caută un mod de a uita trecutul sau de a înăbuşi vocea care le tulbură odihna. Încearcă să scape din cercul infernal al violenţei legalizate în care au intrat şi să caute un alt motiv pentru a lupta, unul mai satisfăcător decât banii.
Ascunzându-se de soldaţi, în mulţime se pot vedea câţiva zeloţi. Pot fi recunoscuţi atât după răzvrătirea din priviri, cât şi după cuţitele care se ghicesc sub pelerinele lor. Luptă pentru independenţa ţării, împotriva ocupaţiei militare. În zelul lor, sunt dispuşi la orice: răscoală, gherilă, asasinat. Pe cât de idealişti, pe atât de cruzi, sunt capabili să-şi dea viaţa pentru cauza lor sau să ia vieţi pentru aceeaşi cauză. Guvernul îi califică drept terorişti.
Poporul se teme de ei, îi admiră şi-i acoperă. Sunt conştiinţa naţională, dar confundă religia cu vocea neamului. Setea lor de libertate şi dreptate i-a adus la Iordan, pentru că Ioan, ca şi ei, denunţă abuzurile celor puternici, corupţia de la curte şi complicitatea clerului. Iar ei aşteaptă un lider, un Mesia care să elibereze poporul şi să-l salveze, în sfârşit, de la chin.
Aproape de apă, într-un mic cerc de care ceilalţi încearcă să se îndepărteze fără a-şi disimula dispreţul, discută vameşii: colectorii de impozite, funcţionari ai fiscului şi trezorierii. Colaboratori şi beneficiari ai ocupaţiei romane, vameşii reprezintă birocraţia şi fiscul: călăii şi asupritorii jugului imperial.
Îi însoţesc câteva femei care frapează prin aspectul lor încărcat de bijuterii ostentative şi parfumuri stridente. Desconsiderate de unii, exploatate şi dorite de alţii, trăiesc, ca şi vameşii, solidaritatea marginalizaţilor: puţini bani, pentru puţină companie. Ducându-şi viaţa între răufăcători şi burghezie, au venit la Iordan pentru că singurătatea este tristă. Pentru că au nevoie de respect, înţelegere şi ajutor, ca orice fiinţă umană. Sau poate pentru că viaţa pe care o trăiesc nu le mai satisface şi visează la o alta.
Din când în când, se întrezăreşte în mulţime albul veşmintelor călugărilor esenieni. Preocupaţi de ei înşişi, părând că aparţin altei lumi, trăiesc austeri ascetismul lor mistic. În fervoarea lor fatalistă, au abandonat orice acţiune care nu este prozelitism sau penitenţă. La umbra mânăstirii lor, indiferenţi la nevoile celorlalţi şi la problemele prezentului, ei reprezintă o altă formă de sectarism, trăită între lupta pentru cauză şi inhibiţie.
Restul auditoriului – clasa mijlocie: ţărani, muncitori, femei cu copii. O grămadă de săraci, cerşetori şi bolnavi. Şi mulţi tineri. Lume de rând. Fiecare purtând în spate probleme familiale şi conflicte personale, iubiri şi uri, răni şi iluzii, pasiuni şi temeri, frustrări şi speranţe.
În mulţimea aceea de curioşi, indiferenţi, neliniştiţi sau resemnaţi, fără să se deosebească prea mult de ei, aşteptau, de asemenea, doi pescari, Ioan şi Andrei, o femeie cu o profesie dubioasă, numită Maria, un tânăr doctor în drept preocupat de viitorul său, un bancher cu o istorie tulbure, un bolnav incurabil despre care se crede că este posedat de Diavolul şi nişte tineri foarte sănătoşi, aflaţi în căutarea unui ideal...