Ai terminat de citit capitolul În doi așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/CrJExtS9jntgvFgU7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Pe drum.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Te voi urma oriunde vei merge.
Luca 9:57
Tinerii poposiră pe marginea drumului contrariaţi. Oboseala călătoriei şi supărarea produsă de ceea ce li se întâmplase în sătucul pe care tocmai îl părăsiseră îi aduseseră la limita răbdării. În felul acesta nu puteau să continue. În alte circumstanţe, ar fi mers mai departe până la căderea nopţii, însă în acea după-amiază preferau să se oprească odată pentru a se odihni. Dar
unde?
Deşi situaţia nu părea atât de periculoasă ca în alte ocazii, lucrurile se înrăutăţiseră şi nu era uşor să treci neobservat prin zonă. Ura ancestrală, transmisă din tată în fiu şi alimentată continuu de desele conflicte, dezvoltase în oamenii din acel loc o abilitate specială de a-i depista pe iudei.
În ciuda precauţiilor lor, în ultimul sat pe unde trecuseră fuseseră descoperiţi şi nimeni nu dorise să-i găzduiască.
Ei niciodată nu ar fi riscat să ceară găzduire într-un loc ca acela. Isus era cel care îi împinsese s-o facă, determinat de acea atitudine universalistă, atât de proprie Lui, şi pe care ei încă nu ajunseseră s-o înţeleagă. Admirau curajul Lui, simţul de dreptate, dar nu înţelegeau incredibila Sa răbdare cu duşmanii.
Lăsaseră totul pentru a-L urma, şi totuşi le venea greu să-L urmeze în totul. Două lucruri extrem de dificile îi frământau: curajul de a se înfrunta cu „ce-o să zică lumea” şi eliberarea de ura care-i stăpânea.
Dispreţul cu care samaritenii le-au închis porţile cetăţii a redeschis vechea rană a urii din inimile lor. Nu atât pentru ei, care se aşteptau la aşa ceva, cât pentru Isus, care nu merita acest lucru şi care-i iubea. De aceea, prima lor reacţie a fost de răzbunare:
— Vrei să poruncim să cadă foc din cer şi să-i mistuie?
Convingerile lor îi împiedicau să înţeleagă că Dumnezeu nu are nevoie să pedepsească pe nimeni. Respingându-L pe Isus, acei săteni se pedepseau singuri, pierzând ultima posibilitate de a-L găzdui.
Neaşteptatul răspuns mustrător al Maestrului i-a făcut să se simtă ruşinaţi:
— Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi. N-am venit să pierd sufletele, ci să le mântuiesc.
Întristaţi, ucenicii se puseră din nou în mişcare, cu capul plecat, spre un alt sat. În realitate, a-L urma pe Isus nu era întotdeauna ceea ce-şi imaginaseră.
Învăţătorul înainta singur şi trist. Cei care nu-L cunoşteau nu voiau să-L primească, iar cei care-L urmau se dovediseră dispuşi, mai degrabă, să omoare decât să salveze. Totuşi îi aşteptă pentru a-şi continua drumul împreună.
Trei întâlniri neprevăzute aveau să schimbe atmosfera tensionată a acestui sfârşit de călătorie. Isus Se întâlneşte cu trei bărbaţi care-şi manifestă dorinţa de a-L urma. Va răspunde însă cererilor lor care, la prima vedere, păreau raţionale şi logice, într-un mod surprinzător şi, aparent, lipsit de raţiune.
Primul care se apropie este un cărturar. Adică un intelectual dintre cei pe care îi întâlneşti mai mult în opoziţie decât între discipoli. Acel om este atât de impresionat de Nazarinean, încât, cu o surprinzătoare disponibilitate, se oferă să-L însoţească:
— Învăţătorule, Te voi urma oriunde vei merge.
Isus însă presimte că acel tânăr zelos se avântă în ceva ce nu cunoaşte şi nu Se grăbeşte să-l accepte. Fără a-i respinge decizia, vrea să-l facă să mediteze asupra realităţii care-l aşteaptă, pentru că El nu doreşte orice fel de însoţitori. De aici, cuvintele Sale:
— Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.
Vulpile şi păsările au o existenţă neliniştită, fugărită şi mereu ameninţată. Dar au totuşi un loc de odihnă în fiecare zi, chiar dacă e destul de precar. Isus tocmai fusese respins într-un sat, nu ştia unde să-Şi petreacă noaptea, iar a doua zi trebuia să plece spre Ierusalim, unde Îl aştepta crucea. A-L urma presupune să-ţi asumi riscul necunoscutului, poate chiar pierderea siguranţei materiale în schimbul, e adevărat, al unei altfel de siguranţe.
Este minunat să auzi:
— Te voi urma oriunde vei merge.
Cel care iubeşte cu adevărat nu vrea să obţină de la cel iubit nimic care să nu fie liber consimţit. Isus preferă ca urmaşii Săi să ştie la ce trebuie să se aştepte, nu să fie împinşi de un impuls de moment, negândit, emoţional sau superficial. A-L urma înseamnă să renunţe la anumite lucruri. Omul acela (şi fiecare caz este diferit) poate trebuia să renunţe la serviciul său şi la siguranţa sa economică. Pentru aceasta, avea nevoie, mai întâi, să cunoască itinerariul şi condiţiile călătoriei.
Povestea nu spune cum a răspuns cărturarul la această avertizare. Imediat ne îndreaptă atenţia spre cea de-a doua întâlnire. De data aceasta, iniţiativa este a lui Isus, care vede pe cineva şi-i zice direct:
— Urmează-Mă!
Poate că Isus o fi văzut ceva bun în acel necunoscut, când l-a invitat să-L urmeze. Textul ne spune doar că tânărul (îmi imaginez că era aşa pentru că răspunsul său nu pare a fi cel al unui adult) a spus:
— Lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu.
O reacţie lăudabilă a unui fiu iubitor? Aşa pare. De aceea răspunsul care-i urmează ne derutează:
— Lasă morţii să-şi îngroape morţii şi tu du-te şi vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu.
Ce înseamnă această replică dură? Dacă tatăl tânărului era mort, cum să-l lase fără să-l îngroape?
Într-o societate în care a face o înmormântare demnă era o datorie mai mult decât sacră, cum se poate să îndemni pe cineva al cărui părinte este mort să renunţe la ceremonie şi să plece?
Pe timpurile acelea, în Palestina, funeraliile aveau loc la foarte puţin timp după deces, uneori chiar în acea zi. Şi nu doar din cauza măsurilor de igienă cerute de căldură, ci şi din motive religioase. Atâta timp cât exista un cadavru într-o casă, tot ceea ce venea în contact cu el se considera necurat şi deci inapt de a relaţiona cu Dumnezeu. Obiceiul cerea, de asemenea, ca fiul să-şi însoţească tatăl până la mormânt. Dacă acel tânăr nu se afla lângă tatăl său în acel moment, era pentru că acesta încă nu murise.