În timp ce se apleacă într-o parte ca să-L privească, Nazarineanul îi zâmbește. Emoționat de afecțiunea acelei priviri, Simon primește dintr-odată curajul de care are nevoie pentru a purta crucea cu îndrăzneală, în acea oră cumplită, în care totul pare să se întoarcă împotriva lui.
Pe drumul durerii, Învățătorul înaintează încet, după ceilalți doi condamnați, pe străzile care duc de la pretoriu la Calvar. Simon din Cirene merge în spatele Lui, la pas cu El, în tăcere, pe urmele-I însângerate, sub ocările și insultele mulțimii insensibile.
Doar câtorva femei le este milă de Isus și plâng când El trece. Le-a binecuvântat copiii, le-a vindecat bolnavii și le-a reunificat casele. Și acum le spune: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeți pe Mine, ci plângeți-vă pe voi înșivă și pe copiii voștri.
Și Îi este milă de durerea care le așteaptă în iminenta distrugere a Ierusalimului. Cum poate să Se gândească acest Om la alții, când se află la un pas de moarte? Cum poate acest Profet neobișnuit să facă abstracție de soarta care Îl așteaptă în câteva clipe și să Se îngrijoreze de suferința de peste câțiva ani a acestor femei?
Nazarineanul continuă clătinându-Se, dar demn, cu prestanța unui rege. Simon Îi observă haina fără cusătură, sfâșiată și pătată de sânge, purtând încă urmele scuipatului soldaților. Ar fi putut să garanteze că parfumul neobișnuit pe care îl degajă este de nard.
Drumul care urcă la Calvar, îngust și aglomerat, nu este foarte lung, dar pentru cei condamnați pare de nesfârșit. Simon din Cirene are timp să se gândească la sfârșitul tragic al acestui Învățător pe care fiii lui Îl adoră și despre care îi vorbesc cu devotament. După cum își închipuie, ei se află prin mulțime, urmându-L cu ochii plini de lacrimi, uimiți și plini de admirație, rugându-se în inima lor ca dragostea lui Isus să-l atingă și pe tatăl lor.
Ideea aceea ciudată despre care vorbeau fiii lui, de „a lua crucea și a-L urma pe Isus”, lucru care nu însemna nimic pentru el mai înainte, capătă acum un sens foarte concret. Pentru că nu mai trebuie să decidă: fără să-și fi propus, Îl urmează deja pe Isus la propriu, purtându-I crucea și mergând pe urmele Lui.
Fiind de față la ororile răstignirii, ascultând cuvintele Omului executat pe cruce și fiind martor la modul incredibil în care Și-a iertat călăii, Simon simte că în adâncul sufletul său se naște o nouă experiență spirituală, care îl determină să ia decizia curajoasă de a trece de partea tânărului Învățător și de a-L urma ca și fii săi. Dacă în vinerea aceasta Simon poartă crucea lui Isus fiind obligat, dar din acest moment o va purta cu el de bunăvoie și definitiv.
Această întâlnire decisivă îi transformă viața. Un moment agonizant de încercare se dovedește a fi un timp de har pentru Simon din Cirene.
Viața noastră este jalonată de întâlniri neașteptate cu diverse „cruci”, sub formă de accidente, boli, eșecuri, trădări. În aceeași zi, trei bărbați se ciocnesc de crucea lui Isus, cu rezultate diferite: Pilat consimte să ordone crucea; Baraba scapă de crucea pe care ar fi trebuit să o poarte; Simon o poartă.
Aceste ipostaze de viață, oricât de îndepărtate ne-ar părea, au ceva în comun cu ale noastre. Asemenea procuratorului, îi putem împinge pe alții pe cruce, chiar și în mod neintenționat. Asemenea tâlharului, poate că vom scăpa într-o zi de o cruce care ne fusese destinată (Baraba știa că era a lui crucea pe care a murit Isus). Asemenea lui Simon din Cirene, suntem chemați uneori să purtăm crucea altcuiva și să-L urmăm pe Hristos.
Cum vom înfrunta „crucile” noastre?
Există unele care ne îndepărtează de Dumnezeu și altele care ne apropie de El. Depinde de deciziile noastre. Purtarea unei „cruci” impuse este întotdeauna un proces dificil: este nevoie de mult curaj, chiar și de un mare sacrificiu, iar natura noastră omenească se revoltă împotriva oricărei impuneri.
Spre deosebire de Simon, nouă ne este greu uneori să ne purtăm crucea și este Isus Cel care ne ajută. De aceea ne invită: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă.”
O experiență de viață decisivă și pentru noi, aceea de a ne lua crucea, de a ne duce povara la Isus și, cu puterea pe care El ne-o dă, de a-L urma pe „Calea Crucii, care este întotdeauna [...] cărarea mai lungă sau mai scurtă a unei vieți omenești”.