În cazul în care pretenția presupusului Profet ar fi adevărată, tâlharul confuz Îi cere și el să dezvăluie odată ceea ce pretinde că este și, dacă Se bucură de favoarea lui Dumnezeu, să Se elibereze împreună cu ei. Vocea sa se alătură strigătelor celuilalt tâlhar, celor ale gloatei, ale soldaților, ale magistraților, ale tuturor categoriilor sociale și rasiale, evreilor și păgânilor, ale tuturor confuzilor, împotriva Nazarineanului. Bineînțeles că și-ar fi dorit din tot sufletul ca Profetul să Se poată elibera și să-i elibereze și pe ei. Dar acum, în timp ce toată lumea continuă să strige, el se abține să mai vorbească, rămânând cu privirea ațintită asupra lui Isus, care este tăcut și resemnat.
Pentru că Nazarineanul tace, suferind în singurătate acest moment amar, în care întreaga omenire pare să se unească împotriva Lui. Chiar și cei mai înverșunați dușmani de odinioară acum conspiră în cârdășie contra Lui: Irod cu Pilat, fariseii cu saducheii, conducătorii cu oamenii de rând, romanii cu iudeii și, de parcă nu era suficient, victimele cu călăii. Nazarineanul nu spune nimic, ca și cum Și-ar da viața ca ofrandă de bunăvoie.
Deasupra capului Său, în vârful stipului, vântul clatină însemnul jignitor pe care Pilat a poruncit să-l pună, pe care se poate citi cauza sentinței Sale: „Acesta este Împăratul iudeilor.” Este scris în cele trei limbi oficiale ale țării, ca și cum ar da un sens universal pretenției Sale de „a domni” peste poporul Său.
La un moment dat, în lumina care sfâșia un nor, tâlharul a asistat la tandrețea lui Isus în fața durerii mamei Sale, încredințând-o în grija unuia dintre prietenii Săi și a zărit pe chipul Lui o noblețe și o maiestate care l-au impresionat.
Dar acum, întunericul care înconjoară crucea pare să acopere pământul, de parcă această execuție ar avea o dimensiune cosmică ce afectează natura întreagă și ca și cum Dumnezeu ar vrea să ascundă goliciunea Fiului Său cu acest văl de întuneric.
Insultele și batjocura se întețesc, de parcă chinurile aduse acestui Om nevinovat nu ar fi fost suficiente pentru a potoli cruzimea celor prezenți.
Deodată, după zarva mulțimii sângeroase, rugăciunea lui Isus ajunge până la sufletul său:
— Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!
Apoi, în mintea sa de tâlhar, adevărul despre Isus se impune. Acea inimă în stare să-Și ierte călăii, acea iubire care rămâne în mod definitiv cu brațele deschise către toți muritorii, inclusiv către cei care Îl chinuiesc, nu poate proveni decât de la Dumnezeu. Pentru că nu există ură umană care să nu trezească ură. Nimeni din această lume nu L-ar putea implora pe Dumnezeu pentru iertarea călăilor Săi atunci când aceștia chinuiesc, blasfemiază și răstignesc.
Tâlharul torturat suferă prea mult pentru a putea înțelege dimensiunea mijlocirii Învățătorului. Dar înțelege că iertarea invocată îl include și pe el, în ciuda păcatelor lui, și intuiește oarecum faptul că, în felul acesta, omenirea este împărțită în două categorii: cei care acceptă harul acestei iertări și cei care îl resping. Acea forță care te face să-ți ierți călăii nu poate veni decât de la Dumnezeu.
În cuvintele Învățătorului, înțelege apelul: „Lasă-Mă să ridic această greutate de deasupra ta. Lasă-Mi-o Mie. Lasă-Mă pe Mine să o port. Lasă-i să Mă învinovățească pe Mine... Nu sunt ceea ce au spus ei... Sunt prietenul care nu te va părăsi niciodată. Sunt lumina din spatele acestui întuneric. [...] Sunt prezența iubirii în mijlocul chinurilor tale. Sunt schimbare și speranță. Sunt focul care te purifică. Sunt ușa acolo unde tu ai crezut că este doar un zid. Sunt ceea ce vine după toate astea... Sunt jertfa fără niciun cost... Sunt... înainte de întemeierea lumii, sunt Eu...”.
Și o revelație incredibilă uluiește mintea răufăcătorului: Împărăția căreia îi aparține Isus și în care domnește într-un anume fel este mai presus de toate regatele acestei lumi pline de violență. Acest Om întruchipează deja în propria persoană acea Împărăție a lui Dumnezeu, despre care I-a plăcut atât de mult să vorbească, acea Împărăție a iubirii care s-a apropiat de noi prin El și la care putem accede acum, dacă Îl lăsăm să domnească în noi.
Tâlharul îmbrățișează uimit acest adevăr care îl fascinează. Regii acestei lumi nu sunt atât de puternici precum cred. Există Cineva mai puternic decât cea mai mare putere, iar stăpânirea Lui este mai tare decât moartea. Și în Isus Îl zărește pe Mesia cel așteptat, pe Regele și Mântuitorul său. În acest Om care moare, nu vede blestemul unui crucificat, ci cea mai mare binecuvântare promisă de Dumnezeu întregii omeniri, pentru a o răscumpăra din nenorocirea ei. Vede harul unui Dumnezeu care poate să-i ierte pe cei mai mari vinovați.
Acest Om care moare cu el, renegat, trădat, blestemat și rănit, dezvăluie iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru el. Inima lui păcătoasă tânjește să primească iertarea promisă și, fără să-și dea seama cum, în mijlocul agoniei sale, experimentează iertarea absolută a unui Dumnezeu care dă viață morților și cheamă lucrurile care nu sunt ca și cum ar fi.
Învățăturile enigmatice ale lui Isus, din care a tezaurizat câteva ecouri, încep să capete sens. O, cum ar vrea să-L fi urmat, când era încă timp! De aceea, îndrăznește să-I ceară ca mila Lui să-L cuprindă și pe el, bietul tâlhar, chiar dacă se află in ultimul moment al vieții Pentru că intuiește că Dumnezeu nu poate lăsa lucrurile acestei lumi așa cum sunt și crede, fără umbră de îndoială, că Își va împlini făgăduințele. De aceea, îndrăznește să strige:
— Doamne, adu-Ți aminte de mine, când vei veni în Împărăția Ta!
Și cu câtă infinită alinare a agoniei sale aude de pe buzele Învățătorului făgăduința Sa incredibilă!
— Adevărat îți spun că vei fi cu Mine în rai.
Ne uimesc atât măreția mântuirii făgăduite, cât și profunzimea credinței tâlharului suferind. Pentru că încrederea sa nu este descurajată nici de neputința unui Mântuitor răstignit, nici de triumful aparent al dușmanilor Săi. Nici propriile crime nu îl fac să dispere: știe că este iertat! Se limitează să-L recunoască și să-L adore pe un Dumnezeu care a binevoit, din iubire, a Se întrupa în natura omenească până la punctul de a muri. Se prinde de speranța aceasta tocmai atunci când Mântuitorul Se cutremură pe cruce ca și el, în horcăitul agoniei, lângă el și pentru el, în timp ce nori de muște imunde îi acoperă rănile deschise. Dar el Îl vede deja triumfător asupra morții, înviat și glorios, domnind în cele din urmă peste cei vii și peste cei morți. Și acum, își exprimă dorința de nestăvilit de a fi cu El pentru totdeauna, în Împărăția Sa de slavă. Pentru că tâlharul a intrat deja (aproape că am spune „cu năvală”) în Împărăția harului.