Salvat din blestemul păcatului, Duhul Sfânt l-a convins „de păcat, de neprihănire și de judecată” și l-a îndrumat către adevărul deplin al mântuirii, care se găsește în Hristos, singura Persoană care a împlinit în mod desăvârșit Legea divină în dubla sa dimensiune – o iubire desăvârșită față de aproapele („iartă-i, pentru că nu știu ce fac”) și o încredere absolută în Dumnezeu („în mâinile Tale îmi încredințez Duhul”).
Acest tâlhar, chiar dacă nu a fost botezat, este primul credincios din istorie care a murit „creștin”, cu credință în Isus. Pentru că, deși nu poate fi botezat cu apă, va primi pe deplin botezul cu sânge, cu Duhul Sfânt și cu foc. Un botez mai mult decât suficient, pentru că omul vechi a murit definitiv și a experimentat „mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu”. A pus ca ofrandă pe altar ceea ce îi mai rămânea din viața sa și orice lemn este bun pentru focul divin. Nu trebuie să fie de o calitate specială, nici de o esență prețioasă. Pentru că focul se folosește de orice fel de lemn, chiar și de cel mai nesemnificativ, uscat și putred. De fapt, lemnul face prea puțin în acest rug purificator: totul va fi, de la început până la sfârșit, lucrarea focului.
Iar primul rod, prima dintre lucrările extraordinare prin care tâlharul își manifestă credința, este să-L mărturisească pe Isus Hristos în fața tovarășului său de suferință. Mărturia sa conține două afirmații fundamentele ale Evangheliei: sfințenia lui Hristos („Omul acesta n-a făcut niciun rău”) și victoria Sa finală („când vei veni în Împărăția Ta”).
A doua dintre lucrările sale bune, rodul credinței sale, este sensibilitatea cu care îl interpelează pe tovarășul său de suferință, prototipul întregii omeniri ignorante și nesfinte:
— Nu te temi tu de Dumnezeu? Nu Îl iei în serios pe Cel căruia îi datorezi viața?
Ce delicatețe răsună în această chemare la împăcare adresată nefericitului său tovarăș, cu care dorește să împărtășească mântuirea făgăduită!
Înainte de Sabatul care se apropie, osânditul la moarte începe să intre în odihna desăvârșită a vinovatului iertat. Înainte să-i întoarcă suflarea de viață lui Dumnezeu, înainte ca rămășițele sale să fie aruncate în groapa comună, ce-l mai interesează acum că îi zdrobesc fluierele picioarelor ca să-i grăbească moartea? El este deja unul dintre „fericiții” care mor de acum încolo în Domnul, pentru că „faptele lor îi urmează”.
Deși nu o știe, într-o zi din ce în ce mai aproape, dintre toți cei răscumpărați, răufăcătorul de la cruce va continua să fie cel mai indicat pentru a ne reaminti veșnic că mântuirea este prin har. El și Maria Magdalena, femeia eliberată de la pieire, care se află chiar acolo, la piciorul crucii Învățătorului, vor fi primele roade ale celor mântuiți. Tâlharul, primul care crede în Mântuitorul răstignit, și curtezana, prima care crede în Mântuitorul înviat. Împreună, ei reprezintă pe deplin omenirea salvată de la pierzare pentru a împărtăși veșnicia cu Răscumpărătorul.
Și astfel, fără să știe, tâlharul pocăit Îi dă lui Isus certitudinea de care are nevoie pentru a muri în pace, având cel puțin o dovadă că jertfa Sa nu este în zadar. În mijlocul agoniei Sale, cât de bine îi face Învățătorului să știe că, în momentul în care jertfa Sa de iubire este arătată universului întreg, există cel puțin un martor care Îl recunoaște ca Mântuitor! Acum, Își poate încredința în pace Duhul Său în mâinile Tatălui.
— Misiune îndeplinită.
Într-adevăr, totul a fost împlinit. De la profeția lui Isaia care spunea că Mesia va fi pus în numărul celor fărădelege până la profeția care anunța că și cei mai păcătoși pot deveni copii ai lui Dumnezeu.
Tâlharul răstignit suferă agonia oricărei morți și moare singur, ca atâția alții, zdrobit pe dinăuntru și pe dinafară, dar cu certitudinea absolută că această amărăciune, acest salt în gol, va fi urmat, în acea zi, de veșnicia împreună cu Mântuitorul său.
Povestea lui mă face să plâng de bucurie, atunci când înțeleg că Dumnezeu dorește, de asemenea, să transforme istoria vieții fiecăruia dintre noi și să fie împreună cu noi în Paradis.
Dacă textul inspirat nu a considerat necesar să cunoaștem numele criminalului răstignit împreună cu Hristos, în ciuda pocăinței sale, dacă a preferat să-l cunoaștem prin apelativul impersonal de „tâlharul cel bun” sau „tâlharul pocăit” este, cu siguranță, pentru un anumit motiv.
În afară de întâlnirea decisivă cu Isus, deja pe cruce, chiar înainte de moartea Sa, nu știm nimic mai mult despre el. Cu toate acestea, mărturisirea lui de credință este, probabil, cea mai impresionantă pe care a făcut-o cineva vreodată. Pentru că el nu a crezut în Hristos înviat și glorificat, așa cum, ulterior, au crezut toți ceilalți credincioși, ci într-un Mântuitor torturat ca el și răstignit lângă el.
Primul păcătos salvat prin lucrarea crucii a fost salvat chiar pe cruce.
Făgăduința care i-a fost dată este, de asemenea, cea mai frumoasă pe care a auzit-o vreodată un om. Pentru că lui Isus i-a promis că va fi cu El în Paradis. Astfel, a putut să moară în pace, având siguranța mântuirii, nu ca urmare a faptelor lui bune, ci în ciuda delictelor sale.
Această relatare, care prezintă decizia sa in extremis în favoarea lui Isus, este pentru mine un tratat de îndreptățire prin credință mult mai impresionant și mai convingător decât toate celelalte studii teologice pe care le-am citit pe această temă. Pavel, marele teolog, pare să se identifice cu acest om, atunci când spune: „Am fost răstignit împreună cu Hristos.”
Istoria tâlharului pocăit ne învață că nu există nicio viață care să fie atât de decăzută încât să nu poată fi salvată prin harul lui Hristos. Și că cel mai important lucru pentru a fi salvat este să ți-o dorești cu intensitatea cu care tâlharul a dorit să fie cu Isus în cer.
Nu avem niciun indiciu pentru a-i stabili o vârstă, un chip, o identitate. Dar știm că fie ne identificăm cu el în dorința lui de a fi cu Isus în Împărăția Sa, fie rămânem cu tovarășul său pe cealaltă cruce, fără speranță.
Pentru că există doar trei cruci pe Golgota acestei vieți: cea a lui Hristos, Mântuitorul nostru, cea a celor care Îl resping și cea a celor care vor să fie cu El pentru veșnicie.
Pe măsură ce soarele apune pe Calvar, umbra crucii crește, extinzându-se din ce în ce mai mare și mai departe, pentru a cuprinde, dincolo de orizont, întregul univers. Înfipt în pământul tare, dar arătând spre cer, ca o rană verticală, lemnul crucii despică spațiul și timpul în două, de sus în jos, de la înainte la după, în timp ce brațele sale deschise cuprind întreaga lume. Punct de întâlnire și semn de ruptură, răscruce și stâlp călăuzitor, indicând drumul de la pământ la cer.
Pod întins peste abisul de dincolo, axul și polul în jurul căruia se învârte universul de acum încolo, crucea a devenit, dintr-odată, dintr-o emblemă a morții, cel mai clar simbol al vieții fără sfârșit.
Conștienți de nevoile noastre spirituale, astăzi ne putem ruga împreună cu înțeleptul: „Doamne, nu îți cer iertarea pe care i-ai oferit-o lui Petru și nici harul pe care i l-ai acordat lui Pavel. Mă mulțumesc cu ceea ce i-ai făgăduit tâlharului de pe cruce.”