Ai terminat de citit capitolul Făgăduința, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/7CZrxtmJqQaBq95o7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile din capitolul Împăcarea.
Îți mulțumim că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Doamne, Tu toate le ştii; ştii că Te iubesc.
Ioan 21:17
Chiar și după cele mai puternice furtuni, apele revin pe făgașul lor. După acel Paște furtunos, pelerinii s-au întors la casele lor, soldații, la cazărmile lor, preoții, la ritualurile lor, femeile, la trebăluielile lor și pescarii, la mrejele lor.
Galileea este frumoasă în orice anotimp, dar mai ales spre sfârșitul primăverii. Este verde, plină de flori și parfumată sub cerul înalt și senin, în jurul fascinației lacului său schimbător: turcoaz în diminețile însorite, palid-cenușiu sub cerul plin de nori, strălucitor în orice culoare în zori sau în asfințit, alb-argintiu în lumina lunii și negru ca tăciunele în nopțile întunecate. Petru s-a întors în satul său, în colțul lui din port, unde îl așteptau familia, corabia și acele mreje vechi, roase de timp, deșirate, cârpite și reînnodate. Rudele lui le-au păstrat cât au putut de bine, cu precauția celor care știu că visul de obicei durează puțin, în timp ce nevoia de a potoli foamea durează o viață. Au menținut în funcție corăbiile și pânzele, împreună cu dorul celor care au plecat după visurile idealiste ale Învățătorului lor, gândind în inima lor, cu realismul săracilor:
— Într-o zi, se vor întoarce.
Și înțelepciunea celor rămași la acasă pare să fi triumfat. Pentru că Petru și prietenii săi s-au întors. S-au întors schimbați, mult mai visători, dacă era posibil, decât atunci când au plecat, captivați de o nouă iluzie, despre care nimeni nu mai este sigur: ei susțin, împotriva oricărei logici, că Învățătorul, despre care toată lumea știe că a fost răstignit, a murit și a fost îngropat, le-a dat întâlnire acolo, în locul unde se întâlniseră prima dată.
Însă timpul de așteptare care se prelungește are un efect de uzură teribil. Învățătorul așteptat nu vine. Împărăția anunțată de El va fi, fără îndoială, foarte frumoasă, atunci când va veni. Dar lacul este frumos acum și plin de pești. Nu vor avea altă alternativă decât să aștepte venirea Împărăției cerurilor la timpul sfârșitului; dar astăzi, și pe acest pământ, trebuie să mănânce.
Petru, cel nerăbdător, nu mai poate suporta. Așa că îi anunță pe tovarășii săi, cu o hotărâre atinsă de melancolie:
— Mă duc să prind pește.
Petru își spune în inima lui: Chiar dacă Învățătorul ar veni, în cele din urmă, nu aș avea nicio parte cu El: mă simt incapabil să-I continui lucrarea. Mă întorc la pescuit, singurul lucru pe care știu să-l fac. Ca apostol al Său, am eșuat. Nu poate conta pe mine. M-a chemat să fiu pescar de oameni și am acceptat, dar ne-am înșelat amândoi.
Nemulțumit de sine, derutat de întârzierea Învățătorului, în mijlocul unei crize vocaționale, îndoindu-se de propria identitate, încearcă să recâștige o anumită siguranță revenind la punctul de plecare, în același loc și în aceeași situație ca înainte de convertire: la corabia și la mrejele sale.
Rareori deciziile noastre nu îi afectează și pe ceilalți. Descurajarea este mai contagioasă decât entuziasmul și, din moment ce Petru este un lider înnăscut, șase dintre prietenii săi îl urmează. Printre ei, Toma, geamănul necredincios, pentru că nu mai știe dacă este sau nu capabil să continue să aibă credință într-un Învățător absent; Natanael, cel din Cana Galileei, deși acum nu se mai îndoiește că ar putea ieși ceva bun din Nazaret, dar poate că nu Mesia; până și sensibilul Ioan, care se lăuda că este „ucenicul iubit”.
— Dacă te întorci la pescuit, mergem și noi cu tine.
Întotdeauna este ușor să te ascunzi în spatele altora și să găsești scuze pentru a renunța la luptă sau la angajamentele incomode. O turmă are nevoie doar de cineva care să înceapă marșul, pentru a-l urma, chiar dacă acesta nu duce nicăieri.
Dar după ce au pescuit toată noaptea, nu au prins nimic.
Petru este supărat. Cum este posibil ca, în doar trei ani, să-și fi pierdut îndemânarea ocupației lui de-o viață?
— O noapte pierdută. Ei bine, totul pare pierdut. Cu trădarea mea, am pierdut încrederea Învățătorului. Cu vocația, cred că am pierdut trei ani din viață și acum îmi pierd ocupația, pe care poate că nu ar fi trebuit să o părăsesc niciodată.
În timp ce își îndreaptă corabia spre țărm, transpirat și epuizat, zărește umbra Cuiva care pare să-i aștepte pe țărm. În Galileea, ca pretutindeni, există spectatori pentru tot:
— O fi vreun sărac, care cerșește pomană, sau vreun mușteriu de pește plin de iluzii, care aspiră să cumpere captura zilei înainte să o facă altcineva.
De la distanță, în penumbrele mijirii zilei, cu ceața dimineții, contralumina revărsatului zorilor și noaptea nedormită, nimeni nu-L recunoaște pe străin, care îi întreabă de pe plajă:
— Copii, aveți ceva de mâncare?
Cine este acest vizitator pisălog care îndrăznește să li se adreseze cu o astfel de încredere?
— Oare nu râde de noi, tratându-ne ca pe niște copii, insinuând că nu știm cum să pescuim? Dacă este un sărăntoc ce umblă cu cerșitul, va trebui să se amărască de data aceasta, ca și noi.
Oricare ar fi fost răspunsul pe care ar fi vrut să-l dea pescarii faliți, cel pe care l-au dat, în cele din urmă, nu este nici un model de amabilitate, nici unul de retorică. Este unul cât se poate de scurt, dur și tăios.
— Nu.
Dar vizitatorul nu renunță și nici nu pare supărat, de vreme ce acum îndrăznește să le dea sfaturi profesionale.
— Aruncați mreaja în partea dreaptă a corabiei, adică pe partea potrivită.
Petru, care începe să se deranjeze, murmură:
— Acest Străin nu știe ce spune. Se pescuiește noaptea, atunci când peștii nu pot să ne vadă. Cu aceste ape atât de străvezii și de liniștite și în lumina soarelui care se ridică, până și cel mai miop pește va fugi din plasă.