Mai mult, cuvintele Străinului necunoscut îi trezesc amintiri dulci-amărui. Petru își amintește foarte bine ce i s-a întâmplat chiar acolo, cu aproximativ trei ani mai înainte, atunci când a ascultat o expresie foarte asemănătoare. Ei bine, va arunca mrejele încă o dată, chiar dacă numai pentru a scăpa de acel Vizitator stânjenitor. Doar dacă nu cumva…
Ideea îl sperie. Nici una, nici două, pentru orice eventualitate, aruncă în grabă mrejele în mare, acolo unde a indicat Necunoscutul. Și, când încearcă să le ridice, nu poate din cauza mulțimii peștilor!
— Este Domnul! strigă Ioan.
Și acel strigăt și reacțiile care urmează dezvăluie, cu un gest precis, diferențele de caracter dintre Ioan și Petru. În timp ce ucenicul iubit intuiește și se bucură deja de prezența scumpului său Învățător, Petru, nerăbdător și energic, se aruncă în apă în întâmpinarea Lui. Om al extremelor, se dezbrăcase pentru a munci, iar acum se îmbracă pentru a înota. Pentru că, în fața privirii Domnului înviat, nu se poate simți decât gol și nevrednic, chiar și atunci când este pe deplin îmbrăcat.
Și, în timp ce toți ceilalți continuă să vâslească în corabie, trăgând încărcătura neașteptată, Petru vrea să fie primul care ajunge la Isus, chiar dacă înotând o cursă de o sută de metri liber.
Chinuit de greșelile sale, cu stima de sine pierdută după trădare, ucenicul suferă nevoia urgentă de a auzi un cuvânt de împăcare din gura Învățătorului său. Prin urmare, de îndată ce ajunge la țărm, insistă să descarce singur plasele înțesate. Temperamentul său continuă să-l împingă să se comporte precum cineva care dorește să acumuleze mai multe merite decât ceilalți, și trage singur captura la țărm. Ceilalți ucenici vor trebui să se mulțumească să numere peștii, mulți și mari, într-adevăr: o sută cincizeci și trei.
Dar Învățătorul nu are nici cel mai mic reproș pentru nimeni. Dorește ca toată lumea să știe că Tatăl ceresc este, de asemenea, Dumnezeul celor descurajați și al celor căzuți. Cineva capabil să ne învețe mai bine decât oricine, chiar și meseria noastră. Urmând îndrumările Sale, binecuvântările încep să se producă. Și, în mod intenționat, repetă aici minunea întâlnirii decisive a lui Petru, avută cu trei ani înainte, când acesta a hotărât să-L urmeze pentru a deveni pescar de oameni.
Ucenicii sunt încântați să descopere că, în timp ce soseau, Învățătorul le pregătea masa cu afecțiunea obișnuită: pește și pâine proaspătă, încă pe jăraticul de cărbuni, ca și în alte ocazii. Sunt mișcați de faptul că Domnul cel înviat este capabil să gătească pentru ei, un grup nevrednic de ucenici frustrați și înfometați, după o noapte de muncă inutilă. Aici au o dovadă vie a faptului că El va avea întotdeauna grijă de ei. Dar sunt atât de impresionați de gestul neașteptat, încât Învățătorul trebuie să insiste ca să mănânce și le împarte El Însuși mâncarea, ca la ultima Cină, fără ca vreunul dintre ei să îndrăznească să rupă prin cuvinte tăcerea reverențioasă.
Așezat împreună cu tovarășii săi în jurul cărbunilor încinși, Petru este și el pe jar. După prânzul special, neștiind ce să facă, se îndepărtează la câțiva pași, uimit, de-a lungul malului lacului.
A vrut să se întoarcă în trecut, să uite proiectele ambițioase pe care le plănuise alături de Isus. Dar nu poate renunța la visele sale. Are nevoie să se împace cu El, ca de aerul pe care îl respiră. Și iată că Acesta îl urmează și, deodată, îl cheamă exact cu numele pe care îl avea atunci când l-a întâlnit, înainte de a i-l schimba în Petru, adică înainte de convertirea sa:
— Simone, fiul lui Iona...
Petru trece printr-o criză existențială acută, din care Învățătorul vrea ca acesta să iasă vindecat pe deplin. Cu pocăință sinceră pentru căderea sa, a început reabilitarea. Dar relația sa cu Hristos, profund afectată de tăgăduirile sale publice, trebuie să fie restabilită pe temelii noi. Mai mult, atitudinea sa neloială din curtea marelui-preot l-a acoperit de rușine în fața tovarășilor săi. A fost un laș, și toată lumea știe asta. Pentru ca reputația sa să fie restabilită sub raport social și pentru a-i reda stima de sine pierdută, Învățătorul îl supune pe ucenicul său la încercarea unui examen ciudat, un amestec de interogare și de încredere.
— Simone, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?
Credincioșia sa și aprecierea față de Învățătorul său fuseseră puse sub semnul întrebării și chiar negate prin trădare, iar Hristos vrea să clarifice lucrurile pentru toată lumea, în această privință.
Acest interogatoriu ne poate părea dureros și umilitor, dar este vorba, de fapt, de afecțiunea care caută afecțiune. Isus vrea ca nimic să nu dăuneze slujirii pe care dorește să i-o restituie lui Petru și urmează să Își reabiliteze ucenicul în fața grupului, astfel încât acesta să poată recâștiga atât încrederea în sine, cât și încrederea fraților săi.
Procesul de vindecare a rănilor relaționale necesită, adesea, mica suferință de a îndrăzni să ajungi la granița introspecției, la rădăcina sentimentelor, la centrul conștiinței, pentru a atinge acolo baza modelabilă a deznădejdii și a reconcilierii. Isus a crezut în pocăința lui Petru, dar trebuia ca și acesta să creadă în propria sa reabilitare.
Învățătorul i Se adresează acum ucenicului, celui care de trei ori fusese sperjur și laș, și, în loc să-i spună: „Ești un neloial, pentru că M-ai tăgăduit de trei ori...”, începe prin a-i da ocazia să afirme ceea ce au în comun: dragostea lor profundă unul pentru celălalt și prietenia lor sinceră. De aceea, îl întreabă:
— Petru, este adevărat că mă iubești mai mult decât aceștia?
Petru îl iubește pe Învățător, nu se îndoiește de aceasta, dar afecțiunea sa, precum toată dragostea omenească, este tot atât de reală pe cât este de imperfectă. Învățătorul, fără doar și poate, vrea să-i mai dea o șansă, în ciuda eșecurilor dureroase ale ucenicului. La fel ca un olar care ia în mâini vasul sfărâmat pentru a-l repara, Dumnezeu nu este mulțumit cu un vas spart sau deformat, atunci când harul Său poate să le reconstruiască.