Petru își amintește cu groază momentul teribil al căderii sale. A fost atunci când o servitoare insolentă a arătat spre el strigând:
— Acesta este unul din grupul Rabinului.
Își mușcă buzele, gândindu-se rușinat la felul în care s-a zbătut să scape din ghearele ei, îngrozit în fața gărzilor de acolo, aproape implorând-o:
— Lasă-mă în pace, femeie! Nu știu despre ce vorbești!
Își aduce aminte cum l-a prins de manta, cu mâinile ei bădărane, căutând sprijinul altora pentru a-l denunța. Își amintește ce frică i-a fost acolo, în fața soldaților Templului, ca o găină în cotețul altcuiva, suspicios față de toată lumea și temător față de sine însuși. Și simțea în oase un frig mai crud decât frigul nopții, care îi mușca măruntaiele. Dar slujnica, obraznică, insista vehement în fața gărzilor, ca și el să fie arestat:
— Acesta este unul dintre cei care-L urmau pe Profet.
Petru nu poate evita să retrăiască acel moment teribil când, descotorosindu-se de bătrâna slujnică, scăpând din mâinile soldaților și fugind în întuneric, din spatele sălii de consiliu, unde era judecat Învățătorul, a fost ajuns de un strigăt puternic:
— Blasfemie! Blasfemie! Este vinovat de moarte!
Iar când Isus a trecut pe lângă el, împins de mulțime, își amintește privirea Sa, plină de iubire și de întristare, care i-a străpuns inima și a dezbrăcat-o de măștile ei, în timp ce un cocoș a rupt tăcerea nopții cu cântecul său metalic, precum fatidicul dangăt de clopot tras după mort.
Înnebunit de rușine, de disperare și de furie, Petru alergase în noapte până se prăbușise pe vechiul trunchi al măslinului impregnat de sudoarea și sângele Învățătorului, fără să-și poată ostoi suspinele, care-l sufocau, tăindu-i răsuflarea.
Când trâmbițele de la Templu au început să anunțe o nouă zi, i s-a părut că anticipau trâmbițele judecății de apoi. Și i se părea că toți cocoșii din lume, cucurigând prin munți, îl acuzau că este un trădător.
Isus insistă:
— Simone, fiul lui Iona, Mă iubești?
O întrebare ca aceasta, pusă între doi bărbați și dinaintea altor șase, deși în limba greacă nu lasă loc pentru nicio ambiguitate, este o întrebare foarte jenantă. Pe Petru îl rănește că Învățătorul său îl întreabă dacă Îl prețuiește mai mult decât tovarășii săi. Întrebarea îl doare, pentru că vede în ea o aluzie umilitoare la lăudăroșeniile lui ridicole de altădată, negate de dezertarea sa plină de lașitate. Înțelege că Învățătorul insistă, de parcă nu ar avea încredere în răspunsurile lui, pentru că Petru a pretins întotdeauna că este mai demn de încredere decât toți camarazii săi. Dar acum, Petru nu vrea să se compare cu nimeni. Și răspunsul său este la fel de sincer pe cât este de umil:
— Da, Doamne, știi că Te iubesc.
Dar termenul pe care îl folosește Petru nu descrie nivelul de afecțiune pe care Învățătorul pare să îl aștepte de la el, pentru că nu mai are încredere în sine însuși, chiar contrar propriilor sentimente. Verbul pe care autorul povestirii l-a ales pentru a traduce ceea ce a spus Petru se referă la prietenia omenească, la dragostea dintre prieteni. Prin urmare, dacă am putea traduce nuanțele acestui dialog în greacă, conversația ar spune mai mult sau mai puțin următoarele:
— Cu adevărat Mă iubești mai mult decât oricine?
Și Petru răspunde:
— Te iubesc cu dragostea mea deficitară și omenească. Te iubesc cât pot de mult. Presupun că tot cât pot nu înseamnă tot cât ar trebui să Te iubesc, dar nu pot mai mult.
Isus repetă întrebarea, dar de data aceasta nu-l mai compară cu nimeni.
— Chiar Îmi dorești binele? Mă iubești cu cea mai profundă afecțiune de care ești capabil?
Și Petru răspunde:
— Doamne, știu că ai motive să Te îndoiești de loialitatea mea, dar adevărul este că nu iubesc pe nimeni atât de mult cum Te iubesc pe Tine. Te iubesc cu biata mea afecțiune omenească, dar nu îndrăznesc să te asigur de nimic mai mult.
Isus a vrut să repare tripla lui negare publică printr-o triplă mărturisire în fața martorilor. Dar această a treia întrebare pătrunde ca o săgeată înflăcărată în străfundul inimii bietului ucenic și ajunge acolo la ultimele rămășițe ale vechii sale înfumurări și ale autosuficienței sale făcute praf. Lui Petru i se pare că Isus pune la îndoială sinceritatea sa, deoarece crede că toată lumea are motive să se îndoiască de el. Dar nu știe cât de departe ajunge harul divin, pentru că în cea de-a treia încercare, Isus este Cel care schimbă formularea întrebării Sale, adoptând termenul pe care, din modestie, Petru l-a folosit de la început.
— Doamne, Tu toate le știi.
Și acest toate include cele trei tăgăduiri ale sale, ațipirile lui din Ghetsimani, în timp ce Învățătorul său agoniza de tulburare, blasfemiile sale printre soldații beți și slujnicele nerușinate, blestemele sale prin care tăgăduia faptul că este un urmaș al Învățătorului și cruntul cântat al cocoșului.
— Știi că Te iubesc cât pot, imperfect, cu toate limitările mele, cu toate căderile mele, dar și cu toată puterea mea.