- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Prin viața pe care a dus-o, Hristos nu a dat niciun exemplu în virtutea căruia bărbații și femeile să se închidă în mănăstiri pentru a se pregăti pentru cer. El n-a predicat niciodată că dragostea și atracția trebuie reprimate. Inima Mântuitorului era plină de iubire. Cu cât omul se apropie mai mult de perfecțiunea morală, cu atât mai fine sunt sensibilitățile lui, cu atât mai acută este conștientizarea păcatului și cu atât mai profundă compasiunea pentru cei nenorociți. Papa pretinde că este vicarul lui Hristos, dar cum se poate compara caracterul lui cu acela al Mântuitorului nostru? I-a condamnat Hristos vreodată pe oameni la închisoare sau la roată pentru că nu I-au adus omagii ca Rege al cerului? S-a auzit vocea Lui condamnându-i la moarte pe cei care nu L-au acceptat? Când n-a fost primit de locuitorii unui sat din Samaria, apostolul Ioan s-a umplut de indignare și a cerut: „Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Iisus a privit cu milă la ucenicul Său și i-a mustrat spiritul aspru, zicând: „Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască” (Luca 9:54,56). Cât de diferit de spiritul manifestat de Hristos este acela al pretinsului Său înlocuitor!
Biserica Catolică afișează acum o față plăcută, acoperind cu scuze istoria cruzimilor ei oribile. Ea a îmbrăcat veșminte asemănătoare cu ale lui Hristos, dar a rămas neschimbată. Toate principiile papalității care au existat în secolele trecute există și astăzi. Doctrinele inventate în Evul Mediu sunt menținute și în prezent. Nimeni să nu se amăgească. Papalitatea, pe care protestanții sunt acum atât de dispuși să o onoreze, este aceeași care stăpânea lumea în zilele Reformei, când bărbați ai lui Dumnezeu s-au ridicat, cu riscul pierderii vieții, pentru a-i demasca nelegiuirea. Manifestă aceeași mândrie și îndrăzneală arogantă cu care a stăpânit peste regi și prinți și prin care și-a asumat prerogativele lui Dumnezeu. Spiritul ei nu este acum mai puțin crud și despotic decât atunci când a zdrobit libertatea oamenilor și i-a ucis pe sfinții Celui Preaînalt.
Papalitatea este exact ceea ce a declarat profeția că va fi: apostazia zilelor din urmă (2 Tesaloniceni 2:3,4). O trăsătură a politicii ei este să-și asume rolul care va servi cel mai bine scopurilor ei, dar, sub înfățișarea schimbătoare de cameleon, ascunde veninul neschimbat al șarpelui. „Promisiunea nu trebuie păstrată față de eretici, nici față de persoanele suspectate de erezie” (Lenfant, vol. 1, p. 516), declară ea. Poate această putere, a cărei istorie a fost scrisă timp de o mie de ani cu sângele sfinților, să fie acum recunoscută ca parte a bisericii lui Hristos?
Nu fără motiv s-a susținut în țările protestante că acum romano-catolicismul se deosebește mult mai puțin de protestantism decât în trecut. O schimbare a avut loc, dar nu la papalitate. Catolicismul se aseamănă într-adevăr mult cu protestantismul contemporan, deoarece protestantismul a degenerat în mare măsură față de ce era în zilele reformatorilor.
Pe măsură ce bisericile protestante au căutat să fie apreciate de lume, o iubire greșit înțeleasă le-a orbit ochii. Le place să creadă că răul este bun, iar urmarea inevitabilă va fi că vor ajunge să considere binele ca fiind rău. În loc să stea în apărarea credinței date sfinților o dată pentru totdeauna, ele se scuză acum față de Roma pentru opiniile lor lipsite de dragoste față de ea, cerându-și iertare pentru bigotismul lor.
Un mare număr de oameni, chiar dintre cei care nu au nicio simpatie față de catolicism, nu-și dau seama de pericolul care vine dinspre puterea și influența lui. Mulți susțin că întunericul intelectual și moral care predomina în Evul Mediu a favorizat răspândirea dogmelor, a superstițiilor și a oprimării, dar cultura avansată a timpurilor moderne, răspândirea generală a informației și toleranța crescută în materie de religie nu permit reapariția intoleranței și tiraniei. Chiar numai gândul că va exista o asemenea stare de lucruri în acest secol luminat este ridiculizat. Este adevărat că asupra acestei generații strălucește o lumină intelectuală, morală și religioasă mai mare. Din paginile deschise ale Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu a fost revărsată lumină din cer asupra lumii. Dar trebuie să ne amintim că întunericul acelora care falsifică și resping adevărul este cu atât mai mare cu cât lumina revărsată asupra lor este mai mare.
Studierea cu rugăciune a Bibliei le-ar arăta protestanților caracterul real al papalității și i-ar face să o deteste și să se ferească de ea. Dar mulți se consideră atât de înțelepți, încât nu simt nevoia să-L caute cu umilință pe Dumnezeu ca să fie conduși la adevăr. Deși se mândresc cu mintea lor strălucită, ei nu cunosc nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Aceștia trebuie să-și liniștească într-un fel conștiința și atunci caută ceea ce este cel mai puțin spiritual și umilitor. Ceea ce doresc ei este o metodă de a-L uita pe Dumnezeu, dar care să treacă drept o metodă de a-și aminti de El. Papalitatea este bine adaptată să le îndeplinească aceste nevoi. Ea este pregătită pentru cele două categorii de oameni din care fac parte aproape toți locuitorii lumii – cei care vor să fie salvați prin meritele lor și cei care vor să fie salvați în păcatele lor. Iată secretul puterii ei!
S-a demonstrat că o perioadă de mare întuneric intelectual favorizează succesul papalității. Urmează să se demonstreze că un timp de mare lumină intelectuală îi favorizează în aceeași măsură succesul. În secolele trecute, când erau fără Cuvântul lui Dumnezeu și nu cunoșteau adevărul, oamenii erau legați la ochi și mii au fost prinși în laț, nevăzând cursa întinsă pentru picioarele lor. În generația actuală sunt, de asemenea, mulți ai căror ochi sunt orbiți de strălucirea speculațiilor omenești, de „știința pe nedrept numită astfel”. Ei nu observă cursa și intră în ea atât de ușor de parcă ar fi legați la ochi. Dumnezeu a intenționat ca puterile intelectuale ale omului să fie considerate un dar de la Creatorul lui și să fie folosite în slujba adevărului și a dreptății. Dar când se cultivă mândria și ambiția, iar oamenii își înalță propriile teorii mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu, atunci cultura poate să producă un rău mai mare decât ignoranța. Astfel, știința falsă din zilele noastre, care subminează credința în Biblie, se va dovedi la fel de eficientă în crearea condițiilor pentru acceptarea papalității, cu formele ei agreabile, cum în Evul Mediu interzicerea cunoștinței s-a dovedit eficientă în crearea condițiilor pentru consolidarea autorității aceleiași papalități.
Prin mișcările ce se dezvoltă în prezent în Statele Unite, care urmăresc să asigure sprijinul statului pentru instituțiile și datinile bisericii, protestanții calcă pe urmele adepților papalității. Mai mult decât atât, creează premisele ca papalitatea să recâștige în America protestantă supremația pe care a pierdut-o în Lumea Veche. Și ceea ce îi conferă o importanță și mai mare acestei mișcări este faptul că principalul obiectiv preconizat este impunerea păzirii duminicii – practică ce își are originea în Roma și pe care ea o pretinde ca semn al autorității ei. Spiritul papalității – conformarea cu obiceiurile lumești, venerarea tradițiilor omenești mai presus de poruncile lui Dumnezeu – pătrunde în bisericile protestante și le determină să pornească în aceeași direcție a înălțării duminicii în care a pornit papalitatea înaintea lor.
Dacă cititorul dorește să înțeleagă ce mijloace vor fi folosite în lupta care se apropie rapid, nu are decât să revadă istoria mijloacelor utilizate de Roma în același scop, în secolele trecute. Dacă vrea să cunoască modul în care reprezentanții papei și protestanții uniți îi vor trata pe cei care le resping dogmele, să analizeze atitudinea Romei față de Sabat și apărătorii lui.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Edicte regale, concilii generale și decizii ale bisericii, toate susținute de puterea civilă, au fost treptele prin care sărbătoarea păgână a ajuns la loc de cinste în lumea creștină. Prima măsură publică pentru impunerea păzirii duminicii a fost legea emisă de împăratul Constantin (anul 321 d.Hr.; vezi Apendicele pentru p. 42). Acest edict le cerea orășenilor să se odihnească în „venerabila zi a Soarelui”, dar le permitea țăranilor să continue lucrările agricole. Deși era, de fapt, un decret păgân, a fost impus de împărat după ce acceptase în mod formal creștinismul.
Ordinul imperial dovedindu-se insuficient pentru înlocuirea autorității divine, Eusebiu, un episcop care căuta grația prinților și care era prieten apropiat și un lingușitor al lui Constantin, a susținut ideea că Hristos a schimbat Sabatul în duminică. Nu s-a adus nicio singură dovadă din Scripturi în favoarea noii doctrine. Însuși Eusebiu, fără să vrea, recunoaște falsitatea ei și îi indică pe adevărații autori ai schimbării. „Toate lucrurile”, spune el, „care trebuiau făcute în Sabat noi le-am transferat în ziua Domnului” (Robert Cox, Sabbath Laws and Sabbath Duties, p. 538). Însă argumentul în favoarea păzirii duminicii, așa nefondat cum e, a servit la încurajarea oamenilor să calce în picioare Sabatul Domnului. Toți cei care doreau să fie onorați de lume au acceptat sărbătoarea general adoptată.
Când papalitatea s-a consolidat, acțiunea de înălțare a duminicii a continuat. Pentru un timp, oamenii se ocupau cu lucrările agricole duminica și nu veneau la biserică, însă ziua a șaptea era încă privită ca Sabat. Dar, treptat, s-a produs schimbarea. Preoților le-a fost interzis să judece orice diferend civil duminica. La scurt timp după aceea, tuturor persoanelor, de orice rang, li s-a poruncit să se abțină de la munca obișnuită, sub amenințarea amenzii, pentru oamenii liberi, și a biciuirii, în cazul slugilor. Mai târziu, s-a decretat ca bogații să fie pedepsiți cu pierderea a jumătate din avere și, în cele din urmă, dacă sunt încăpățânați, să fie făcuți robi. Oamenii din clasele de jos urmau să fie exilați pentru totdeauna.
Au fost puse în circulație și relatări miraculoase. Printre alte minuni, se povestea că un gospodar se pregătea să are ogorul duminica și și-a curățat plugul cu un fier. Acesta i s-a lipit de mână și, timp de doi ani, l-a purtat cu el, „spre nespus de marea lui durere și rușine” (Francis West, Historical and Practical Discourse on the Lord’s Day, p. 174).
Mai târziu, papa a dat îndrumări ca preoții de parohie să-i mustre pe călcătorii duminicii și să-i îndemne să meargă la biserică și să-și spună rugăciunile, ca nu cumva să atragă vreo mare calamitate asupra lor și asupra semenilor lor. Un conciliu ecleziastic a adus argumentul, folosit de atunci la scară largă inclusiv de protestanți, că, deoarece trăsnetul lovise niște oameni în timp ce lucrau duminica, aceasta trebuie să fie ziua de sabat. „Este evident”, spuneau prelații, „cât de mare a fost neplăcerea lui Dumnezeu față de cei care au călcat această zi.” Apoi s-a făcut un apel ca preoții și slujitorii, regii, prinții și toți oamenii credincioși „să depună toate eforturile și să manifeste toată grija ca această zi să-și recâștige locul de cinste și, pentru bunul nume al creștinătății, să fie păzită cu mai multă evlavie în viitor” (Thomas Morer, Discourse in Six Dialogues on the Name, Notion, and Observation of the Lord’s Day, p. 271).
Întrucât decretele conciliilor se dovediseră insuficiente, s-a făcut un apel ca autoritățile civile să emită un edict care să răspândească groaza în inimile oamenilor și să-i forțeze să se abțină de la lucru duminica. La un conciliu ținut la Roma, toate hotărârile anterioare au fost reafirmate cu mai mare putere și solemnitate. Ele au fost incluse și în legile bisericești și impuse de autoritățile civile în aproape întreaga lume creștină (vezi Heylyn, History of the Sabbath, punctul 2, cap. 5, secț. 7).
Totuși lipsa autorității Scripturii pentru păzirea duminicii a avut nu puține inconveniente. Oamenii puneau la îndoială dreptul învățătorilor lor de a anula declarația categorică a lui Iehova: „Ziua a șaptea este Sabatul Domnului Dumnezeului tău”, și aceasta doar pentru a cinsti Ziua Soarelui. Pentru a suplini lipsa mărturiei biblice, a fost necesar să se apeleze la alte mijloace. Un apărător fervent al duminicii, care vizita bisericile din Anglia la sfârșitul secolului al XII-lea, a întâmpinat opoziție din partea martorilor devotați ai adevărului. Eforturile lui au fost atât de neroditoare, încât a părăsit țara pentru un timp și a căutat în toate părțile un mijloc pentru a-și impune teoriile. Când s-a întors, lipsa a fost completată, iar în activitatea lui ulterioară a avut mai mult succes. A adus cu el un sul, despre care susținea că este de la Însuși Dumnezeu și conține porunca pentru păzirea duminicii și amenințări cumplite pentru a-i speria pe cei neascultători. Se spunea că acest document prețios – o contrafacere josnică, la fel ca instituția pe care o susținea – a căzut din cer și a fost găsit în Ierusalim pe altarul Sfântului Simeon de pe Golgota. Dar, în realitate, locul din care provenea era palatul pontifical de la Roma. Fraudele și falsificările, folosite pentru creșterea puterii și prosperității bisericii, au fost considerate legitime de autoritatea papală în toate timpurile.
Sulul interzicea lucrul de sâmbăta de la ceasul al nouălea, adică ora trei după-amiază, până luni la răsăritul soarelui, susținându-se că autoritatea acestui sul era confirmată de mai multe minuni. Se spunea că persoane care au lucrat în timpul pus deoparte au fost lovite de paralizie. Un morar care a încercat să-și macine grâul a văzut curgând un șuvoi de sânge în loc de făină, iar roata morii s-a oprit, în ciuda curentului puternic de apă. O femeie care și-a pus aluatul în cuptor l-a găsit necopt când l-a scos, deși cuptorul era foarte fierbinte. O alta, care pregătise aluatul pentru copt în ceasul al nouălea, dar care s-a hotărât să-l lase deoparte până luni, l-a găsit a doua zi făcut pâini și copt de puterea divină. Un bărbat care a copt pâine sâmbătă după ceasul al nouălea, când a rupt-o a doua zi dimineața, a constatat că din ea curgea sânge. Prin asemenea născociri absurde și bazate pe superstiții s-au străduit apărătorii duminicii să-i întărească sfințenia (vezi Roger de Hoveden, Annals, vol. 2, p. 528-530).
În Scoția, ca și în Anglia, duminica s-a bucurat de un respect mai mare când i s-a adăugat o parte din vechiul Sabat. Însă timpul care se cerea sfințit era altul. Un edict al regelui Scoției stipula că „sâmbăta, de la ora 12 ziua, ar trebui socotită sfântă” și niciun om nu ar trebui să se angajeze în activități lumești din acel moment până luni dimineața (Morer, p. 290, 291).
În ciuda tuturor eforturilor de a imprima sfințenie duminicii, înșiși susținătorii papalității au mărturisit în public autoritatea divină a Sabatului și originea umană a instituției prin care fusese înlocuit. În secolul al XVI-lea, un conciliu papal a declarat clar: „Toți creștinii să-și aducă aminte că ziua a șaptea a fost sfințită de Dumnezeu și a fost primită și păzită nu numai de iudei, ci și de toți ceilalți oameni care pretind că se închină lui Dumnezeu; totuși noi, creștinii, am schimbat Sabatul lor în ziua Domnului” (Idem, p. 281, 282). Cei care au schimbat Legea divină nu au fost inconștienți de caracterul acțiunii lor. Ei s-au așezat în mod deliberat mai presus de Dumnezeu.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
O ilustrare frapantă a politicii Romei față de cei care nu erau de acord cu ea o constituie persecuția îndelungată și sângeroasă asupra valdenzilor, dintre care unii erau păzitori ai Sabatului. Alții au suferit într-un mod asemănător pentru devotamentul lor față de porunca a patra. Istoria bisericilor din Etiopia este deosebit de semnificativă. În mijlocul întunericului Evului Mediu, creștinii din Africa Centrală, pierduți din vedere și uitați de lume, s-au bucurat multe secole de libertatea exercitării credinței lor. În cele din urmă, Roma a aflat de existența lor și, curând după aceea, împăratul Etiopiei a fost momit să-l recunoască pe papă ca vicar al lui Hristos. Au urmat apoi alte concesii. A fost emis un edict care interzicea păzirea Sabatului sub amenințarea celor mai severe pedepse (vezi Michael Geddes, Church History of Ethiopia, p. 311, 312). Dar tirania papală a devenit în scurt timp un jug atât de chinuitor, încât etiopienii s-au hotărât să scape de el. După o luptă teribilă, catolicii au fost alungați, iar vechea credință a fost reinstaurată. Bisericile s-au bucurat din nou de libertate și n-au uitat niciodată lecția învățată cu privire la amăgirea, fanatismul și puterea despotică a Romei. S-au mulțumit să rămână în țara lor retrasă, necunoscute de restul lumii creștine.
Bisericile din Africa au păzit Sabatul așa cum fusese păzit de biserica papală înainte de apostazia ei deplină. Deși țineau ziua a șaptea în ascultare de porunca lui Dumnezeu, nu lucrau nici duminica, în conformitate cu datina bisericii. După obținerea puterii supreme, Roma a călcat în picioare Sabatul lui Dumnezeu pentru a-l înălța pe al ei. Dar bisericile din Africa, ascunse timp de aproape 1 000 de ani, nu au luat parte la această apostazie. Când au fost aduse sub stăpânirea Romei, au fost constrânse să renunțe la adevăratul Sabat și să-l adopte pe cel fals, însă, imediat ce și-au recâștigat independența, au revenit la ascultarea de porunca a patra. (Vezi Apendicele.)
Aceste consemnări ale trecutului scot la lumină ostilitatea Romei față de adevăratul Sabat și apărătorii lui, precum și mijloacele pe care le folosește pentru a onora instituția pe care a creat-o. Cuvântul lui Dumnezeu ne învață că aceste scene se vor repeta atunci când romano-catolicii și protestanții se vor uni pentru impunerea duminicii.
Profeția din Apocalipsa 13 declară că puterea reprezentată de fiara cu coarne ca de miel va face ca „pământul și locuitorii lui” să se închine papalității – simbolizată prin fiara care semăna cu un leopard. Fiara cu două coarne le va spune „locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei”. Mai mult, le va porunci tuturor, „mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi”, să primească semnul fiarei (Apocalipsa 13:11-16). S-a arătat că Statele Unite este puterea simbolizată prin fiara cu coarne de miel și că această profeție se va împlini atunci când Statele Unite vor impune păzirea duminicii, pe care Roma o pretinde ca pe o recunoaștere specială a supremației ei. Dar, în acest omagiu față de papalitate, Statele Unite nu vor fi singure. Influența Romei în țările care odinioară i-au recunoscut stăpânirea este departe de final. Profeția precizează o restaurare a puterii ei. „Unul dintre capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Și tot pământul se mira după fiară” (Apocalipsa 13:3). Rana mortală se referă la căderea papalității în anul 1798. Apoi profetul adaugă: „Rana de moarte a fost vindecată. Și tot pământul se mira după fiară.” Pavel afirmă clar că „omul fărădelegii” va dăinui până la a doua venire (2 Tesaloniceni 2:3-8). El va continua să inducă lumea în eroare până la sfârșitul timpului. Ioan, referindu-se tot la papalitate, declară: „Și toți locuitorii pământului i se vor închina, toți aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieții Mielului, care a fost junghiat” (Apocalipsa 13:8). Atât în Europa, cât și în Lumea Nouă, papalitatea va primi închinare prin respectarea instituției duminicii, care are la bază numai autoritatea Bisericii Catolice.
De la mijlocul secolului al XIX-lea, în Statele Unite au existat cercetători ai profeției care au adus la cunoștința lumii această mărturie. În evenimentele care au loc în prezent, se vede o îndreptare în direcția împlinirii acestei profeții. Predicatorii protestanți susțin aceeași idee, și anume că păzirea duminicii are la bază autoritatea divină, dar și lor le lipsesc dovezile din Scriptură, ca și conducătorilor papali, care au inventat minuni pentru a ține locul unei porunci de la Dumnezeu. Se va susține din nou ideea că judecățile lui Dumnezeu vin asupra oamenilor din cauza călcării sabatului duminical – și deja a început să fie susținută. Mișcarea pentru impunerea păzirii duminicii câștigă teren cu rapiditate.
Uimitoare este biserica Romei, cu perspicacitatea și șiretenia ei. Ea întrevede ce va urma. Văzând că bisericile protestante îi aduc omagiu prin acceptarea sabatului fals și că se pregătesc să-l impună prin aceleași mijloace pe care le-a folosit ea cândva, papalitatea așteaptă momentul potrivit. Cei care resping lumina adevărului vor cere ajutor chiar de la această putere ce se pretinde infailibilă, cu scopul de a impune instituția înființată de ea. Nu este greu de presupus cu câtă promptitudine va veni ea în ajutorul protestanților în acest demers. Cine știe mai bine decât conducătorii papali cum să procedeze cu cei care nu ascultă de biserică?
Biserica Romano-Catolică, cu toate ramificațiile ei din lumea întreagă, formează o organizație vastă, sub conducerea scaunului papal, destinată să slujească intereselor acestuia. Milioanele de credincioși din toate țările de pe glob sunt învățați să considere că este obligația lor să se supună față de papă. Oricare le-ar fi naționalitatea sau oricare ar fi forma de guvernământ din țara lor, ei trebuie să privească autoritatea bisericii mai presus de toate celelalte. Deși pot depune jurământ de credință față de stat, mai presus de acesta este votul de supunere față de Roma, care îi dezleagă de oricare alt angajament ostil intereselor ei.
Istoria dă mărturie despre eforturile ingenioase și perseverente ale Romei de a se infiltra în treburile interne ale țărilor și de a-și promova propriile scopuri, după ce-și va fi consolidat poziția, chiar cu prețul ruinării conducătorilor și poporului. În anul 1204, Papa Inocențiu al III-lea a smuls de la Petru al II-lea, regele Aragonului, următorul jurământ extraordinar: „Eu, Petru, regele aragonezilor, mărturisesc și promit să fiu întotdeauna credincios și supus domnului meu, Papa Inocențiu, urmașilor lui catolici și Bisericii Romane și să păstrez cu credincioșie regatul în ascultare de el, apărând credința catolică și persecutând ticăloșia eretică” (John Dowling, The History of Romanism, cartea 5, cap. 6, secț. 55). Toate acestea sunt în armonie cu pretențiile la putere ale pontifului roman, „pentru el [fiind] legal să-i detroneze pe împărați” și „el [putând] să-i dezlege pe supuși de loialitatea față de conducători nedrepți” (Mosheim, vol. 3, cent. 11, pt. 2, cap. 2, secț. 9, note 17; vezi și Apendicele pentru p. 46).
Să ne amintim că Roma se mândrește că nu se schimbă niciodată. Principiile lui Grigore al VII-lea și ale lui Inocențiu al III-lea încă sunt principiile Bisericii Romano-Catolice. Dacă ar avea putere, le-ar pune în practică în prezent cu tot atâta energie ca și în secolele trecute. Protestanții nu știu ce fac când își propun să accepte ajutorul Romei în încercarea de înălțare a duminicii. În timp ce ei sunt concentrați asupra atingerii scopului lor, Roma aspiră să-și redobândească puterea, să-și refacă supremația pierdută. Să se adopte în Statele Unite principiul că biserica poate folosi sau controla puterea statului, că ceremoniile religioase pot fi impuse prin legi civile, pe scurt, că autoritatea bisericii și cea a statului pot domina conștiința, și atunci triumful Romei va fi asigurat în această țară!
Cuvântul lui Dumnezeu conține avertizări în legătură cu acest pericol iminent. Dacă nu sunt luate în considerare, lumea protestantă va afla care sunt în realitate scopurile Romei, dar atunci va fi prea târziu pentru a scăpa din cursă. Ea crește în putere pe tăcute. Doctrinele ei își exercită influența în săli legislative, în biserici și în inima oamenilor. Ea își înalță edificiile masive și semețe în ale căror încăperi secrete se vor repeta persecuțiile din trecut. În secret și pe nesimțite, își întărește forțele pentru a-și promova propriile planuri, atunci când va veni timpul să dea lovitura. Tot ce dorește Roma este o poziție avantajoasă, și aceasta îi este dată deja. Curând, vom vedea și vom simți care este planul Bisericii Catolice. Oricine va crede și va asculta de Cuvântul lui Dumnezeu va atrage asupra sa ocara și persecuția.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Felicitări pentru consecvență!
Pentru că ai terminat de citit capitolul 35, găsești aici linkul către formularul de evaluare: https://forms.gle/GqaeawdkpyjCkjgdA
După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești textul aferent acestei zile din capitolul 36.
Îți mulțumim că ești parte din echipă!
Încă de la începutul marii lupte din cer, scopul lui Satana a fost acela de a desființa Legea lui Dumnezeu. Tocmai pentru a-și atinge acest obiectiv s-a revoltat împotriva Creatorului și, deși a fost expulzat din cer, a continuat același război pe pământ. Scopul urmărit în mod constant a fost acela de a-i induce în eroare pe oameni și a-i determina să calce Legea lui Dumnezeu. Fie că acest lucru se realizează prin respingerea Legii în întregime, fie prin eliminarea unuia dintre principiile ei, rezultatul va fi același în final. Omul care calcă „o singură poruncă” manifestă dispreț față de toată Legea, iar influența și exemplul lui sunt în direcția neascultării. El „se face vinovat de toate” (Iacov 2:10).
Încercând să genereze dispreț față de poruncile divine, Satana a falsificat doctrinele Bibliei și, astfel, în credința a mii de oameni care pretind că se bazează pe Scriptură au fost strecurate erori. Ultimul mare conflict dintre adevăr și eroare nu este decât faza finală a unei îndelungi controverse cu privire la Legea lui Dumnezeu. În această luptă urmează să intrăm – o luptă între legile oamenilor și principiile lui Iehova, între religia Bibliei și religia miturilor și a tradiției.
Forțele care se vor uni împotriva adevărului și a neprihănirii în acest conflict sunt deja active. Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, care ne-a fost transmis cu prețul atâtor suferințe și al sângelui curs, este prea puțin apreciat. Biblia este la dispoziția tuturor, dar puțini sunt cei care o acceptă cu adevărat ca ghid pentru viață. Necredința predomină într-o măsură alarmantă, nu numai în lume, ci și în biserică. Mulți au ajuns să nege doctrinele care constituie stâlpii credinței creștine. Marile adevăruri ale creației, așa cum sunt prezentate de scriitorii inspirați, căderea omului, ispășirea, caracterul imuabil al Legii lui Dumnezeu, toate sunt practic respinse, fie în întregime, fie parțial, de o mare parte din lumea pretinsă creștină. Mii de oameni care se laudă cu înțelepciunea și independența lor consideră că e o dovadă de slăbiciune să aibă încredere necondiționată în Biblie. Ei cred că este o dovadă de superioritate și cultură să găsească greșeli în Scriptură, să spiritualizeze și să denatureze cele mai importante adevăruri ale ei. Mulți predicatori le spun enoriașilor și mulți profesori și educatori îi învață pe elevii lor că Legea lui Dumnezeu a fost schimbată sau desființată, iar cei care consideră că cerințele ei sunt încă valabile și trebuie respectate la literă sunt priviți ca nemeritând altceva decât ironie și desconsiderare.
Respingând adevărul, oamenii Îl resping pe Autorul lui. Călcând în picioare Legea lui Dumnezeu, ei neagă autoritatea Legiuitorului. A face un idol din doctrine și teorii false este la fel de ușor ca a realiza un idol din lemn sau din piatră. Prezentând în mod fals trăsăturile lui Dumnezeu, Satana îi face pe oameni să înțeleagă greșit caracterul Său. În viața multora, idolul filosofiei ocupă locul datorat lui Iehova. În același timp, doar puțini I se închină viului Dumnezeu în modul arătat în Cuvântul Său, în Hristos și în lumea creată. Mii de oameni divinizează natura, în timp ce Îl neagă pe Dumnezeul naturii. Deși într-o formă diferită, idolatria există în lumea creștină contemporană în aceeași măsură în care exista în vechiul Israel din timpul lui Ilie. Dumnezeul multora dintre pretinșii înțelepți, filosofi, poeți, politicieni, ziariști – dumnezeul cercurilor rafinate din multe colegii și universități, chiar și din unele instituții teologice – este doar cu puțin mai bun decât Baal, zeul-soare al Feniciei.
Nicio eroare acceptată de lumea creștină nu lovește cu mai multă impertinență în autoritatea Cerului, niciuna nu se opune mai direct principiilor rațiunii, niciuna nu este mai dăunătoare prin consecințele ei decât doctrina modernă care câștigă rapid teren – și anume că Legea lui Dumnezeu nu mai este obligatorie pentru oameni. Orice țară își are legile ei, care cer respect și supunere. Nicio formă de guvernământ nu poate exista fără ele. Așadar despre Creatorul cerurilor și al pământului se poate oare concepe că nu are nicio lege care să conducă ființele pe care le-a creat? Să presupunem că predicatori renumiți ar afirma că legile care le conduc țara și le asigură cetățenilor drepturile n-ar mai fi obligatorii, că ele restrâng libertățile oamenilor și de aceea n-ar trebui respectate. Cât timp ar fi tolerați asemenea oameni la amvon? Dar oare a desconsidera legile statului și ale poporului este mai grav decât a călca în picioare acele reguli divine care reprezintă baza tuturor formelor de conducere?
Am concepe mai degrabă ca țările să-și abroge legile și să le permită cetățenilor să facă ce le place, decât ca Guvernatorul universului să-Și anuleze Legea și să lase lumea fără nicio regulă care să-i condamne pe cei vinovați și să le facă dreptate celor ascultători. Am vrea să știm care sunt consecințele anulării Legii lui Dumnezeu? Experimentul a fost făcut. Teribile au fost scenele petrecute în Franța când ateismul a devenit puterea conducătoare. Atunci s-a demonstrat lumii că a înlătura restricțiile pe care le-a impus Dumnezeu înseamnă a accepta conducerea celui mai crud dintre tirani. Când standardul neprihănirii lui Dumnezeu este dat la o parte, se creează condițiile ca prințul răului să-și instaureze puterea pe pământ.
Oriunde sunt respinse principiile divine, păcatul încetează să pară ceva rău și neprihănirea nu mai este ceva de dorit. Cei care refuză să se supună conducerii lui Dumnezeu sunt cu totul nepregătiți să se conducă pe ei înșiși. Prin ideile lor periculoase, este imprimată atitudinea de neascultare în inima copiilor și a tinerilor care în mod natural nu suportă să fie controlați. Drept urmare, ia naștere o societate anarhică și imorală. În timp ce iau în derâdere credulitatea celor care se supun cerințelor lui Dumnezeu, masele acceptă, doritoare, amăgirile lui Satana. Dau frâu liber poftelor și comit păcate care au atras pedepse divine asupra păgânilor.
Cei care îi învață pe oameni să nu ia prea în serios poruncile lui Dumnezeu seamănă neascultare și vor culege tot neascultare. Dacă restricțiile impuse de Legea divină sunt eliminate în întregime, legile omenești vor fi în scurt timp ignorate. Deoarece Dumnezeu interzice practicile necinstite, lăcomia, minciuna și înșelăciunea, oamenii sunt gata să calce în picioare principiile Sale, pentru că le consideră o piedică în calea prosperității lor pământești, dar consecințele înlăturării acestor precepte sunt de așa natură, încât ei nu le pot anticipa. Dacă legea n-ar fi obligatorie, ce motiv ar avea cineva să nu o încalce? Proprietatea oamenilor n-ar mai fi în siguranță. Unele persoane ar dobândi bunurile semenilor lor prin violență, iar cel mai puternic ar deveni cel mai bogat. Viața însăși n-ar fi respectată. Legământul căsătoriei n-ar mai fi o fortăreață sfântă pentru ocrotirea familiei. Cel care ar avea puterea, dacă ar vrea, ar lua nevasta aproapelui cu forța. Porunca a cincea ar fi dată la o parte împreună cu a patra. Copiii nu s-ar da înapoi să le ia viața părinților, dacă prin aceasta și-ar putea împlini vreo dorință a inimii lor pervertite. Lumea civilizată s-ar transforma într-o hoardă de hoți și asasini, iar pacea, liniștea și fericirea ar dispărea de pe pământ.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Doctrina că oamenii sunt scutiți de respectarea legilor lui Dumnezeu a slăbit deja puterea obligației morale și a deschis stăvilarele unui potop de nelegiuiri asupra lumii. Ignorarea legilor, risipa și corupția se năpustesc peste noi ca un val năucitor. Satana acționează în cadrul familiilor. Steagul lui flutură chiar și în casele așa-zise creștine. În ele există invidie, bănuieli, ipocrizie, înstrăinare, rivalitate, ceartă, trădare a datoriilor sfinte, îngăduire a poftelor. Întregul sistem de principii și doctrine religioase, care ar trebui să constituie temelia și scheletul vieții sociale, pare să fie un edificiu care se clatină, gata să se prăbușească. Cei mai răi dintre criminali, când sunt pedepsiți cu închisoarea, adesea devin obiectul atenției și al darurilor, de parcă s-ar fi distins printr-un merit de invidiat. Se face mare publicitate în jurul persoanei și a faptelor lor. Presa face publice amănunte revoltătoare ale viciului, inițiindu-i astfel și pe alții în practicarea fraudei, a hoției și a crimei, iar Satana jubilează datorită succesului planurilor lui diabolice. Patima nebunească a viciului, luarea fără motiv a vieții, creșterea teribilă a exceselor și relelor de orice fel și în orice proporție ar trebui să-i trezească pe toți cei care se tem de Dumnezeu și să-i facă să se întrebe ce se poate face pentru a opri valul răului.
Curțile de justiție sunt corupte. Conducătorii sunt mânați de dorința după câștig și de iubirea de plăceri senzuale. Excesele au întunecat facultățile mintale ale multora, astfel încât Satana deține controlul aproape total asupra lor. Judecătorii sunt corupți, mituiți, înșelați. Beția și petrecerile, patima, invidia și necinstea sub toate formele se manifestă printre cei care aplică legile. „Dreptatea stă deoparte; adevărul s-a poticnit în piața de obște și neprihănirea nu poate să se apropie” (Isaia 59:14).
Răul generalizat și întunericul spiritual care au domnit în timpul supremației Romei au fost urmarea inevitabilă a interzicerii Scripturilor. Dar unde trebuie căutată cauza necredinței larg răspândite, a respingerii Legii lui Dumnezeu și a decăderii, într-o epocă de libertate religioasă, sub strălucirea deplină a luminii Evangheliei? Acum, pentru că nu mai poate ține lumea sub stăpânirea lui prin interzicerea Scripturilor, Satana recurge la alte mijloace pentru a-și atinge același scop. Distrugerea credinței în Biblie servește scopului său la fel de bine ca distrugerea Bibliei însăși. Prin introducerea ideii că Legea lui Dumnezeu nu este obligatorie, el îi determină la fel de eficient pe oameni să o calce de parcă nu i-ar cunoaște deloc principiile. Acum, ca și în secolele trecute, el acționează prin intermediul bisericii pentru a-și promova planurile. Organizațiile religioase contemporane au refuzat să asculte adevărurile nepopulare prezentate clar în Scripturi și, combătându-le, au adoptat interpretări și atitudini care au răspândit la scară largă semințele scepticismului. Rămânând devotate erorii papale a nemuririi naturale a sufletului și a stării conștiente a omului după moarte, aceste instituții au respins singura apărare împotriva amăgirilor spiritismului. Doctrina chinurilor veșnice i-a condus pe mulți să nu creadă în Biblie. Când le sunt prezentate cerințele poruncii a patra, oamenii constată că se poruncește păzirea Sabatului în ziua a șaptea. Ca singură cale de a se elibera de o datorie pe care nu sunt dispuși să o îndeplinească, mulți predicatori populari declară că Legea lui Dumnezeu nu mai este obligatorie. Astfel, ei resping Legea și, odată cu ea, și Sabatul. Când reforma pentru păzirea Sabatului se va extinde, respingerea Legii divine va deveni aproape universală, cu scopul de a evita cerințele poruncii a patra. Ideile promovate de conducătorii religioși au creat condițiile pentru necredință, spiritism și neascultare de Legea sfântă a lui Dumnezeu, iar asupra acestor conducători stă o înfricoșătoare răspundere pentru ticăloșia care există în lumea creștină.
Totuși acești oameni susțin că răspândirea rapidă a decăderii este cauzată în mare măsură de profanarea așa-numitului „sabat creștin” și că impunerea păzirii duminicii ar îmbunătăți mult starea morală a societății. Acest argument este susținut în special în America, unde doctrina adevăratului Sabat a fost predicată cel mai mult. Aici, mișcarea pentru temperanță, una dintre cele mai proeminente și mai importante reforme morale, este adesea asociată cu mișcarea pentru păzirea duminicii, iar apărătorii duminicii se prezintă ca acționând în vederea promovării celor mai înalte interese ale societății. Cei care refuză să se alieze cu ei sunt declarați dușmani ai temperanței și ai reformei. Dar faptul că o mișcare care susține o eroare este unită cu o acțiune bună în ea însăși nu este un argument în favoarea erorii. Putem ascunde o otravă amestecând-o cu un aliment sănătos, dar otrava rămâne otravă. Ba mai mult, devine și mai periculoasă, întrucât este mult mai probabil să fie consumată de cineva fără să-și dea seama. Una dintre stratagemele lui Satana este de a amesteca eroarea cu suficient adevăr pentru a o face plauzibilă. Conducătorii mișcării duminicale pot să susțină reforme de care oamenii au nevoie, principii care sunt în armonie cu Biblia, totuși, dacă împreună cu ele se urmărește și un obiectiv contrar Legii lui Dumnezeu, slujitorii Lui nu pot să se asocieze cu ei. Nimic nu-i poate îndreptăți să dea la o parte poruncile lui Dumnezeu pentru a le înlocui cu cele ale oamenilor.
Satana îi va atrage pe oameni sub influența amăgirilor lui prin cele două mari erezii: nemurirea sufletului și sfințenia duminicii. În timp ce prima creează condițiile propice spiritismului, a doua creează o legătură de simpatie cu Roma. Protestanții din Statele Unite vor fi primii care își vor întinde brațele peste prăpastie ca să prindă mâna spiritismului. De asemenea, ei vor trece peste abis pentru a da mâna cu puterea Romei și, sub influența acestei triple alianțe, această țară va merge pe urmele Romei, călcând în picioare libertatea de conștiință.
Deoarece imită foarte bine pretinsul creștinism contemporan, spiritismul are putere mai mare să inducă în eroare și să prindă în cursă. Conform gândirii moderne, și Satana s-a convertit. El va apărea sub forma unui înger de lumină. Prin intermediul spiritismului, se vor face minuni, bolnavi vor fi vindecați și multe fapte miraculoase de necontestat vor fi aduse la îndeplinire. Pentru că spiritele vor pretinde că ele cred în Biblie și vor manifesta respect pentru instituțiile bisericii, lucrarea lor va fi acceptată drept o manifestare a puterii divine.
În prezent, linia de demarcație între pretinșii creștini și necredincioși abia se mai distinge. Membrii bisericii iubesc ce iubește lumea și sunt gata să se asocieze cu ea, iar Satana este hotărât să-i unească într-un corp comun și să-și consolideze astfel cauza, ducându-i pe toți în tabăra spiritismului. Adepții papalității, care se laudă cu minuni ca semne certe ale adevăratei biserici, vor fi păcăliți cu ușurință de această putere făcătoare de minuni. Protestanții, care au renunțat la scutul adevărului, vor fi, de asemenea, păcăliți. Catolicii, protestanții și oamenii secularizați vor accepta deopotrivă o formă de evlavie lipsită de putere și vor vedea în această unire o mare mișcare pentru convertirea lumii și inaugurarea mult așteptatului Mileniu.
Prin spiritism, Satana apare ca binefăcător al omenirii, vindecând boli și pretinzând că aduce un sistem nou și mai înalt de credință religioasă, dar, în același timp, nu face altceva decât să distrugă. Ispitele lui conduc masele spre dezastru. Excesele subminează rațiunea, apoi urmează satisfacerea fără rezerve a poftelor, lupte și vărsări de sânge. Satana este încântat de război, deoarece așa trezește patimile cele mai rele ale sufletului, apoi își distruge pentru totdeauna victimele cufundate în viciu și sânge. Scopul lui este să provoace țările să intre în război una cu alta, pentru că astfel poate să abată mintea oamenilor de la pregătirea necesară pentru a rezista în ziua lui Dumnezeu.