Pret oferta saptămânii
42.00 Lei 31,50 Lei
Pret intreg
38,00 Lei
Pret intreg
46,00 Lei
- Home
- Produse
126LEI88,20 lei
- Citește
- Descarcă
- Inspiraționale
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
„El va zidi Templul Domnului.” Prin jertfa și mijlocirea Sa, Hristos este și temelia, și cel care zidește biserica lui Dumnezeu. Apostolul Pavel arată că El este „piatra din capul unghiului… În El, toată clădirea, bine închegată, crește ca să fie un Templu sfânt în Domnul. Și prin El și voi”, zice el, „sunteți zidiți împreună, ca să fiți un locaș al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efeseni 2:20-22).
El „va purta slava”. Lui Hristos Îi aparține gloria pentru răscumpărarea omenirii decăzute. De-a lungul veșniciei, cântarea celor mântuiți va fi: „Ale Lui, care ne iubește, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său…, ale Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor” (Apocalipsa 1:5,6).
El „va ședea și va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie” (Zaharia 6:13). Acum nu este „pe scaunul de domnie al slavei Sale” (Matei 25:31); Împărăția slavei încă n-a fost anunțată. Dumnezeu nu-I „va da scaunul de domnie al tatălui Său David”, o împărăție care „nu va avea sfârșit”, până când lucrarea Sa de mijlocitor nu se va fi încheiat (Luca 1:32,33). Ca preot, Hristos stă în prezent cu Tatăl pe tronul Său (Apocalipsa 3:21). Pe tron, împreună cu Cel Veșnic, Cel care există prin Sine Însuși, stă Acela care „suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui”, „care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat”, ca să poată „să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiți” (Isaia 53:4; Evrei 4:15; 2:18). „Dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor” (1 Ioan 2:1). Hristos mijlocește cu trupul Său străpuns și frânt și cu viața Sa fără pată. Mâinile rănite, coasta împunsă și picioarele străpunse mijlocesc pentru omul căzut, a cărui răscumpărare a fost plătită cu un preț atât de mare.
„O desăvârșită unire va domni între Ei amândoi” (Zaharia 6:13). Iubirea Tatălui este, în aceeași măsură ca și cea a Fiului, izvorul mântuirii pentru omenirea decăzută. Iisus le-a spus ucenicilor Săi înainte de a-i părăsi: „Nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi. Căci Tatăl Însuși vă iubește” (Ioan 16:26,27). „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). În Sanctuarul din cer, „o desăvârșită unire va domni între Ei amândoi”. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16).
Scripturile răspund clar la întrebarea: „Ce este Sanctuarul?” Cuvântul sanctuar, așa cum este el folosit în Biblie, se referă mai întâi la cortul construit de Moise, ca o imitație a lucrurilor cerești, iar, în al doilea rând, la „adevăratul cort” (Evrei 8:2) din ceruri, către care arăta Sanctuarul pământesc. La moartea lui Hristos, slujbele simbolice au luat sfârșit. „Adevăratul cort” din cer este Sanctuarul noului legământ. Deoarece profeția din Daniel 8:14 se împlinește în această eră creștină, Sanctuarul la care se referă ea trebuie să fie Sanctuarul noului legământ. La încheierea celor 2.300 de zile, în anul 1844, pe pământ nu mai exista de multe secole niciun sanctuar. Astfel, profeția: „Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineți, apoi Sfântul Locaș va fi curățit” se referă indiscutabil la Sanctuarul din ceruri.
Rămâne totuși să răspundem la cea mai importantă întrebare: „Ce este curățirea Sanctuarului?” Vechiul Testament declară că în Sanctuarul pământesc avea loc o astfel de slujbă. Există însă ceva în ceruri care trebuie curățit? În Evrei 9, atât curățirea Sanctuarului pământesc, cât și a celui ceresc sunt clar prezentate: „Și, după Lege, aproape totul este curățit cu sânge; și, fără vărsare de sânge, nu este iertare. Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curățite în felul acesta [cu sânge de animale], trebuia ca înseși lucrurile cerești să fie curățite cu jertfe mai bune decât acestea” (Evrei 9:22,23), cu sângele prețios al lui Hristos.
Curățirea, și în slujba simbolică, și în cea reală, trebuia făcută cu sânge: în primul tip de slujbă, cu sânge de animale, în al doilea, cu sângele lui Hristos. Motivul pentru care curățirea trebuia făcută cu sânge – declară Pavel – este acela că, fără vărsare de sânge, nu este iertare. Ceea ce trebuia îndeplinit era iertarea, sau îndepărtarea păcatelor. Însă cum se poate explica prezența păcatului în Sanctuar, fie cel din cer, fie cel de pe pământ? Putem înțelege acest lucru dacă analizăm Sanctuarul simbolic, deoarece preoții care oficiau ceremoniile aici, pe pământ, făceau „o slujbă care este chipul și umbra lucrurilor cerești” (Evrei 8:5).
Această slujbă din Sanctuarul pământesc se desfășura în cele două încăperi. În Locul Sfânt preoții intrau zilnic, pe când în Locul Preasfânt, marele-preot oficia o dată pe an o slujbă specială de ispășire pentru curățirea Sanctuarului. Păcătoșii pocăiți aduceau zilnic animalele pentru jertfă la ușa cortului întâlnirii și, punându-și mâinile pe capul victimei, își mărturiseau păcatele, transferându-le astfel, în mod simbolic, asupra jertfei nevinovate. Animalul era apoi înjunghiat. Apostolul spune: „Fără vărsare de sânge, nu este iertare.” „Viața trupului este în sânge” (Leviticul 17:11). Nerespectarea Legii lui Dumnezeu cerea viața păcătosului. Preotul lua sângele victimei, simbol al vieții pe care păcătosul și-o pierduse, îl ducea în Locul Sfânt și îl stropea înaintea perdelei în spatele căreia se afla chivotul care conținea Legea pe care păcătosul o încălcase. Prin această ceremonie, prin intermediul sângelui, păcatul era transferat, în simbol, asupra Sanctuarului. În unele cazuri, sângele nu era dus în Locul Sfânt; atunci însă, carnea trebuia mâncată de preot, după cum îi învățase Moise pe fiii lui Aaron, când le-a spus: „Domnul v-a dat-o, ca să purtați nelegiuirea adunării” (Leviticul 10:17). Ambele ritualuri simbolizau transferarea păcatului de la păcătos asupra Sanctuarului.
Aceasta era ceremonia care se îndeplinea zilnic, pe tot parcursul anului. Păcatele lui Israel erau astfel transferate asupra Sanctuarului, fiind necesară o slujbă specială pentru îndepărtarea lor. Dumnezeu a poruncit să se facă ispășire pentru fiecare dintre cele două încăperi sfinte: „Astfel, să facă ispășire pentru Sfântul Locaș, pentru necurățiile copiilor lui Israel și pentru toate călcările de lege prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurățiilor lor.” Și pentru altar trebuia să se facă ispășire, ca „să-l curețe și să-l sfințească de necurățiile copiilor lui Israel” (Leviticul 16:16,19).
O dată pe an, în marea Zi a Ispășirii, marele-preot intra în Locul Preasfânt pentru a curăți Sanctuarul. Ceremonia îndeplinită acolo încheia ciclul anual al slujbelor. În acea zi, la ușa cortului întâlnirii erau aduși doi țapi și se aruncau sorții pentru ei, „un sorț pentru Domnul și un sorț pentru Azazel” (Leviticul 16:8). Ţapul pe care cădea sorțul pentru Domnul urma să fie înjunghiat ca jertfă de ispășire pentru păcatele poporului. Marele-preot trebuia să ducă sângele lui dincolo de perdea și să-l stropească deasupra și înaintea tronului harului. Sângele trebuia stropit și pe altarul tămâierii, care se găsea în fața perdelei.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
„Aaron să-și pună amândouă mâinile pe capul țapului celui viu și să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel și toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul țapului, apoi să-l izgonească în pustie printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie să-i dea drumul” (Leviticul 16:21,22). Ţapul care era trimis nu se mai întorcea în tabăra lui Israel, iar bărbatul care-l ducea trebuia să-și spele corpul și hainele cu apă înainte de a se întoarce în tabără.
Întreaga ceremonie avea scopul de a-i face pe israeliți să înțeleagă sfințenia lui Dumnezeu și dezgustul cu care El privea păcatul; pe lângă aceasta, trebuia să le arate că nu puteau veni în contact cu păcatul fără să se mânjească. Fiecărui om i se cerea să fie profund îndurerat în timp ce se săvârșea această ceremonie de ispășire. Toate activitățile trebuiau încetate și întreg poporul Israel trebuia să petreacă ziua în umilire solemnă înaintea lui Dumnezeu, cu rugăciune, post și autocercetare.
Prin slujba simbolică sunt explicate adevăruri importante despre ispășire. În locul păcătosului era acceptat un înlocuitor, dar păcatul nu era anulat prin sângele victimei. În felul acesta, se asigura doar mijlocul prin care el era transferat asupra Sanctuarului. Prin această ofrandă sângeroasă, păcătosul recunoștea autoritatea Legii, își mărturisea vinovăția pentru încălcarea ei și își exprima dorința de a fi iertat prin credința în Răscumpărătorul care urma să vină. Totuși el nu era încă pe deplin eliberat de condamnarea Legii. În Ziua Ispășirii, marele-preot, după ce aducea jertfa pentru popor, intra în Locul Preasfânt cu sângele acestei jertfe și-l stropea pe scaunul harului, direct deasupra Legii, pentru a-i împlini cerințele. Apoi, în calitatea lui de mijlocitor, lua păcatele asupra sa și le scotea din Sanctuar. Punându-și mâinile pe capul țapului care urma să fie trimis, mărturisea toate aceste păcate asupra lui, transferându-le astfel în mod simbolic de la el la țap. Apoi țapul le ducea în pustie și erau considerate îndepărtate pentru totdeauna de la popor.
În felul acesta era îndeplinit ritualul care era „chipul și umbra lucrurilor cerești”. Ceea ce se făcea în simbol în cadrul ceremoniilor din Sanctuarul pământesc se face în realitate în cadrul slujbei din Sanctuarul ceresc. După înălțarea Sa, Mântuitorul nostru Și-a început lucrarea de Mare-Preot. Pavel spune: „Căci Hristos n-a intrat într-un locaș de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaș de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfățișeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9:24).
Pe tot parcursul anului, slujba îndeplinită de preot în prima încăpere a Sanctuarului, „dincolo de perdeaua” care constituia ușa și care despărțea Locul Sfânt de curte, reprezintă activitatea de slujire pe care a început-o Hristos la înălțarea Sa. Rolul preotului în cadrul ceremoniilor zilnice era acela de a prezenta înaintea lui Dumnezeu sângele jertfei pentru păcat, precum și tămâia al cărei fum se înălța purtând rugăciunile lui Israel. Tot astfel mijlocește și Hristos cu sângele Său înaintea Tatălui în favoarea păcătoșilor și Îi prezintă, împreună cu parfumul prețios al propriei Sale neprihăniri, rugăciunile credincioșilor pocăiți. Aceasta era slujba care se îndeplinea în prima încăpere a Sanctuarului din ceruri.
Acolo, prin ochii credinței, L-au văzut ucenicii pe Hristos intrând când S-a înălțat la cer. Acolo s-a concentrat speranța lor, „pe care”, spune Pavel, „o avem ca o ancoră a sufletului, o nădejde tare și neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, unde Iisus a intrat pentru noi ca înainte-mergător, când a fost făcut «Mare-Preot în veac».” „Și a intrat o dată pentru totdeauna în Locul Preasfânt, nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică” (Evrei 6:19,20; 9:12).
Timp de 18 secole a continuat această slujire a lui Hristos în prima încăpere a Sanctuarului. Sângele Lui a mijlocit în favoarea credincioșilor pocăiți, asigurându-le iertarea și acceptarea din partea Tatălui, deși păcatele lor rămâneau încă în cărțile din ceruri. După cum, în cadrul ceremonialului simbolic, la încheierea anului se făcea ispășirea, tot astfel, înainte ca Hristos să-Și încheie opera de răscumpărare a oamenilor, se face ispășire pentru îndepărtarea păcatelor din Sanctuar. Aceasta este slujba care a început când s-au încheiat cele 2.300 de zile. La data aceea, așa cum a prezis profetul Daniel, Iisus, ca Mare-Preot al nostru, a intrat în Locul Preasfânt pentru a îndeplini ultima parte a operei Sale solemne – curățirea Sanctuarului.
După cum, în vechime, păcatele poporului erau așezate, prin credință, asupra jertfei pentru păcat și transferate prin sângele ei, în simbol, asupra Sanctuarului pământesc, tot astfel, în noul legământ, păcatele celor care se pocăiesc sunt așezate, prin credință, asupra lui Hristos și transferate, de fapt, asupra Sanctuarului ceresc. După cum curățirea simbolică a Sanctuarului pământesc era îndeplinită prin îndepărtarea păcatelor care îl mânjiseră, tot astfel curățirea Sanctuarului ceresc trebuie să fie realizată prin îndepărtarea, sau ștergerea, păcatelor care sunt înregistrate acolo. Însă, mai înainte, trebuie să aibă loc o examinare a rapoartelor cerești, pentru a se stabili cine este îndreptățit, prin pocăință și credința în Hristos, să beneficieze de ispășirea Sa. De aceea, curățirea Sanctuarului implică o cercetare, o judecată. Aceasta trebuie să aibă loc înainte ca Hristos să vină pentru a-Și răscumpăra poporul, căci, atunci când va reveni, răsplata Lui va fi cu El, ca să dea fiecăruia după faptele lui (Apocalipsa 22:12).
Astfel, cei care au urmat lumina cuvântului profetic au văzut că Hristos, în loc să vină pe pământ la încheierea celor 2.300 de zile, în anul 1844, a intrat în Locul Preasfânt din Sanctuarul ceresc pentru a încheia ispășirea, care este anterioară venirii Sale.
Aceștia au mai înțeles un lucru, și anume că, în timp ce jertfa pentru păcat arăta către Hristos ca adevărata jertfă, iar marele-preot Îl reprezenta pe Hristos ca mijlocitor, țapul care era trimis în pustie îl simboliza pe Satana, autorul păcatului, asupra căruia vor fi așezate, în cele din urmă, păcatele celor cu adevărat pocăiți. Când marele-preot, în virtutea sângelui jertfei pentru păcat, îndepărta păcatele din Sanctuar, le așeza asupra acestui țap. Când, în virtutea propriului sânge, Hristos va îndepărta din Sanctuarul ceresc păcatele poporului Său, la încheierea slujirii Sale, le va așeza asupra lui Satana, care, la executarea judecății, va trebui să suporte pedeapsa finală. Ţapul era trimis într-un ținut pustiu pentru a nu se mai întoarce niciodată în tabăra lui Israel. Tot astfel, Satana va fi îndepărtat pentru totdeauna din prezența lui Dumnezeu și a poporului Său și își va găsi sfârșitul în distrugerea finală a păcatului și a păcătoșilor.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Felicitări pentru consecvență!
Pentru că ai terminat de citit capitolul 23, găsești aici linkul către formularul de evaluare: https://forms.gle/GYUS8qC9kHwBvboC8
După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești textul aferent acestei zile din capitolul 24.
Îți mulțumim că ești parte din echipă!
Cheia care a dezlegat misterul dezamăgirii din 1844 a fost subiectul Sanctuarului. Acesta a adus în atenție un sistem complet, unitar și armonios al adevărului, arătând că mâna lui Dumnezeu condusese marea mișcare adventistă și clarificând care este datoria prezentă a oamenilor, fapt realizat prin dezvăluirea poziției și misiunii poporului Său. După cum, după noaptea teribilă de chin și dezamăgire, ucenicii lui Iisus s-au bucurat „când au văzut pe Domnul”, tot așa s-au bucurat și cei care își puseseră încrederea în a doua Lui venire. Ei așteptaseră ca El să Se arate în slavă, pentru a le da răsplata slujitorilor Săi. Deoarece au fost dezamăgiți în speranțele lor, L-au pierdut pe Iisus din vedere și au plâns ca și Maria la mormânt: „Au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus”. Acum însă Îl vedeau din nou, în Locul Preasfânt, ca Mare-Preot milos, urmând să vină curând ca Împărat și Eliberator al lor. Lumina din Sanctuar a luminat trecutul, prezentul și viitorul. Ei au înțeles că Dumnezeu îi condusese prin providența Sa infailibilă. Deși, asemenea primilor ucenici, ei nu înțeleseseră mesajul pe care îl transmiteau, acesta fusese corect în toate aspectele. Proclamându-l, ei împliniseră planul lui Dumnezeu și misiunea lor nu fusese inutilă. Născuți „din nou la o nădejde vie”, ei se bucurau „cu o bucurie negrăită și strălucită”.
Atât profeția din Daniel 8:14, „Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineți; apoi Sfântul Locaș va fi curățit”, cât și solia primului înger: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui” se refereau la lucrarea lui Hristos din Locul Preasfânt, la judecata de cercetare, și nu la venirea lui Hristos pentru răscumpărarea poporului Său și distrugerea celor răi. Greșeala nu era în calculul perioadelor profetice, ci în evenimentul care trebuia să aibă loc la sfârșitul celor 2.300 de zile. Credincioșii suferiseră dezamăgirea din cauza acestei erori, însă se împlinise tot ce fusese prezis de profeție și tot ce îi îndreptățea Scriptura să aștepte. Chiar când ei deplângeau neîmplinirea speranțelor lor, avusese loc evenimentul prezis de solie, care trebuia să se împlinească înainte ca Domnul să vină pentru a le da răsplata solilor Săi.
Hristos venise, dar nu pe pământ, cum așteptaseră ei, ci, așa cum fusese prefigurat în simbol, în Locul Preasfânt al Templului lui Dumnezeu din ceruri. El este prezentat de profetul Daniel venind înaintea Celui Îmbătrânit de zile: „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte și iată că pe norii cerurilor a venit Unul ca un fiu al omului” – nu pe pământ, ci „a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui” (Daniel 7:13).
Această venire este prezisă și de profetul Maleahi: „Și deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutați: Solul legământului, pe care-L doriți; iată că vine, zice Domnul oștirilor” (Maleahi 3:1). Nu intrarea Domnului în Templul Său a fost așteptată de copiii Săi. Ei nu-L căutau acolo, ci Îl așteptau să vină pe pământ, „într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de Evanghelie” (2 Tesaloniceni 1:8).
Dar oamenii încă nu erau gata să-L întâmpine pe Domnul lor. Trebuia să mai existe încă o pregătire. Urma să fie dată o lumină care să le îndrepte mintea spre Templul lui Dumnezeu din ceruri, iar pe măsură ce ei Îl urmau prin credință pe Isus, ca Mare-Preot al lor, în lucrarea Sa de acolo, noi îndatoriri aveau să le fie făcute cunoscute. Biserica urma să primească un alt mesaj de avertizare și instruire.
Profetul spune: „Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului și ca leșia nălbitorului. El va ședea, va topi și va curăți argintul; va curăți pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămurește aurul și argintul și vor aduce Domnului daruri neprihănite” (Maleahi 3:2,3). Cei care vor trăi pe pământ când lucrarea de mijlocire a lui Hristos va înceta în Sanctuarul de sus vor fi nevoiți să stea fără Mijlocitor în fața unui Dumnezeu sfânt. Hainele lor trebuie să fie fără pată, caracterul lor trebuie să fie spălat de păcat prin sângele Mântuitorului. Ei trebuie să iasă câștigători în lupta cu răul, prin harul lui Dumnezeu și prin eforturile lor perseverente. În timp ce judecata de cercetare continuă în cer, în timp ce păcatele credincioșilor pocăiți sunt îndepărtate din Sanctuar, în mijlocul poporului lui Dumnezeu de pe pământ trebuie să aibă loc o lucrare specială de curățire, de îndepărtare a păcatelor. Acest proces este mai clar prezentat în Apocalipsa, capitolul 14.
După ce se va fi încheiat această lucrare, urmașii lui Hristos vor fi pregătiți pentru venirea Sa. „Atunci, darul lui Iuda și al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară” (Maleahi 3:4). Atunci biserica pe care Domnul nostru o va lua cu Sine la venirea Sa va fi o „biserică slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta” (Efeseni 5:27). Atunci ea va fi „ca zorile, frumoasă ca luna, curată ca soarele, dar cumplită ca niște oști sub steagurile lor” (Cântarea cântărilor 6:10).
Pe lângă intrarea Domnului în Templul Său, profetul Maleahi prevestește a doua Sa venire, cu scopul de a executa sentințele date în cadrul judecății: „Mă voi apropia de voi pentru judecată și Mă voi grăbi să mărturisesc împotriva descântătorilor și preacurvarilor, împotriva celor ce jură strâmb, împotriva celor ce opresc plata simbriașului, care asupresc pe văduvă și pe orfan, nedreptățesc pe străin și nu se tem de Mine, zice Domnul oștirilor” (Maleahi 3:5). Iuda se referă la aceeași scenă când afirmă: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor și să încredințeze pe toți cei nelegiuiți, de toate faptele nelegiuite” (Iuda vers. 14,15). Această venire și „venirea”, sau intrarea, Domnului în Templul Său sunt evenimente separate, distincte.
Intrarea lui Hristos ca Mare-Preot în Locul Preasfânt, pentru curățirea Sanctuarului, menționată în Daniel 8:14; venirea Fiului omului înaintea Celui Îmbătrânit de zile, așa cum este prezentată în Daniel 7:13 și venirea Domnului în Templul Său, prezisă de Maleahi, sunt descrieri ale aceluiași eveniment. Acesta este reprezentat și prin venirea mirelui la masa de nuntă, descris de Hristos în parabola celor zece fecioare, din Matei 25.
În vara și în toamna anului 1844, fusese proclamat mesajul: „Iată, Mirele vine!” La acea dată, existau cele două categorii de oameni simbolizați prin fecioarele înțelepte și cele nechibzuite – unii care așteptau revenirea Domnului cu bucurie și care se pregătiseră conștiincios să-L întâmpine, și alții care, influențați de teamă și acționând din impuls, se mulțumiseră cu adevărul doar în teorie, adevăr lipsit de harul lui Dumnezeu. În parabolă, când a venit mirele, „cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă”. Venirea mirelui menționată aici are loc înainte de nuntă. Nunta reprezintă primirea de către Hristos a Împărăției Sale. Cetatea sfântă, Noul Ierusalim, care este capitala și simbolul Împărăției, este numită „mireasa, nevasta Mielului”. Îngerul i-a spus lui Ioan: „Vino să-ți arăt mireasa, nevasta Mielului!” „Și m-a dus în Duhul”, afirmă profetul, „și mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu” (Apocalipsa 21:9,10). De aici rezultă clar că mireasa reprezintă Cetatea sfântă, iar fecioarele care ies să-L întâmpine pe Mire simbolizează biserica. În Apocalipsa se spune că aceia care fac parte din poporul lui Dumnezeu sunt invitații de la masa de nuntă (Apocalipsa 19:9). Dacă sunt invitați, nu pot fi și mireasa. Hristos, așa cum declarase profetul Daniel, va primi de la Cel Îmbătrânit de zile din ceruri „stăpânirea, slava și împărăția”; El va primi Noul Ierusalim, capitala Împărăției Sale, „gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei” (Daniel 7:14; Apocalipsa 21:2). După ce va primi Împărăția, va veni în glorie, ca Împărat al împăraților și Domn al domnilor, pentru răscumpărarea poporului Său, care va „sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov”, în Împărăția Sa (Matei 8:11; Luca 22:30), pentru a participa la masa de nuntă a Mielului.
Mesajul „Iată, Mirele vine”, din vara anului 1844, a făcut ca multe mii de oameni să aștepte venirea imediată a Domnului. Mirele a venit la timpul stabilit, dar nu pe pământ, cum așteptau oamenii, ci la Cel Îmbătrânit de zile, în ceruri, la nuntă, să-Și primească Împărăția. „Cele ce erau gata au intrat cu El în odaia de nuntă și s-a încuiat ușa.” Oamenii nu puteau fi prezenți personal la nuntă, deoarece aceasta are loc în ceruri, în timp ce ei sunt pe pământ. Urmașii lui Hristos trebuie să-L aștepte „pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă” (Luca 12:36). Ei trebuie să înțeleagă misiunea Lui și să-L urmeze, prin credință, când El merge înaintea lui Dumnezeu. În sensul acesta se spune că ei merg la nuntă.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
În ilustrația lui Isus, au intrat la nuntă acele fecioare care aveau, pe lângă candele, și ulei în vase. Cei care, pe lângă faptul de a cunoaște adevărul din Scripturi, au avut Duhul și harul lui Dumnezeu și care, în noaptea încercării lor aspre, au așteptat cu răbdare, cercetând Biblia pentru a primi o lumină mai clară – doar ei au înțeles adevărul despre Sanctuarul din ceruri, despre schimbarea din cadrul misiunii Mântuitorului, și L-au urmat, prin credință, în lucrarea Sa din Sanctuarul de sus. Toți cei care acceptă aceleași adevăruri, prin mărturia Scripturilor, urmându-L prin credință pe Hristos când merge înaintea lui Dumnezeu să îndeplinească ultima misiune de mijlocire, la încheierea căreia Își va primi Împărăția – toți aceștia sunt descriși ca intrând la nuntă.
În parabola din Matei 22 este folosit același simbol al nunții, iar judecata de cercetare este prezentată clar ca având loc înainte de nuntă. Împăratul intră să vadă invitații înainte de nuntă, să se asigure că toți sunt îmbrăcați cu haina de nuntă, haina imaculată a caracterului, spălată și albită în sângele Mielului (Matei 22:11; Apocalipsa 7:14). Cel găsit fără haină de nuntă este aruncat afară, dar toți cei care, la examinare, sunt îmbrăcați cu haina de nuntă sunt primiți de Dumnezeu și considerați demni să aibă parte de Împărăția Sa și să stea pe tronul Său. Acest proces de examinare a caracterului, prin care se stabilește cine este pregătit pentru Împărăția lui Dumnezeu, constituie însăși judecata de cercetare, prin care se încheie lucrarea în Sanctuarul de sus.
După ce această cercetare se va încheia, după ce cazurile celor care s-au declarat de-a lungul timpului urmași ai lui Hristos vor fi fost examinate și se va decide în dreptul lor, atunci, și nu mai înainte, se va încheia harul și se va închide ușa îndurării. Astfel, prin această declarație scurtă, „cele ce erau gata au intrat cu El în odaia de nuntă și s-a încuiat ușa”, suntem conduși până la lucrarea finală a Mântuitorului, până la momentul când va fi adus la îndeplinire marele plan de salvare a omului.
În Sanctuarul de pe pământ – care, după cum am văzut, era o copie în miniatură a Sanctuarului ceresc –, când marele-preot intra în Locul Preasfânt în Ziua Ispășirii, slujba din prima încăpere înceta. Dumnezeu poruncise: „Să nu fie nimeni în cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispășirea în Sfântul Locaș, până va ieși din el” (Leviticul 16:17). Tot la fel, când a intrat în Locul Preasfânt să îndeplinească lucrarea finală de ispășire, Hristos Și-a încetat activitatea din prima încăpere. Deci când s-a încheiat misiunea din prima încăpere, a început misiunea în a doua încăpere. În serviciul ceremonial simbolic, atunci când ieșea din Locul Sfânt în Ziua Ispășirii, marele-preot intra înaintea lui Dumnezeu pentru a prezenta sângele jertfei pentru păcat în favoarea întregului Israel, care se pocăise sincer de păcate. La fel, și Hristos a încheiat doar o parte a misiunii Sale de Mijlocitor al nostru, pentru a începe o altă etapă, El încă mijlocind cu sângele Său înaintea Tatălui, în favoarea păcătoșilor.
Acest subiect nu fusese înțeles de adventiști în anul 1844. După trecerea datei când Mântuitorul fusese așteptat, ei tot mai credeau că venirea Sa era aproape. Susțineau că ajunseseră la o criză majoră și că lucrarea lui Hristos ca Mijlocitor al omului înaintea lui Dumnezeu încetase. După părerea lor, Biblia susținea că timpul de har al omului se va încheia cu puțin înainte de venirea Domnului pe norii cerului. Acest lucru părea să reiasă clar din acele texte biblice care se refereau la o perioadă când oamenii vor căuta, vor bate și vor striga la ușa îndurării, dar ea nu va mai fi deschisă. Ei se întrebau dacă nu cumva data la care așteptaseră venirea lui Hristos n-ar fi putut să marcheze mai degrabă începutul acestei perioade, care trebuia să preceadă revenirea Sa. Întrucât proclamaseră avertizarea privind apropierea judecății, ei considerau că misiunea lor pentru lume fusese îndeplinită și nu-i mai preocupa mântuirea păcătoșilor, în timp ce batjocurile îndrăznețe și pline de blasfemii ale celor răi li se păreau o altă dovadă că Duhul lui Dumnezeu fusese retras din dreptul acelora care respinseseră îndurarea Sa. Toate acestea le-au consolidat convingerea că timpul de har se încheiase sau, așa cum se exprimau ei atunci, „ușa harului se închisese”.
Dar, după ce au analizat subiectul Sanctuarului, au primit o lumină mai clară. Acum au înțeles că au avut dreptate când au crezut că sfârșitul celor 2.300 de zile în anul 1844 marca o criză importantă. Dar, deși era adevărat că s-a închis acea ușă a speranței și a îndurării prin care oamenii găsiseră intrare la Dumnezeu timp de 18 secole, o altă ușă a fost deschisă, iar oamenilor le era oferită iertarea păcatelor prin mijlocirea lui Hristos în Locul Preasfânt. O parte a misiunii Sale se încheiase numai pentru a face loc alteia. Încă exista „o ușă deschisă” către Sanctuarul ceresc, unde Hristos acționa în favoarea păcătosului.
Acum au înțeles cum se aplicau cuvintele lui Hristos din Apocalipsa, adresate bisericii din acea vreme: „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ține cheia lui David, Cel ce deschide și nimeni nu va închide, Cel ce închide și nimeni nu va deschide: «Știu faptele tale: iată ți-am pus înainte o ușă deschisă pe care nimeni n-o poate închide»” (Apocalipsa 3:7,8).
Numai cei care Îl urmează pe Iisus prin credință în marea lucrare de ispășire pot beneficia de rezultatele pozitive ale mijlocirii Sale în favoarea lor, pe când cei care resping lumina ce scoate în evidență această lucrare de mediere nu vor beneficia de ea. Iudeii care au respins lumina dată la prima venire a lui Hristos și au refuzat să creadă în El ca Mântuitor al lumii n-au putut să primească iertarea prin mijlocirea Lui. Când Iisus, la înălțare, a intrat cu propriul sânge în Sanctuarul ceresc, pentru a revărsa asupra ucenicilor Săi binecuvântările mijlocirii Sale, iudeii au fost lăsați în întuneric total, să continue cu jertfele și darurile lor inutile. Serviciul ceremonial al simbolurilor încetase. Ușa prin care oamenii găsiseră până atunci intrare la Dumnezeu nu mai era deschisă. Iudeii refuzaseră să-L caute în singurul mod în care putea să fie găsit – prin serviciul din Sanctuarul ceresc. De aceea, nu mai aveau nicio comuniune cu Dumnezeu. Pentru ei, ușa era închisă. Ei nu Îl cunoșteau deloc pe Hristos ca adevărata jertfă și singurul Mijlocitor înaintea lui Dumnezeu; de aceea n-au putut să beneficieze de efectele mijlocirii Sale.
Starea iudeilor necredincioși ilustrează starea de nepăsare și de necredință a pretinșilor creștini, care ignoră în mod voit lucrarea Marelui-Preot milos. În serviciul ceremonial simbolic, atunci când marele-preot intra în Locul Preasfânt, tuturor copiilor lui Israel li se cerea să se adune în jurul Sanctuarului și să-și smerească sufletul înaintea lui Dumnezeu în modul cel mai solemn, ca să primească iertarea păcatelor și să nu fie nimiciți din adunare. Cu cât mai important este să înțelegem lucrarea de Mare-Preot a lui Iisus și să știm ce se cere de la noi în această adevărată Zi a Ispășirii.
Oamenii nu pot să respingă avertizările trimise de Dumnezeu în îndurarea Sa și să rămână nepedepsiți. În zilele lui Noe, oamenilor le-a fost transmis un mesaj din cer, iar salvarea lor a depins de felul în care s-au raportat la acel mesaj. Pentru că au respins avertizarea, Duhul lui Dumnezeu S-a retras, iar acei oameni au dispărut în apele potopului. În timpul lui Avraam, harul a încetat să mai pledeze pentru locuitorii vinovați ai Sodomei și toți, în afară de Lot cu soția și cele două fiice, au fost mistuiți de focul trimis din cer. La fel a fost și pe timpul lui Hristos. Fiul lui Dumnezeu le-a spus iudeilor necredincioși din acea generație: „Iată că vi se lasă casa pustie” (Matei 23:38). Privind către zilele sfârșitului, aceeași Putere Infinită declară despre cei care „n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți”: „Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună; pentru ca toți cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiți” (2 Tesaloniceni 2:10-12). Când oamenii resping învățăturile Cuvântului Său, Dumnezeu Își retrage Duhul și îi lasă în amăgirile pe care le îndrăgesc.
Hristos încă mijlocește în favoarea omului și le va da lumină celor care o caută. Deși adventiștii nu au înțeles la început acest lucru, el a devenit clar ulterior, pe măsură ce textele care defineau adevărata lor poziție au început să fie înțelese mai bine.
După trecerea datei stabilite în anul 1844, a urmat o perioadă de grea încercare pentru cei care încă își mențineau credința în a doua venire. Singura lor încurajare, care i-a și ajutat să înțeleagă situația reală în care se aflau, era această lumină care le îndrepta mintea către Sanctuarul din cer. Unii au încetat să mai creadă în modul de calculare a perioadelor profetice folosit până atunci și le-au atribuit oamenilor sau agenților satanici puternica influență a Duhului Sfânt care însoțise mișcarea adventistă. Alții susțineau cu putere că Domnul îi condusese în experiența prin care trecuseră. Și, în timp ce așteptau, vegheau și se rugau pentru a cunoaște voia lui Dumnezeu, au înțeles că Marele-Preot începuse o altă fază a misiunii Sale și, urmându-L prin credință, au fost conduși să înțeleagă și misiunea finală a bisericii. Ei înțelegeau acum mai clar mesajul primului și al celui de-al doilea înger și erau pregătiți să dea curs solemnei avertizări a îngerului al treilea, după care să aducă și la cunoștința oamenilor acest mesaj din Apocalipsa 14.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Felicitări pentru consecvență!
Pentru că ai terminat de citit capitolul 24, găsești aici linkul către formularul de evaluare: https://forms.gle/FDfgYTJsdpWEvmdr5
După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești textul aferent acestei zile din capitolul 25.
Îți mulțumim că ești parte din echipă!
Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis și s-a văzut chivotul legământului Său în Templul Său” (Apocalipsa 11:19). Chivotul legământului lui Dumnezeu se află în Locul Preasfânt, a doua încăpere a Sanctuarului. În cadrul slujbelor din Sanctuarul de pe pământ, care era ca „o umbră a lucrurilor cerești”, această încăpere era deschisă numai în marea Zi a Ispășirii, pentru curățirea Sanctuarului. De aceea declarația că Templul lui Dumnezeu a fost deschis în ceruri și că s-a văzut chivotul legământului se referă la deschiderea Locului Preasfânt din Sanctuarul ceresc, în anul 1844, când Hristos a intrat acolo pentru a aduce la îndeplinire faza de încheiere a ispășirii. Cei care, prin credință, L-au urmat pe Iisus când Și-a început misiunea de Mare-Preot în Locul Preasfânt au văzut chivotul legământului Său. Când au studiat subiectul Sanctuarului, au înțeles schimbarea care a avut loc în lucrarea Mântuitorului și au văzut că El mijlocea acum înaintea chivotului lui Dumnezeu, pledând cu sângele Său în favoarea păcătoșilor.
Chivotul din Sanctuarul de pe pământ conținea cele două table de piatră pe care erau gravate preceptele Legii lui Dumnezeu. Chivotul era doar un loc de păstrare pentru tablele Legii, însă prezența acestor principii divine îi conferea valoare și sfințenie. Când Templul lui Dumnezeu a fost deschis în cer, s-a văzut chivotul legământului Său. În Locul Preasfânt din Sanctuarul ceresc, Legea divină este păstrată cu sfințenie – acea Lege care a fost enunțată de Însuși Dumnezeu, în mijlocul tunetelor de pe Sinai, și scrisă cu degetul Său pe tablele de piatră.
Poruncile gravate pe tablele de piatră și redate de Moise în Pentateuh au fost o copie perfectă a marelui original al Legii lui Dumnezeu din Sanctuarul ceresc. Cei care au ajuns să înțeleagă acest punct important au fost conduși astfel să vadă caracterul sfânt, neschimbător al Legii divine. Ei au înțeles, ca niciodată până atunci, puterea cuvintelor Mântuitorului: „Câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege” (Matei 5:18). Legea lui Dumnezeu fiind o revelare a voinței Sale, o copie a caracterului Său, trebuie să continue să existe pentru totdeauna, „ca un martor credincios în ceruri”. Nicio poruncă n-a fost anulată, nicio iotă sau frântură de literă n-a fost schimbată. Psalmistul spune: „Cuvântul Tău, Doamne, dăinuie în veci în ceruri.” „Toate poruncile Lui sunt adevărate, întărite pentru veșnicie” (Psalmii 119:89; 111:7,8).
Chiar în centrul Decalogului se găsește porunca a patra, așa cum a fost proclamată prima dată: „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești. Să lucrezi șase zile și să-ți faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sfințit-o” (Exodul 20:8-11).
Duhul lui Dumnezeu a impresionat inima acelor cercetători ai Cuvântului Său. Ei au ajuns la convingerea că din neștiință călcaseră acest precept, neglijând ziua de odihnă a Creatorului. Au început să cerceteze motivele pentru care era păzită prima zi a săptămânii în locul zilei pe care o sfințise Dumnezeu. N-au găsit nicio dovadă în Scripturi că porunca a patra a fost desființată sau că Sabatul a fost schimbat. Binecuvântarea care a sfințit la început ziua a șaptea n-a fost niciodată anulată. Ei căutaseră cu sinceritate să cunoască voia lui Dumnezeu și să o pună în practică. Acum însă, când s-au văzut călcători ai Legii Sale, regretul le-a umplut inima și și-au manifestat loialitatea față de Dumnezeu prin păzirea Sabatului Său.
S-au depus eforturi multe și perseverente pentru distrugerea credinței lor. Însă toți au reușit să înțeleagă că, dacă Sanctuarul pământesc era o miniatură sau o copie a celui ceresc, Legea păstrată în chivotul de pe pământ era o reproducere exactă a Legii din chivotul din ceruri și că acceptarea adevărului despre Sanctuarul ceresc implica și recunoașterea cerințelor Legii lui Dumnezeu și obligativitatea Sabatului din porunca a patra. Iată motivul ascuns al opoziției înverșunate și hotărâte față de armonioasa învățătură a Scripturii, care prezenta misiunea lui Hristos în Sanctuarul ceresc! Oamenii încercau să închidă ușa pe care Dumnezeu o deschisese și să deschidă ușa pe care El o închisese. Dar „Cel ce deschide și nimeni nu va închide, Cel ce închide și nimeni nu va deschide”, declarase: „Iată, ți-am pus înainte o ușă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide” (Apocalipsa 3:7,8). Hristos deschisese ușa Locului Preasfânt, lumina strălucea prin ușa aceea deschisă a Sanctuarului ceresc și porunca a patra a fost văzută inclusă în Legea care este păstrată acolo. Niciun om nu putea desființa ceea ce instituise Dumnezeu.
Cei care acceptaseră lumina cu privire la medierea lui Hristos și la caracterul perpetuu al Legii lui Dumnezeu au descoperit că acestea erau adevărurile prezentate în Apocalipsa 14. Mesajele din acest capitol formează tripla avertizare (vezi Apendicele) care trebuie să-i pregătească pe locuitorii pământului pentru a doua venire a Domnului. Expresia „A venit ceasul judecății Lui” se referă la faza finală a misiunii lui Hristos pentru salvarea oamenilor. Se proclamă un adevăr care trebuie făcut cunoscut până când lucrarea de mijlocire a Mântuitorului va înceta și El va reveni pe pământ, pentru a-Și lua poporul. Acțiunea de judecată care a început în anul 1844 trebuie să continue până când se va lua o decizie în dreptul tuturor oamenilor, atât al celor vii, cât și al celor morți. În consecință, ea se va extinde până la încheierea harului. Ca să fie pregătiți să facă față judecății, oamenilor li se poruncește să se teamă de Dumnezeu, să-I dea slavă și să se închine „Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor”. Rezultatul acceptării acestor solii este exprimat prin cuvintele: „Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus.” Ca să fie pregătiți pentru judecată, este necesar ca oamenii să respecte Legea lui Dumnezeu. Această Lege este standardul în funcție de care va fi măsurat caracterul la judecată. Apostolul Pavel declară: „Toți cei ce au păcătuit având Lege vor fi judecați după Lege… în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor”. El spune că „cei ce împlinesc Legea… vor fi socotiți neprihăniți” (Romani 2:12,16,13). Credința este esențială pentru păzirea Legii lui Dumnezeu, deoarece „fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui”, iar „tot ce nu vine din încredințare este păcat” (Evrei 11:6; Romani 14:23).
Prin mesajul primului înger, oamenii sunt chemați „să se teamă de Dumnezeu și să-I dea slavă”, să se închine Celui care a creat cerul și pământul. În acest scop, ei trebuie să asculte de Legea Sa. Înțeleptul spune: „Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om” (Eclesiastul 12:13). Fără ascultare de poruncile Sale, niciun fel de închinare nu poate să-I placă lui Dumnezeu. „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui.” „Dacă cineva își întoarce urechea ca să n-asculte Legea, chiar și rugăciunea lui este o scârbă” (1 Ioan 5:3; Proverbele 28:9).