„Aaron să-și pună amândouă mâinile pe capul țapului celui viu și să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel și toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul țapului, apoi să-l izgonească în pustie printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit; în pustie să-i dea drumul” (Leviticul 16:21,22). Ţapul care era trimis nu se mai întorcea în tabăra lui Israel, iar bărbatul care-l ducea trebuia să-și spele corpul și hainele cu apă înainte de a se întoarce în tabără.
Întreaga ceremonie avea scopul de a-i face pe israeliți să înțeleagă sfințenia lui Dumnezeu și dezgustul cu care El privea păcatul; pe lângă aceasta, trebuia să le arate că nu puteau veni în contact cu păcatul fără să se mânjească. Fiecărui om i se cerea să fie profund îndurerat în timp ce se săvârșea această ceremonie de ispășire. Toate activitățile trebuiau încetate și întreg poporul Israel trebuia să petreacă ziua în umilire solemnă înaintea lui Dumnezeu, cu rugăciune, post și autocercetare.
Prin slujba simbolică sunt explicate adevăruri importante despre ispășire. În locul păcătosului era acceptat un înlocuitor, dar păcatul nu era anulat prin sângele victimei. În felul acesta, se asigura doar mijlocul prin care el era transferat asupra Sanctuarului. Prin această ofrandă sângeroasă, păcătosul recunoștea autoritatea Legii, își mărturisea vinovăția pentru încălcarea ei și își exprima dorința de a fi iertat prin credința în Răscumpărătorul care urma să vină. Totuși el nu era încă pe deplin eliberat de condamnarea Legii. În Ziua Ispășirii, marele-preot, după ce aducea jertfa pentru popor, intra în Locul Preasfânt cu sângele acestei jertfe și-l stropea pe scaunul harului, direct deasupra Legii, pentru a-i împlini cerințele. Apoi, în calitatea lui de mijlocitor, lua păcatele asupra sa și le scotea din Sanctuar. Punându-și mâinile pe capul țapului care urma să fie trimis, mărturisea toate aceste păcate asupra lui, transferându-le astfel în mod simbolic de la el la țap. Apoi țapul le ducea în pustie și erau considerate îndepărtate pentru totdeauna de la popor.
În felul acesta era îndeplinit ritualul care era „chipul și umbra lucrurilor cerești”. Ceea ce se făcea în simbol în cadrul ceremoniilor din Sanctuarul pământesc se face în realitate în cadrul slujbei din Sanctuarul ceresc. După înălțarea Sa, Mântuitorul nostru Și-a început lucrarea de Mare-Preot. Pavel spune: „Căci Hristos n-a intrat într-un locaș de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaș de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfățișeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9:24).
Pe tot parcursul anului, slujba îndeplinită de preot în prima încăpere a Sanctuarului, „dincolo de perdeaua” care constituia ușa și care despărțea Locul Sfânt de curte, reprezintă activitatea de slujire pe care a început-o Hristos la înălțarea Sa. Rolul preotului în cadrul ceremoniilor zilnice era acela de a prezenta înaintea lui Dumnezeu sângele jertfei pentru păcat, precum și tămâia al cărei fum se înălța purtând rugăciunile lui Israel. Tot astfel mijlocește și Hristos cu sângele Său înaintea Tatălui în favoarea păcătoșilor și Îi prezintă, împreună cu parfumul prețios al propriei Sale neprihăniri, rugăciunile credincioșilor pocăiți. Aceasta era slujba care se îndeplinea în prima încăpere a Sanctuarului din ceruri.
Acolo, prin ochii credinței, L-au văzut ucenicii pe Hristos intrând când S-a înălțat la cer. Acolo s-a concentrat speranța lor, „pe care”, spune Pavel, „o avem ca o ancoră a sufletului, o nădejde tare și neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, unde Iisus a intrat pentru noi ca înainte-mergător, când a fost făcut «Mare-Preot în veac».” „Și a intrat o dată pentru totdeauna în Locul Preasfânt, nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică” (Evrei 6:19,20; 9:12).
Timp de 18 secole a continuat această slujire a lui Hristos în prima încăpere a Sanctuarului. Sângele Lui a mijlocit în favoarea credincioșilor pocăiți, asigurându-le iertarea și acceptarea din partea Tatălui, deși păcatele lor rămâneau încă în cărțile din ceruri. După cum, în cadrul ceremonialului simbolic, la încheierea anului se făcea ispășirea, tot astfel, înainte ca Hristos să-Și încheie opera de răscumpărare a oamenilor, se face ispășire pentru îndepărtarea păcatelor din Sanctuar. Aceasta este slujba care a început când s-au încheiat cele 2.300 de zile. La data aceea, așa cum a prezis profetul Daniel, Iisus, ca Mare-Preot al nostru, a intrat în Locul Preasfânt pentru a îndeplini ultima parte a operei Sale solemne – curățirea Sanctuarului.
După cum, în vechime, păcatele poporului erau așezate, prin credință, asupra jertfei pentru păcat și transferate prin sângele ei, în simbol, asupra Sanctuarului pământesc, tot astfel, în noul legământ, păcatele celor care se pocăiesc sunt așezate, prin credință, asupra lui Hristos și transferate, de fapt, asupra Sanctuarului ceresc. După cum curățirea simbolică a Sanctuarului pământesc era îndeplinită prin îndepărtarea păcatelor care îl mânjiseră, tot astfel curățirea Sanctuarului ceresc trebuie să fie realizată prin îndepărtarea, sau ștergerea, păcatelor care sunt înregistrate acolo. Însă, mai înainte, trebuie să aibă loc o examinare a rapoartelor cerești, pentru a se stabili cine este îndreptățit, prin pocăință și credința în Hristos, să beneficieze de ispășirea Sa. De aceea, curățirea Sanctuarului implică o cercetare, o judecată. Aceasta trebuie să aibă loc înainte ca Hristos să vină pentru a-Și răscumpăra poporul, căci, atunci când va reveni, răsplata Lui va fi cu El, ca să dea fiecăruia după faptele lui (Apocalipsa 22:12).
Astfel, cei care au urmat lumina cuvântului profetic au văzut că Hristos, în loc să vină pe pământ la încheierea celor 2.300 de zile, în anul 1844, a intrat în Locul Preasfânt din Sanctuarul ceresc pentru a încheia ispășirea, care este anterioară venirii Sale.
Aceștia au mai înțeles un lucru, și anume că, în timp ce jertfa pentru păcat arăta către Hristos ca adevărata jertfă, iar marele-preot Îl reprezenta pe Hristos ca mijlocitor, țapul care era trimis în pustie îl simboliza pe Satana, autorul păcatului, asupra căruia vor fi așezate, în cele din urmă, păcatele celor cu adevărat pocăiți. Când marele-preot, în virtutea sângelui jertfei pentru păcat, îndepărta păcatele din Sanctuar, le așeza asupra acestui țap. Când, în virtutea propriului sânge, Hristos va îndepărta din Sanctuarul ceresc păcatele poporului Său, la încheierea slujirii Sale, le va așeza asupra lui Satana, care, la executarea judecății, va trebui să suporte pedeapsa finală. Ţapul era trimis într-un ținut pustiu pentru a nu se mai întoarce niciodată în tabăra lui Israel. Tot astfel, Satana va fi îndepărtat pentru totdeauna din prezența lui Dumnezeu și a poporului Său și își va găsi sfârșitul în distrugerea finală a păcatului și a păcătoșilor.