O pagina pe zi

MOISE ȘI MIELUL RĂTĂCIT

ADELUȚA ȘI ADEVĂRUL GOL GOLUȚ

ARHITECTURA EXPLICATĂ COPIILOR

VIITORUL TĂU ESTE ACUM

MARIE CURIE. O VIAȚĂ DEDICATĂ CUNOAȘTERII

AVENTURILE UNUI BĂIAT ÎN AUSTRALIA

YUKI

JUSTIN CASE

EXPLORATOR ÎN LUMEA CĂRȚILOR

NOI POVESTIRI DIN VT

Detalii: Scris de: Ellen G. White; Categorie: O pagina pe zi; Publicat: 11 Aprilie 2023

Mesajul primului înger din Apocalipsa 14, care anunța ceasul judecății lui Dumnezeu și îi chema pe oameni să se teamă de El și să I se închine, a avut scopul de a-i separa de influențele decăzute ale lumii pe cei care declarau că sunt copiii lui Dumnezeu și de a-i face să-și vadă adevărata stare de apostazie și caracterele lumești. Prin acest mesaj, Dumnezeu a trimis bisericii un avertisment care, dacă ar fi fost luat în seamă, ar fi îndreptat relele care o țineau departe de El. Dacă oamenii ar fi primit mesajul ceresc, umilindu-și inimile înaintea Domnului și căutând cu sinceritate să se pregătească pentru a sta în prezența Sa, Duhul și puterea lui Dumnezeu s-ar fi manifestat în mijlocul lor. Biserica ar fi ajuns din nou la acea stare binecuvântată de unire, credință și iubire care exista în zilele apostolice, când credincioșii erau „o inimă și un suflet”, vestind „Cuvântul Domnului cu îndrăzneală”, și când „Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiți” (Faptele 4:32,31; 2:47).

Dacă pretinsul popor al lui Dumnezeu ar accepta lumina care strălucește din Cuvântul Său, ar ajunge la acea unitate pentru care S-a rugat Hristos și pe care apostolul a descris-o ca fiind „unirea Duhului prin legătura păcii”. „Este”, spune el, „un singur trup, un singur Duh, după cum și voi ați fost chemați la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez” (Efeseni 4:3-5).

Acestea au fost rezultatele binecuvântate trăite de cei care au primit mesajul revenirii lui Hristos. Proveneau din diferite biserici, dar barierele confesionale au fost dărâmate, crezurile contradictorii au fost spulberate, speranța nebiblică a unui mileniu pământesc a fost abandonată, concepțiile false despre a doua venire au fost corectate, mândria și asemănarea cu lumea au fost înlăturate, relele au fost îndreptate, inimile s-au unit în cea mai plăcută prietenie, iar iubirea și bucuria domneau. Dacă această doctrină a avut acest efect asupra acelor puțini care au primit-o, ea ar fi avut același efect asupra tuturor, dacă toți ar fi acceptat-o.

Dar bisericile, în general, au respins avertizarea. Pastorii lor, în calitate de străjeri „peste casa lui Israel” (Ezechiel 33:7), ar fi trebuit să fie primii care să vadă semnele venirii lui Iisus, dar ei n-au înțeles adevărul nici din mărturia profeților, nici din semnele timpului. Deoarece inimile le erau pline de speranțe și ambiții lumești, iubirea față de Dumnezeu și credința în Cuvântul Său s-au răcit, iar, când a fost prezentată doctrina revenirii Mântuitorului, aceasta n-a făcut altceva decât să le trezească prejudecățile și necredința. Faptul că mesajul era predicat în mare măsură de laici a fost folosit ca un argument împotriva lui. Ca și în vechime, mărturia clară a Cuvântului lui Dumnezeu a fost întâmpinată cu întrebarea: „A crezut în El vreunul dintre mai-marii noștri sau dintre farisei?” (Ioan 7:48). Dându-și seama cât de dificil era să combată argumentele care veneau din calculul perioadelor profetice, mulți pastori descurajau studiul profețiilor, spunându-le oamenilor că aceste cărți profetice sunt sigilate și nu pot fi înțelese. Mulțimile, încrezându-se orbește în pastorii lor, au refuzat să acorde atenție avertismentului. Alții, deși erau convinși de adevărul acestuia, nu au îndrăznit să-l mărturisească pentru a nu fi „dați afară din sinagogă” (Ioan 12:42). Mesajul pe care Dumnezeu îl trimisese pentru testarea și curățarea bisericii a dovedit din plin cât de mare era numărul celor a căror inimă se atașase mai mult de această lume decât de Hristos. Erau legați de pământ cu legături mai puternice decât atracțiile cerului. Au ales să asculte de vocea înțelepciunii omenești și s-au îndepărtat de adevărul care le cerceta inimile.

Refuzând avertismentul dat de primul înger, ei au respins mijloacele pe care Cerul le prevăzuse pentru transformarea lor. Au disprețuit mesagerul îndurător care le-ar fi corectat relele ce-i despărțeau de Dumnezeu și, cu o sete și mai mare, s-au întors să caute prietenia lumii. Aceasta a fost cauza acelei teribile stări de apostazie, spirit lumesc și moarte spirituală care exista în biserici în anul 1844.

Primul înger din Apocalipsa 14 este urmat de al doilea, cu mesajul: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei” (Apocalipsa 14:8). Termenul Babilon derivă din cuvântul Babel și înseamnă „confuzie”. În Scriptură este întrebuințat pentru a desemna diferitele forme de religie falsă, sau apostată. În Apocalipsa 17, Babilonul este reprezentat printr-o femeie – metaforă folosită în Biblie ca simbol al unei biserici, o femeie castă reprezentând o biserică nepătată, iar o femeie desfrânată reprezentând o biserică apostată.

În Biblie, caracterul sfânt și durabil al legăturii dintre Hristos și biserica Sa este reprezentat prin uniunea căsătoriei. Domnul S-a legat de poporul Său printr-un legământ solemn, El promițând să fie Dumnezeul lor, iar ei angajându-se să fie poporul Lui și numai al Lui. El declară: „Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate și îndurare” (Osea 2:19). În altă parte spune: „Eu sunt Stăpânul vostru” (Ieremia 3:14). Pavel folosește aceeași vorbire figurată în Noul Testament, când zice: „V-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfățișez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată” (2 Corinteni 11:2).

Lipsa de loialitate a bisericii față de Hristos, manifestată prin atitudinea de a nu se mai încrede în El și a nu-L mai iubi, ci a permite ca dragostea pentru lucrurile lumești să ocupe sufletul, este comparată cu violarea jurămintelor căsătoriei. Păcatul israeliților, care a constat în faptul că s-au îndepărtat de Domnul, este prezentat prin această metaforă. Iar iubirea minunată a lui Dumnezeu, pe care au disprețuit-o, este descrisă în modul acesta mișcător: „Ţi-am jurat credință, am făcut legământ cu tine, zice Domnul Dumnezeu, și ai fost a Mea! (…) Erai de o frumusețe desăvârșită, ba ajunseseși chiar împărăteasă. Ţi s-a dus vestea printre neamuri pentru frumusețea ta, căci era desăvârșită de tot datorită strălucirii cu care te împodobisem. (…) Dar te-ai încrezut în frumusețea ta și ai curvit la adăpostul numelui tău celui mare. (…) Ai fost femeia preacurvă, care primește pe străini în locul bărbatului ei!” „Cum este necredincioasă iubitului său o femeie, așa Mi-ați fost necredincioși voi, casa lui Israel, zice Domnul!” (Ezechiel 16:8,13-15,32; Ieremia 3:20).

În Noul Testament, un limbaj similar este folosit pentru a-i descrie pe pretinșii creștini care caută prietenia lumii mai mult decât aprobarea lui Dumnezeu. Apostolul Iacov spune: „Suflete preacurvare! Nu știți că prietenia lumii este vrăjmășie cu Dumnezeu? Așa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș cu Dumnezeu” (Iacov 4:4).

Despre femeia (Babilonul) din Apocalipsa 17 se spune că „era îmbrăcată cu purpură și stacojiu, era împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni și de necurățiile curviei ei. Pe frunte purta scris un nume, o taină: «Babilonul cel mare, mama curvelor.»” Profetul spune: „Am văzut pe femeia aceasta îmbătată de sângele sfinților și de sângele mucenicilor lui Iisus.” Babilonul este descris în continuare ca fiind „cetatea cea mare, care are stăpânire peste împărații pământului” (Apocalipsa 17:4-6,18). Puterea care, timp de atâtea secole, a exercitat o dominație despotică asupra monarhilor creștinătății este Roma. Culoarea purpurie și stacojie, aurul, pietrele prețioase și mărgăritarele, toate întruchipează în mod viu măreția și pompa mai mult decât regească care au caracterizat autoritatea arogantă a Romei. Despre nicio altă putere nu se poate afirma cu mai multă dreptate că a fost „îmbătată de sângele sfinților” ca despre Biserica Romano-Catolică, instituție care i-a persecutat cu atâta cruzime pe urmașii lui Hristos. Babilonul este acuzat și de păcatul adulterului cu „împărații pământului”. Biserica iudaică s-a prostituat îndepărtându-se de Domnul și încheind alianțe cu păgânii, iar Roma, care a decăzut în același fel căutând sprijinul puterilor seculare, primește aceeași condamnare.

Detalii: Scris de: Ellen G. White; Categorie: O pagina pe zi; Publicat: 12 Aprilie 2023

Despre Babilon se spune că este „mama curvelor”. Fiicele ei trebuie să fie simboluri ale bisericilor care rămân fidele doctrinelor și tradițiilor ei și care îi urmează exemplul, sacrificând adevărul și aprobarea lui Dumnezeu pentru a intra într-o relație adulteră cu lumea. Mesajul din Apocalipsa 14, care anunță căderea Babilonului, trebuie deci să se aplice bisericilor care au fost curate cândva, dar care s-au corupt. Întrucât acest mesaj urmează după avertismentul cu privire la judecată, el trebuie să fie vestit în zilele din urmă. De aceea nu se poate referi numai la Biserica Romano-Catolică, deoarece această biserică a fost într-o stare decăzută secole la rând. Mai mult decât atât, în capitolul 18 din Apocalipsa, poporului lui Dumnezeu i se poruncește să iasă din Babilon. Conform acestui text, mulți dintre copiii lui Dumnezeu se află încă în Babilon. Dar în care confesiuni se găsește acum cea mai mare parte dintre urmașii lui Hristos? Fără îndoială, în diferitele biserici care împărtășesc credința protestantă. La data apariției lor, aceste biserici au luat o poziție nobilă pentru Dumnezeu și pentru adevăr, iar binecuvântarea Lui s-a revărsat asupra lor. Chiar și necredincioșii au fost constrânși să recunoască rezultatele pozitive ale acceptării principiilor Evangheliei. Sau, cum spune profetul: „Ţi s-a dus vestea printre neamuri pentru frumusețea ta, căci era desăvârșită de tot datorită strălucirii cu care te împodobisem, zice Domnul, Dumnezeu.” Dar ele au decăzut din cauza aceleiași dorințe care a adus blestemul și ruina lui Israel – dorința de a imita practicile celor nelegiuiți și de a le căuta prietenia. „Te-ai încrezut în frumusețea ta și ai curvit la adăpostul numelui tău celui mare” (Ezechiel 16:14,15).

Multe dintre bisericile protestante urmează exemplul Romei intrând în relații nelegiuite cu „împărații pământului” – bisericile de stat, prin legătura lor cu guvernele seculare, iar alte confesiuni, prin căutarea aprobării lumii. Cuvântul Babilon („confuzie”) se poate aplica pe drept cuvânt acestor biserici care pretind că doctrinele lor sunt bazate pe Biblie și care sunt totuși divizate în nenumărate secte, cu crezuri și teorii contradictorii.

Pe lângă această unire păcătoasă cu lumea, bisericile care s-au despărțit de Roma mai prezintă și alte trăsături ale ei.

O carte romano-catolică susține că, „dacă Biserica Romei s-a făcut vreodată vinovată de idolatrie în ce-i privește pe sfinții ei, fiica ei, Biserica Anglicană, este vinovată de același păcat, deoarece are zece biserici închinate Mariei, însă numai una dedicată lui Hristos” (Richard Challoner, The Catholic Christian Instructed, prefață, p. 21, 22).

Dr. Hopkins, în lucrarea A Treatise on the Millennium, declară: „Nu există niciun motiv să credem că spiritul și practicile anticreștine sunt limitate la ceea ce se numește acum Biserica Romei. Bisericile protestante au în ele mult din spiritul lui Antihrist și sunt departe de a fi reformate în totul de… corupție și nelegiuire” (Samuel Hopkins, Works, vol. 2, p. 328).

Cu privire la despărțirea Bisericii Prezbiteriene de Roma, dr. Guthrie scrie: „Acum trei sute de ani, biserica noastră a ieșit pe porțile Romei cu o Biblie deschisă pe steagul ei și cu următorul motto: «Cercetați Scripturile.»” Apoi pune o întrebare semnificativă: „Dar au ieșit ei curați din Babilon?” (Thomas Guthrie, The Gospel in Ezekiel, p. 237).

„Biserica Anglicană”, spune Spurgeon, „pare să fie măcinată tot mai mult de puseism (curent în Biserica Anglicană care cerea să fie restabilite ceremoniile catolice și unele dogme ale catolicismului – n.red.), însă dizidența se dovedește a fi aproape în aceeași măsură distrusă de scepticismul filosofic. Cei despre care credeam lucruri mai bune renunță, unul câte unul, la fundamentele credinței. Cred că însăși inima Angliei este sfârtecată din ce în ce mai mult de o necredință condamnabilă, care îndrăznește totuși să urce la amvon și să se autointituleze creștină.”

Care a fost originea marii apostazii? Cum s-a îndepărtat prima biserică de simplitatea Evangheliei? Prin adoptarea practicilor păgânismului cu scopul de a facilita acceptarea creștinismului de către păgâni. Apostolul Pavel declara că „taina fărădelegii a și început să lucreze” chiar în zilele sale (2 Tesaloniceni 2:7). În timpul vieții apostolilor, biserica a rămas relativ curată. Dar, „către sfârșitul secolului al II-lea, majoritatea bisericilor au căpătat un aspect nou. Simplitatea de la început dispăruse și, treptat, pe măsură ce ucenicii mai în vârstă au coborât în mormânt, copiii lor și nou-convertiții au ajuns în frunte și au dat o formă nouă cauzei” (Robert Robinson, Ecclesiastical Researches, cap. 6, par. 17, p. 51). Pentru a atrage noi membri, standardele înalte ale credinței creștine au fost coborâte și, ca urmare, „un potop de păgânism s-a revărsat în biserică, aducând cu el obiceiurile, practicile și idolii lui” (Gavazzi, Lectures, p. 278). Când religia creștină a câștigat favoarea și sprijinul conducătorilor pământești, ea a început să fie acceptată doar formal de oameni. Deși convertiții erau în aparență creștini, mulți „au rămas, de fapt, păgâni, închinându-se în ascuns idolilor lor” (Idem, p. 278).

Nu cumva se repetă același proces în aproape toate bisericile protestante? După ce întemeietorii lor, care erau caracterizați de adevăratul spirit de reformă, au încetat din viață, urmașii lor au ajuns în frunte și au dat „o formă nouă cauzei”. Deși țineau orbește la crezul părinților lor și refuzau să accepte orice adevăr nou față de cel pe care-l moșteniseră, urmașii reformatorilor s-au îndepărtat mult de exemplul lor de umilință, de abnegație și de renunțare la lume. Astfel, „simplitatea de la început a dispărut”. Un potop lumesc a inundat biserica și a adus cu el „obiceiurile, practicile și idolii lui”.

Vai, cât de mult se cultivă astăzi printre pretinșii urmași ai lui Hristos acea prietenie cu lumea care este „vrăjmășie cu Dumnezeu”! Cât de mult s-au îndepărtat bisericile populare din întreaga creștinătate de standardul biblic de umilință, abnegație, simplitate și evlavie! Vorbind despre utilizarea corectă a banilor, John Wesley spunea: „Nu risipiți nicio parte din acest dar atât de prețios doar pentru satisfacerea poftei ochilor, pe haine scumpe și de prisos sau pe podoabe inutile. Nu risipiți nicio parte din el pentru decorarea excesivă a caselor, pe mobilă scumpă sau nefolositoare, pe tablouri, zugrăveli și poleiri costisitoare. (…) Nu vă îmbrăcați cu nimic care să satisfacă lăudăroșenia vieții, pentru a câștiga admirația sau lauda oamenilor. (…) «Cât timp vă va merge bine, oamenii vă vor lăuda.» Cât timp vă veți îmbrăca «în porfiră și in subțire» și veți duce în fiecare zi «o viață plină de veselie și strălucire» [Luca 16:19], fără îndoială că mulți vă vor aplauda eleganța și bunul gust, generozitatea și ospitalitatea. Dar să nu cumpărați laudele lor atât de scump. Mai degrabă mulțumiți-vă cu onoarea care vine de la Dumnezeu” (Wesley, Works, Sermon 50, „The Use of Money”). Însă în multe biserici din timpul nostru un astfel de sfat nu este luat în seamă.

A te declara credincios a devenit un lucru normal în lume. Conducători, politicieni, juriști, medici și comercianți intră în biserică atât pentru a-și asigura respectul și încrederea societății, cât și pentru a-și promova propriile interese lumești. Astfel, ei caută să-și acopere toate afacerile necinstite sub masca unui creștinism de fațadă. Diferitele biserici, întărite prin bogăția și influența acestor oameni lumești botezați, concurează pentru popularitate și dominație. Biserici splendide, extravagant decorate, sunt ridicate pe străzi principale. Închinătorii se îmbracă în haine scumpe și elegante. I se plătește un salariu mare unui pastor talentat pentru a-i atrage și a-i ține pe oameni în biserică. Predicile lui nu trebuie să se atingă de păcatele obișnuite ale ascultătorilor, ci să fie blânde și plăcute pentru urechile fine. Astfel, păcătoși mondeni sunt înscriși în registrele bisericilor și păcate la modă sunt ascunse sub o formă de evlavie.

Comentând atitudinea actuală față de lume a pretinșilor creștini, un renumit cotidian secular spunea: „Biserica a cedat treptat în fața spiritului timpului, adaptându-și formele de închinare la cerințele moderne.” „Biserica folosește acum toate mijloacele care fac religia atrăgătoare.” Un scriitor vorbește astfel despre metodiști în jurnalul Independent din New York: „Linia de despărțire dintre credincioși și necredincioși dispare treptat și oameni zeloși din ambele tabere se străduiesc să șteargă orice deosebire dintre modurile lor de a acționa și de a se distra.” „Popularitatea religiei tinde în mare măsură să mărească numărul celor care vor să obțină avantaje de pe urma ei fără să îndeplinească în mod onest obligațiile cerute de aceasta.”

Detalii: Scris de: Ellen G. White; Categorie: O pagina pe zi; Publicat: 13 Aprilie 2023

Howard Crosby spune: „Faptul că vedem biserica lui Hristos împlinind într-o măsură atât de mică planurile Domnului ei este un motiv de adâncă îngrijorare. După cum iudeii din vechime au permis ca legătura strânsă cu popoarele idolatre să le îndepărteze inimile de Dumnezeu…, tot astfel biserica lui Hristos de astăzi, prin asocieri înșelătoare cu lumea necredincioasă, renunță la regulile divine ale adevăratei vieți și se dedă la obiceiurile periculoase, deși adeseori acceptabile, ale unei societăți din care Hristos lipsește, folosind argumente și ajungând la concluzii care sunt străine de revelația lui Dumnezeu și direct antagonice cu orice creștere în har” (The Healthy Christian: An Appeal to the Church, p. 141, 142).

În mijlocul acestui val crescând de spirit lumesc și de căutare a plăcerii, abnegația și sacrificiul pentru cauza lui Hristos sunt pierdute aproape cu totul. „Unii dintre bărbații și femeile care sunt astăzi activi în bisericile noastre au fost educați în copilărie să facă sacrificii pentru a putea să dea sau să facă ceva pentru Hristos.” Însă, „dacă astăzi este nevoie de fonduri…, nimeni nu trebuie să fie chemat să ofere. O, nu! Organizați un bazar filantropic, un tablou vivant, o scenetă, o cină sau o petrecere – orice pentru a-i amuza pe oameni.”

În mesajul său anual din 9 ianuarie 1873, guvernatorul Washburn, din Wisconsin, declara: „Se pare că este necesară o lege care să închidă școlile în care se formează amatorii de jocuri de noroc. Acestea sunt pretutindeni. Chiar și biserica (fără să-și dea seama, desigur) face uneori lucrarea Diavolului. Concerte, serate și tombole, organizate uneori în sprijinul unor proiecte religioase sau caritabile, dar deseori pentru scopuri mai puțin demne, loterii, pachete cu premii etc., toate sunt mijloace prin care se obțin bani fără a oferi nimic în schimb. În special pentru tineri, nimic nu este mai demoralizator sau mai îmbătător ca obținerea de bani sau bunuri fără muncă. Dacă persoane respectabile se angajează în aceste jocuri de noroc și își liniștesc conștiința cu gândul că banii vor fi folosiți într-un scop bun, nu este de mirare că tineretul țării cade atât de ușor pradă unor obiceiuri cauzate aproape sigur de pasiunea pentru jocurile de noroc.”

Spiritul de asemănare cu lumea invadează bisericile din întreaga creștinătate. Robert Atkins, într-o predică ținută la Londra, zugrăvea un tablou întunecat al declinului spiritual care predomina în Anglia: „Adevărații credincioși se împuținează și nimeni nu pune la inimă lucrul acesta. În prezent, așa-zișii credincioși, indiferent de biserica din care fac parte, iubesc lumea, se conformează ei, țin la confortul personal și visează să fie respectați. Sunt chemați să sufere pentru Hristos, dar se dau înapoi de la orice mustrare. (…) Apostazie, apostazie, apostazie este scris pe frontispiciul fiecărei biserici. Dacă ar fi conștienți de acest lucru și dacă i-ar simți gravitatea, ar mai fi o speranță. Dar, vai! Ei strigă: «Suntem bogați, ne-am îmbogățit și nu ducem lipsă de nimic» [Apocalipsa 3:17]” (Second Advent Library, broșura nr. 39).

Marele păcat de care e acuzat Babilonul este acela că „a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei” lui (Apocalipsa 14:8). Acest pahar cu băutură îmbătătoare pe care Babilonul îl prezintă lumii simbolizează doctrinele false pe care le-a acceptat ca urmare a relației ilegitime pe care o întreține cu mai-marii pământului. Prietenia cu lumea i-a corupt credința și, în consecință, această biserică apostată exercită la rândul ei o influență corupătoare asupra lumii, predicând doctrine contrare celor mai clare declarații ale Sfintei Scripturi.

Roma a interzis accesul oamenilor la Biblie și le-a impus tuturor să accepte învățăturile ei în locul doctrinelor biblice. Acțiunea Reformei a constat în a le reda oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu. Însă nu este oare adevărat că în bisericile din timpul nostru oamenilor li se spune să-și fundamenteze credința mai degrabă pe crezul și pe învățăturile bisericii lor decât pe Scriptură? Charles Beecher, vorbind despre bisericile protestante, spunea: „Ele se dau înapoi de la a rosti orice cuvânt dezaprobator împotriva crezurilor, cu aceeași sensibilitate cu care sfinții părinți s-ar fi dat înapoi în fața oricărui cuvânt dezaprobator împotriva practicilor tot mai răspândite ale venerării sfinților și martirilor, practici pe care ei înșiși le cultivau printre credincioși. (…) Confesiunile protestante evanghelice și-au legat atât de mult mâinile una alteia, precum și propriile mâini, încât nimeni nu poate deveni predicator în vreuna dintre ele fără să accepte și alte cărți în afară de Biblie. (…) Declarația că puterea crezurilor începe în prezent să interzică Biblia, la fel cum s-a întâmplat și în cazul Romei, dar pe o cale mai subtilă, nu este imaginară” (Predica „The Bible a Sufficient Creed”, ținută la Fort Wayne, Indiana, 22 februarie 1846).

Când predicatori credincioși prezintă Cuvântul lui Dumnezeu, se ridică bărbați de cultură, pastori care pretind că înțeleg Scripturile, ca să denunțe învățătura sănătoasă ca erezie și să îi abată astfel de la adevăr pe cei care îl caută. Dacă lumea n-ar fi îmbătată în mod iremediabil cu vinul Babilonului, mulți oameni ar fi convinși și transformați de adevărurile clare și pătrunzătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Însă credința pare atât de confuză și de contradictorie, încât oamenii nu știu care este adevărul. Păcatul nepocăinței lumii stă la ușa bisericii.

Mesajul celui de-al doilea înger din Apocalipsa 14 a fost predicat mai întâi în vara anului 1844 și atunci s-a aplicat mai direct bisericilor din Statele Unite, unde avertismentul despre venirea judecății fusese cel mai mult vestit, dar și cel mai mult respins, și unde declinul bisericilor fusese mai rapid. Însă mesajul acestui înger nu s-a împlinit pe deplin în anul 1844. La acel moment, bisericile au suferit un declin moral ca urmare a faptului că nu au acceptat mesajul revenirii lui Hristos, dar declinul lor nu a fost total. Deoarece au continuat să respingă adevărurile date special pentru timpul acesta, au decăzut din ce în ce mai mult. Totuși încă nu se putea spune că „a căzut Babilonul…, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei”, deoarece nu reușise încă să facă toate națiunile să bea din acest vin. Spiritul de asemănare cu lumea și indiferența față de adevărurile care testează credința în aceste vremuri există și câștigă teren în bisericile protestante din toate țările creștine. Acestea sunt incluse în declarația solemnă și teribilă a celui de-al doilea înger. Însă apostazia nu a atins încă punctul culminant.

Biblia declară că, înainte de venirea Domnului, Satana va acționa prin „tot felul de minuni, de semne și puteri mincinoase și cu toate amăgirile nelegiuirii”. Cei care „n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți” vor fi lăsați să accepte „o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună” (2 Tesaloniceni 2:9-11). Până când nu se va ajunge la acest nivel și nu se va realiza unirea deplină a bisericii cu lumea în toată creștinătatea, căderea Babilonului nu va fi completă. Schimbarea este progresivă, iar împlinirea perfectă a profeției din Apocalipsa 14:8 este încă în viitor.

În ciuda întunericului spiritual și a înstrăinării de Dumnezeu care există în bisericile ce constituie Babilonul, majoritatea adevăraților urmași ai lui Hristos se găsesc încă în ele. Mulți dintre ei n-au înțeles niciodată adevărurile date în mod special pentru aceste vremuri. Mulți sunt nemulțumiți de starea lor actuală și doresc o lumină mai clară. Caută în zadar imaginea lui Hristos în bisericile din care fac parte. Deoarece aceste biserici se îndepărtează din ce în ce mai mult de adevăr și se unesc tot mai strâns cu lumea, prăpastia dintre cele două categorii de credincioși se va mări și se va ajunge, în cele din urmă, la separare. Va veni timpul când cei care Îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice nu vor mai putea rămâne împreună cu cei ce sunt „iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Timotei 3:4,5).

Apocalipsa 18 indică un moment când, ca urmare a respingerii întreitului avertisment din Apocalipsa 14:6-12, biserica va ajunge pe deplin la starea prezisă de al doilea înger, iar poporului lui Dumnezeu aflat încă în Babilon i se va cere să se separe de el. Acesta este ultimul mesaj care va fi dus lumii și își va împlini scopul. Când „cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire” (2 Tesaloniceni 2:12) vor fi lăsați să accepte o mare înșelăciune și să creadă o minciună, atunci lumina adevărului va străluci asupra celor ale căror inimi sunt deschise să o primească și toți copiii lui Dumnezeu care vor fi în Babilon vor asculta de porunca: „Ieșiți din mijlocul lui, poporul Meu” (Apocalipsa 18:4).

Detalii: Scris de: Ellen G. White; Categorie: O pagina pe zi; Publicat: 14 Aprilie 2023

Felicitări pentru consecvență!
Pentru că ai terminat de citit capitolul 21, găsești aici linkul către formularul de evaluare: https://forms.gle/zPLEciurbVqAfb3S9

După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești textul aferent acestei zile din capitolul 22.
Îți mulțumim că ești parte din echipă!

După ce a trecut perioada când venirea Domnului a fost inițial așteptată – în primăvara anului 1844 –, cei care priviseră cu multă credință spre venirea Sa au fost cuprinși pentru un timp de îndoială și nesiguranță. Deși lumea îi considera complet înfrânți și dovediți că au susținut o amăgire, Cuvântul lui Dumnezeu a rămas totuși sursa lor de consolare. Mulți au continuat să cerceteze Scripturile, examinând din nou dovezile care le susțineau credința și studiind cu atenție profețiile, pentru a primi în continuare lumină. Mărturia Bibliei, care sprijinise poziția lor, părea clară și concludentă. Semne care nu puteau fi greșit înțelese arătau că venirea lui Hristos este aproape. Binecuvântarea deosebită venită din partea Domnului, atât prin convertirea păcătoșilor, cât și prin revigorarea vieții spirituale printre creștini, constituia dovada că mesajul venise din cer. Deși credincioșii nu puteau să explice dezamăgirea, aveau certitudinea că Dumnezeu îi condusese în experiența prin care trecuseră.

În profețiile care ei consideraseră că se aplică la timpul exact al celei de a doua veniri, se găseau învățături special adaptate situației lor de nesiguranță și îndoială, învățături care îi încurajau să aștepte cu răbdare, convinși fiind că ceea ce era acum întunecat pentru înțelegerea lor avea să fie clarificat la timpul potrivit.

Printre aceste profeții era și cea din Habacuc 2:1-4: „M-am dus la locul meu de strajă și stăteam pe turn ca să veghez și să văd ce are să-mi spună Domnul și ce-mi va răspunde la plângerea mea. Domnul mi-a răspuns și a zis: «Scrie prorocia și sap-o pe table, ca să se poată citi ușor! Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire și nu va minți; dacă zăbovește, așteapt-o, căci va veni și se va împlini negreșit. Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el, dar cel neprihănit va trăi prin credința lui.»”

Încă din anul 1842, îndrumarea dată în această profeție, și anume aceea de a „scrie prorocia și [a o săpa] pe table ca să fie citită ușor”, i-a sugerat lui Charles Fitch ideea de a face o diagramă profetică pentru a ilustra viziunile din cartea Daniel și Apocalipsa. Publicarea acestei diagrame a fost considerată împlinirea poruncii date prin Habacuc. Totuși nimeni n-a observat atunci că în aceeași profeție era prevăzută o întârziere evidentă în împlinirea viziunii – un timp de așteptare. Acest pasaj a devenit foarte semnificativ după dezamăgire: „Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire și nu va minți; dacă zăbovește, așteapt-o, căci va veni și se va împlini negreșit... cel neprihănit va trăi prin credința lui.”

De asemenea, o sursă de putere și încurajare pentru credincioși a fost și o parte din profeția lui Ezechiel: „Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: «Fiul omului, ce înseamnă acest cuvânt de batjocură pe care-l întrebuințați în țara lui Israel: ’Zilele se lungesc și toate vedeniile rămân neîmplinite?’ De aceea, spune-le: «Așa vorbește Domnul Dumnezeu: (…) ’Se apropie zilele și toate vedeniile se vor împlini!… Eu, Domnul, voi vorbi; ce voi spune se va împlini și nu va mai fi amânat’»… Casa lui Israel zice: «Vedeniile pe care le are el nu sunt aproape să se împlinească și prorocește pentru vremuri depărtate!» De aceea spune-le: «Așa vorbește Domnul Dumnezeu: ’Nu va mai fi zăbavă în împlinirea cuvintelor Mele, ci cuvântul pe care-l voi rosti se va împlini’, zice Domnul Dumnezeu»” (Ezechiel 12:21-25,27,28).

Cei ce așteptau s-au bucurat că Acela care cunoaște sfârșitul de la început privise de-a lungul secolelor și, prevăzând dezamăgirea lor, le dăduse cuvinte de curaj și speranță. Dacă n-ar fi existat aceste cuvinte în Scriptură, care să-i îndemne să aștepte cu răbdare și să rămână fermi în încrederea lor în Cuvântul lui Dumnezeu, credința lor s-ar fi pierdut în acel ceas al încercării.

Și parabola celor zece fecioare, din Matei 25, ilustrează experiența poporului așteptător. În Matei 24, ca răspuns la întrebarea ucenicilor Săi privind semnul venirii Sale și al sfârșitului lumii, Hristos a menționat unele dintre cele mai importante evenimente din istoria lumii și a bisericii care vor avea loc între prima și a doua Sa venire, și anume: distrugerea Ierusalimului, marele chin al bisericii sub persecuțiile păgâne și papale, întunecarea soarelui și a lunii, precum și căderea stelelor. Apoi El a vorbit despre venirea Sa și a Împărăției Sale, spunându-le parabola care descrie cele două categorii de slujitori care așteaptă venirea Sa. Capitolul 25 începe astfel: „Atunci, Împărăția cerurilor se va asemăna cu zece fecioare.” Aici este prezentată biserica din ultimele zile, aceeași care este descrisă și la încheierea capitolului 24. În această ilustrație, experiența credincioșilor este ilustrată prin cele întâmplate la o nuntă din Orient.

„Atunci, Împărăția cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care și-au luat candelele și au ieșit în întâmpinarea mirelui. Cinci dintre ele erau nechibzuite și cinci, înțelepte. Cele nechibzuite, când și-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; dar cele înțelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele și untdelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au ațipit toate și au adormit. La miezul nopții s-a auzit o strigare: «Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare!»” (Matei 25:1-6).

Venirea lui Hristos, așa cum fusese proclamată de mesajul rostit de primul înger, a fost înțeleasă ca fiind reprezentată prin venirea mirelui. Reforma extinsă care avusese loc prin vestirea apropiatei Sale veniri corespundea cu ieșirea fecioarelor în întâmpinarea mirelui. În această parabolă, ca și în cea din Matei 24, sunt reprezentate două categorii de credincioși. Toți și-au luat candelele, adică Bibliile, și, în lumina lor, au ieșit să-L întâmpine pe Mire. Dar în timp ce „cele nechibzuite, când și-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn, cele înțelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele și untdelemn în vase”. Cei înțelepți primiseră harul lui Dumnezeu, puterea regeneratoare și iluminatoare a Duhului Sfânt, care face din Cuvântul Său o candelă pentru picioare și o lumină pe cărare. Ei studiaseră Scripturile în temere de Dumnezeu, pentru a afla adevărul și căutaseră cu seriozitate curăția inimii și a vieții. Aceștia avuseseră o experiență personală, o credință în Dumnezeu și în Cuvântul Său, care nu putea fi distrusă de dezamăgire și întârziere. Ceilalți, „când și-au luat candelele, n-au luat… untdelemn”. Ei au acționat din impuls. Temerile lor fuseseră trezite de solia solemnă, dar ei se bazaseră pe credința fraților lor, fiind mulțumiți cu lumina abia pâlpâind a emoțiilor pozitive, fără o înțelegere temeinică a adevărului sau o reală lucrare a harului în inimă. Aceștia merseseră în întâmpinarea Domnului plini de speranță, în perspectiva unei răsplătiri imediate, dar nu erau pregătiți pentru întârziere și dezamăgire. Când au venit încercările, credința i-a părăsit și candelele li s-au stins.

Detalii: Scris de: Ellen G. White; Categorie: O pagina pe zi; Publicat: 15 Aprilie 2023

„Fiindcă mirele zăbovea, toate au ațipit și au adormit.” Prin întârzierea mirelui este reprezentată trecerea perioadei de timp când Domnul a fost așteptat, dezamăgirea și aparenta amânare. În această nesiguranță, interesul celor superficiali și cu inima împărțită a început la scurt timp să ezite și eforturile lor, să slăbească. Dar cei a căror credință avea la bază o cunoaștere personală a Bibliei aveau picioarele pe o stâncă pe care valurile dezamăgirii nu au putut s-o clatine. „Toate au ațipit și au adormit.” Unii – în indiferență și renunțând la credință, alții – așteptând cu răbdare până când va fi dată o lumină mai clară. Totuși, în noaptea încercării, și a doua categorie de așteptători păreau că își pierd într-o anumită măsură entuziasmul și devotamentul. Cei ezitanți și superficiali nu au putut să se mai bazeze pe credința fraților lor. Fiecare trebuie să reziste sau să cadă în mod personal.

Cam în aceeași perioadă a început să apară fanatismul. Unii, care susțineau că ei cred cu fervoare mesajul, au respins Cuvântul lui Dumnezeu, singurul îndrumător infailibil, și, pretinzând că sunt conduși de Duhul, s-au lăsat stăpâniți de propriile sentimente, impresii și închipuiri. Unii manifestau un zel orb și bigot, condamnându-i pe toți cei care nu erau de acord cu ei. Ideile și practicile lor fanatice n-au fost acceptate de majoritatea adventiștilor. Totuși ei au adus dezonoare asupra cauzei adevărului.

Prin aceste mijloace, Satana încerca să se opună lucrării lui Dumnezeu și să o distrugă. Oamenii fuseseră treziți în mare măsură de mișcarea adventistă, mii de păcătoși se convertiseră și bărbați credincioși se dedicau proclamării adevărului, chiar în acel timp de întârziere. Prințul răului își pierdea supușii. Pentru a face ca lucrarea lui Dumnezeu să fie denigrată, a căutat să-i inducă în eroare pe unii care susțineau că sunt credincioși și să-i conducă la extremism. Apoi agenții lui stăteau pregătiți să sesizeze orice greșeală, orice slăbiciune și orice faptă nepotrivită și să le prezinte înaintea oamenilor în lumina cea mai exagerată, pentru a-i denigra pe adventiști și credința lor. Astfel, cu cât era mai mare numărul celor pe care îi putea determina să-și declare credința în a doua venire, în timp ce inimile lor erau stăpânite de puterea lui, cu atât putea să câștige un avantaj mai mare, atrăgând atenția lumii asupra lor, ca reprezentanți ai întregului corp al credincioșilor.

Satana este „acuzatorul fraților”, iar spiritul lui îi inspiră pe oameni să pândească greșelile și defectele urmașilor lui Dumnezeu și să le scoată cât mai în evidență, în timp ce faptele lor bune sunt trecute cu vederea. El este activ întotdeauna când Dumnezeu intervine pentru mântuirea sufletelor. Când fiii lui Dumnezeu vin înaintea Domnului, vine și Satana în mijlocul lor. În orice redeșteptare religioasă, el este pregătit să implice oameni cu inima nesfințită și mintea dezechilibrată. Când aceștia acceptă unele părți ale adevărului și obțin un loc între credincioși, Satana acționează prin ei și introduce teorii care îi vor înșela pe cei care nu sunt vigilenți. Faptul că cineva se află împreună cu cei care se declară copii ai lui Dumnezeu, în casa de închinare sau chiar în jurul mesei Domnului, nu este o dovadă că este un adevărat creștin. Satana este deseori prezent chiar la ocaziile cele mai solemne, în persoana celor pe care îi poate folosi ca agenți ai săi.

Prințul răului se luptă pentru orice palmă de teren pe care poporul lui Dumnezeu înaintează în călătoria lui spre cetatea cerească. În toată istoria bisericii, nicio reformă nu s-a putut realiza fără să întâmpine piedici serioase. Așa a fost în zilele lui Pavel. Oriunde apostolul întemeia o biserică, se găseau câțiva care pretindeau că au primit credința, dar care aduceau erezii. Dacă acestea ar fi fost acceptate, ar fi alungat în cele din urmă iubirea pentru adevăr. Luther a avut, de asemenea, mari necazuri și încurcături din cauza fanaticilor, care pretindeau că Dumnezeu vorbea direct prin ei și de aceea așezau ideile și părerile lor mai presus de mărturia Scripturilor. Mulți cărora le lipseau credința și experiența, dar care aveau multă încredere în ei înșiși și cărora le plăcea să audă și să spună noutăți, au fost înșelați de pretențiile noilor învățători și s-au alăturat agenților lui Satana pentru a distruge lucrarea pe care Dumnezeu îl condusese pe Luther s-o facă. Frații Wesley și alții care au adus binecuvântări asupra lumii prin influența și credința lor au întâmpinat la fiecare pas vicleniile lui Satana, care îi împingea la diferite forme de fanatism pe cei cu exces de zel, neechilibrați și nesfințiți.

William Miller nu a fost de acord cu teoriile care conduceau la fanatism. El declara, ca și Luther, că orice spirit trebuie verificat prin Cuvântul lui Dumnezeu. „Satana”, spunea Miller, „are mare putere asupra minții unora din zilele noastre. Dar cum știm ce fel de spirit este în ei? Biblia răspunde: «După roadele lor îi veți cunoaște.» (…) În lume au apărut multe spirite; ni se poruncește să cercetăm spiritele. Cel care nu ne face să trăim cumpătat, cu dreptate și evlavie în această lume, nu este Duhul lui Hristos. Mă conving din ce în ce mai mult că Satana are mult de-a face cu aceste mișcări periculoase. (…) Mulți dintre cei care pretind că sunt pe deplin sfințiți urmează tradițiile oamenilor și sunt, de fapt, tot atât de necunoscători ai adevărului ca și ceilalți care nu au asemenea pretenții” (Bliss, p. 236, 237). „Duhul rătăcirii ne va îndepărta de adevăr, dar Duhul lui Dumnezeu ne va conduce la adevăr. Dar vei spune că un om poate greși și totuși să creadă că are adevărul. Cum să facem deosebirea? Răspundem că Duhul și Cuvântul sunt în deplin acord. Dacă un om se verifică prin Cuvântul lui Dumnezeu și descoperă că este în armonie desăvârșită cu întregul Cuvânt, atunci trebuie să creadă că are adevărul; dar dacă descoperă că duhul care îl conduce nu se armonizează cu tot conținutul Legii lui Dumnezeu sau al Cărții Sfinte, atunci să fie atent să nu cadă în cursa Diavolului” (The Advent Herald and Signs of the Times Reporter, vol. 8, nr. 23, 15 ianuarie 1845). „Adesea, am găsit o mai mare dovadă de evlavie într-o privire caldă, pe un obraz umed de lacrimi și într-o vorbire înecată de suspine, decât în toată gălăgia prin care unii își arată creștinismul” (Bliss, p. 282).

În zilele Reformei, adversarii ei i-au acuzat de toate relele fanatismului tocmai pe aceia care luptau cel mai frenetic împotriva lui. O metodă asemănătoare a fost folosită și de opozanții mișcării adventiste. Nefiind mulțumiți cu prezentarea eronată și exagerată a greșelilor extremiștilor și fanaticilor, aceștia au răspândit zvonuri care nu aveau nici cea mai mică urmă de adevăr. Aceste persoane erau animate de prejudecată și ură. Pacea le fusese tulburată de proclamarea venirii în curând a lui Hristos. Se temeau că ar putea să fie adevărat, totuși sperau că nu va fi, acesta fiind și motivul ascuns al luptei lor împotriva adventiștilor și a credinței lor.

Faptul că vreo câțiva fanatici pătrunseseră în rândurile adventiștilor nu constituia un motiv mai întemeiat pentru a considera că această mișcare nu era de la Dumnezeu decât a fost prezența fanaticilor și a amăgitorilor în biserica din zilele lui Pavel sau ale lui Luther un motiv de a condamna activitatea lor. Să se trezească poporul lui Dumnezeu din somn și să înceapă cu toată seriozitatea lucrarea de pocăință și reformă; să cerceteze Scripturile pentru a înțelege adevărul așa cum este în Iisus; să se consacre pe deplin înaintea lui Dumnezeu și nu va lipsi dovada că Satana este încă activ și vigilent. El își va manifesta puterea prin tot felul de amăgiri, chemând în ajutor pe toți îngerii căzuți ai împărăției sale.

Pagina 11 din 19

CAPITOLUL 21 - O AVERTIZARE RESPINSĂ (2/4)

CAPITOLUL 21 - O AVERTIZARE RESPINSĂ (3/4)

CAPITOLUL 21 - O AVERTIZARE RESPINSĂ (4/4)

CAPITOLUL 22 - PROFEȚII ÎMPLINITE (1/5)

CAPITOLUL 22 - PROFEȚII ÎMPLINITE (2/5)