La strigătul: „Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare”, cei care așteptau „s-au sculat și și-au pregătit candelele”. Ei au studiat Cuvântul lui Dumnezeu cu un interes necunoscut înainte. Îngeri din cer au fost trimiși să-i trezească pe aceia care se descurajaseră și să-i pregătească pentru a primi mesajul. Mișcarea nu avea la bază înțelepciunea și cunoștința omenească, ci puterea lui Dumnezeu. Nu cei mai talentați, ci cei mai umili și devotați au fost primii care au auzit și au dat curs chemării. Fermierii și-au lăsat recoltele pe câmp, meseriașii și-au lăsat sculele și, cu lacrimi de bucurie, au plecat să vestească avertizarea. Cei care inițial fuseseră conducătorii mișcării au fost printre ultimii care s-au mobilizat. Bisericile, în general, și-au închis ușile în fața acestui mesaj și un mare număr dintre cei care îl acceptaseră s-au retras din ele. În providența lui Dumnezeu, această proclamare s-a unit cu mesajul celui de-al doilea înger, conferindu-i forță.
Mesajul „Iată, Mirele vine!” nu a fost atât de mult o problemă de argumentare, întrucât dovada Scripturii era clară și concludentă. Acesta era însoțit de un impuls care mișca sufletul. Nu exista niciun dubiu, nicio întrebare. Cu ocazia intrării triumfale a lui Hristos în Ierusalim, oamenii care se adunaseră din toate părțile țării pentru a serba Paștele s-au îndreptat spre Muntele Măslinilor și, alăturându-se mulțimii care Îl urma pe Iisus, au fost cuprinși de fervoarea momentului și au amplificat strigătul: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!” (Matei 21:9). În același fel, necredincioșii care veneau la adunările adventiste – unii din curiozitate, alții numai pentru a ridiculiza – au simțit puterea acelui impuls care însoțea mesajul „Iată, Mirele vine!”
Tot atunci se manifesta acea credință care primește răspuns la rugăciune – credința care se bucură de răsplată. Duhul harului cobora asupra cercetătorilor sinceri ca o ploaie abundentă peste pământul însetat. Cei care așteptau să stea curând față în față cu Răscumpărătorul lor simțeau o bucurie solemnă, de nedescris. Puterea Duhului Sfânt, care domolește și supune, topea inimile, în timp ce binecuvântările Sale erau revărsate în măsură bogată peste cei credincioși.
Cei care au acceptat mesajul s-au apropiat cu grijă și solemnitate de momentul în care sperau să-L întâlnească pe Domnul lor. În fiecare dimineață, simțeau că prima lor datorie era să obțină dovada că sunt primiți de Dumnezeu. Inimile lor erau strâns unite și se rugau mult unul cu altul și unul pentru altul. Adesea, se adunau în locuri izolate pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu și vocea rugăciunii de mijlocire se înălța spre cer din câmpii și dumbrăvi. Certitudinea aprobării Mântuitorului le era mai necesară decât hrana zilnică. Iar dacă vreun nor le întuneca mintea, nu se lăsau până când nu era îndepărtat. Când simțeau dovada harului iertător, tânjeau să-L vadă pe Acela pe care sufletul lor Îl iubea.
Dar îi aștepta din nou o dezamăgire. Termenul fixat a trecut și Mântuitorul lor nu a venit. Așteptaseră venirea Sa cu o încredere neclintită, iar acum simțeau ceea ce a simțit Maria când, venind la mormântul Mântuitorului și găsindu-l gol, a exclamat plângând: „Au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus” (Ioan 20:13).
Un simțământ de frică, o teamă că mesajul ar putea să fie totuși adevărat, a ținut pentru un timp în frâu lumea necredincioasă. După depășirea datei fixate, teama n-a dispărut dintr-odată. La început, n-au îndrăznit să triumfe asupra celor dezamăgiți. Însă, cum semnele mâniei lui Dumnezeu nu se vedeau, și-au revenit din temerile lor și au reînceput acuzele și ironiile. O mare parte dintre cei care crezuseră în venirea iminentă a Domnului au renunțat la credința lor. Unii care fuseseră foarte încrezători erau atât de adânc răniți în mândria lor, încât și-ar fi dorit să fugă din lume. Își manifestau nemulțumirea față de Dumnezeu la fel ca Iona și ar fi ales mai bine moartea decât viața.
Cei care își întemeiaseră credința pe părerile altora, nu pe Cuvântul lui Dumnezeu, erau acum gata să-și schimbe din nou vederile. Batjocoritorii i-au câștigat pe cei slabi și pe cei fricoși de partea lor și toți aceștia s-au unit, declarând că acum nu mai puteau exista nici temeri, nici așteptări. Timpul trecuse și Domnul nu venise, iar lumea putea rămâne aceeași timp de mii de ani.
Credincioșii sinceri și serioși renunțaseră la toate pentru Hristos și se bucuraseră de prezența Lui ca niciodată înainte. Ei dăduseră lumii, după părerea lor, ultima avertizare. Și, așteptând să fie primiți curând lângă Domnul lor divin și lângă îngerii cerești, se retrăseseră, în mare măsură, din comunitatea acelora care nu acceptaseră mesajul. Se rugaseră cu o dorință arzătoare: „Vino, Doamne Iisuse, vino curând!” Dar El nu a venit. Iar acum, să ia din nou povara grea a grijilor și complicațiilor vieții și să suporte disprețul și sarcasmul unei lumi batjocoritoare era o încercare teribilă a credinței și răbdării lor.
Totuși această dezamăgire nu a fost atât de mare cum a fost cea prin care au trecut ucenicii la prima venire a lui Hristos. Când Iisus a intrat triumfal în Ierusalim, cei care Îl urmau credeau că El era gata să urce pe tronul lui David și să-l elibereze pe Israel de cei care îl oprimau. Se întreceau unul pe altul să-I aducă onoare Regelui lor, având speranțe mari și fericite așteptări. Mulți își așterneau hainele ca un covor în calea Lui sau puneau ramuri de palmier înaintea Lui. În bucuria lor entuziastă, s-au unit în aclamația veselă: „Osana, Fiul lui David!” Când fariseii, tulburați și înfuriați de această izbucnire de bucurie, I-au cerut lui Iisus să-Și mustre ucenicii, El le-a răspuns: „Dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga” (Luca 19:40). Profeția trebuia împlinită. Ucenicii împlineau planul lui Dumnezeu. Totuși îi aștepta o dezamăgire dureroasă. Au trecut numai câteva zile și au fost martori la agonia morții Mântuitorului și la așezarea Sa în mormânt. Așteptările lor nu s-au împlinit în nicio privință și speranțele lor au murit odată cu Iisus. Ei n-au înțeles, până când Domnul lor n-a ieșit triumfător din mormânt, că toate fuseseră prezise de profeție și „că Hristosul trebuia să pătimească și să învieze din morți” (Faptele 17:3).
Cu cinci sute de ani înainte, Domnul declarase prin profetul Zaharia: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe” (Zaharia 9:9). Dacă și-ar fi dat seama că Hristos mergea la judecată și la moarte, ucenicii n-ar fi putut să împlinească această profeție.