Fanatismul și dezbinarea nu au fost provocate de proclamarea celei de a doua veniri. Acestea au apărut în vara anului 1844, când adventiștii erau în dubiu cu privire la adevărata lor poziție. Predicarea mesajului primului înger și a „strigătului de la miezul nopții” tindeau, în mod direct, să reprime fanatismul și disensiunea. Cei care au participat la aceste mișcări solemne erau în perfect acord; inimile lor erau pline de iubire unul pentru altul și pentru Iisus, pe care așteptau să-L vadă curând. Aceeași credință, aceeași fericită speranță i-au înălțat deasupra puterii oricărei influențe omenești și s-au dovedit un scut împotriva asalturilor lui Satana.
„Fiindcă mirele zăbovea, au ațipit toate și au adormit. La miezul nopții s-a auzit o strigare: «Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare!» Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat și și-au pregătit candelele” (Matei 25:5-7). În vara anului 1844, adică la mijlocul perioadei dintre data fixată inițial pentru sfârșitul celor 2.300 zile și toamna aceluiași an – termenul hotărât ulterior –, mesajul a fost proclamat chiar folosind cuvintele Scripturii: „Iată, mirele vine!”
Faptul care a dus la această schimbare a fost descoperirea că decretul lui Artaxerxe pentru rezidirea Ierusalimului, care constituia punctul de plecare pentru perioada de 2.300 de zile, a intrat în vigoare în toamna anului 457 î.Hr., și nu la începutul anului, așa cum se crezuse inițial. Socotind din toamna anului 457, cei 2.300 de ani se terminau în toamna anului 1844. (Vezi Apendicele pentru p. 269.)
Și argumentele care aveau la bază simbolurile Vechiului Testament arătau că toamna era timpul când trebuia să aibă loc evenimentul reprezentat prin „curățirea Sanctuarului”. Acest lucru a devenit foarte clar când s-a studiat cu atenție modul în care se împliniseră simbolurile privitoare la prima venire a lui Hristos.
Înjunghierea mielului pascal era o prefigurare a morții lui Hristos. Pavel declară: „Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit” (1 Corinteni 5:7). Snopul din primele roade, care era legănat în timpul Paștelui înaintea Domnului, simboliza învierea lui Hristos. Vorbind despre învierea Domnului și a tuturor credincioșilor Săi, Pavel spune: „Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (1 Corinteni 15:23). Asemenea snopului de legănat, în care erau strânse primele spice coapte, culese înainte de seceriș, Hristos este primul rod al secerișului etern al răscumpăraților, care vor fi strânși în grânarul lui Dumnezeu la învierea viitoare.
Aceste simboluri s-au împlinit nu numai în ceea ce privește evenimentul, ci și în ceea ce privește timpul. În ziua a paisprezecea a primei luni din calendarul iudaic, deci chiar în ziua și luna în care timp de cincisprezece secole fusese înjunghiat mielul pascal, Hristos mânca Paștele cu ucenicii Săi, instituind sărbătoarea care urma să comemoreze moartea Sa ca „Miel al lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. În aceeași noapte, a fost prins de mâini nelegiuite pentru a fi răstignit și omorât. Fiind Cel simbolizat de snopul de legănat, Domnul nostru a fost înviat din morți a treia zi, ca „pârgă a celor adormiți”, primul dintre cei drepți înviați, ale căror „trupuri smerite” vor fi transformate și făcute „asemenea trupului slavei Sale” (1 Corinteni 15:20; Filipeni 3:21).
În același fel, simbolurile care se referă la a doua venire trebuie să se împlinească la termenul indicat de serviciul ceremonial. În sistemul mozaic, curățirea Sanctuarului, sau marea Zi de Ispășire, avea loc în ziua a zecea a lunii a șaptea din calendarul iudaic (Leviticul 16:29-34), când marele-preot, după ce făcea ispășire pentru tot Israelul, îndepărtând astfel păcatele din Sanctuar, ieșea și binecuvânta poporul. Tot așa se credea că Hristos, ca Mare-Preot al nostru, va veni să curețe pământul prin distrugerea păcatului și a păcătoșilor și să binecuvânteze cu nemurire pe poporul Său care Îl așteaptă. Astfel, ziua a zecea a lunii a șaptea, marea Zi de Ispășire, timpul curățirii Sanctuarului, care în anul 1844 cădea la 22 octombrie, a fost considerată ca dată a venirii Domnului. Aceasta era în armonie cu dovezile deja prezentate, și anume că perioada celor 2.300 de zile se va încheia în toamnă, iar concluzia părea bine fundamentată.
În parabola din Matei 25, timpul de așteptare și ațipire este urmat de venirea mirelui. Acest lucru era în concordanță cu argumentele provenind atât din profeție, cât și din simboluri, generând o convingere puternică în legătură cu exactitatea lor, iar „strigătul de la miezul nopții” a fost vestit de mii de credincioși.
Mișcarea s-a răspândit în țară asemenea unui val puternic, din oraș în oraș, din sat în sat și până în cătunele izolate, până când poporul lui Dumnezeu care aștepta a fost complet trezit. În fața acestui val, fanatismul a dispărut ca bruma dimineții înaintea razelor soarelui. Credincioșii vedeau cum îndoiala și nedumerirea dispăreau, în timp ce speranța și curajul le însuflețeau inima. Lucrarea n-a fost însoțită de vederi extremiste, care se manifestă întotdeauna când există doar entuziasm omenesc, fără influența conducătoare a Cuvântului și Duhului lui Dumnezeu. Se asemăna în esență cu acele perioade de smerire și întoarcere la Domnul care aveau loc în vechiul Israel, ca urmare a mustrărilor transmise de slujitorii Săi. Avea trăsăturile specifice lucrării lui Dumnezeu din toate timpurile. Nu se manifesta atât de mult printr-o stare de euforie, cât printr-o profundă cercetare a inimii, mărturisire a păcatelor și renunțare la valorile lumii. Principala preocupare a oamenilor era pregătirea pentru a-L întâmpina pe Domnul. Se manifesta un spirit de rugăciune persistentă și consacrare fără rezerve lui Dumnezeu.
Descriind această mișcare, Miller spunea: „Nu e cazul pentru o expresie măreață a bucuriei; aceasta este păstrată pentru o ocazie viitoare, când tot cerul și pământul vor jubila împreună cu o bucurie de nespus și plină de glorie. Nu se aud strigăte; acestea sunt, de asemenea, păstrate pentru strigătul de biruință din ceruri. Cântăreții sunt tăcuți. Ei așteaptă să se alăture oștilor îngerești, corului din ceruri. (…) Nu există sentimente în dezacord; toți sunt o inimă și un gând” (Bliss, p. 270, 271).
Un alt participant la această mișcare mărturisea: „Pretutindeni a avut loc cea mai profundă cercetare a inimii și smerire a sufletului înaintea Dumnezeului cerului. Atracția pentru lucrurile din lumea aceasta a încetat. Această mișcare a generat aplanarea controverselor și a animozităților, mărturisirea greșelilor, smerirea înaintea lui Dumnezeu și rugăciuni de pocăință înălțate din inimi zdrobite către El, pentru iertare și primire. A produs umilire de sine și prosternare a sufletului cum nu se mai văzuse niciodată. A condus la sfâșierea inimilor, și nu a hainelor, și la întoarcerea către Domnul cu post, cu plânset și bocet, după cum prezisese Dumnezeu prin Ioel că se va întâmpla când ziua Sa cea mare va fi aproape. O atitudine de îndurare și de rugăciune a fost revărsată asupra copiilor Săi, așa cum spusese Dumnezeu prin Zaharia. Au privit spre Acela pe care L-au străpuns, a fost o mare jale în țară… și cei care L-au așteptat pe Domnul și-au întristat sufletele înaintea Lui” (Bliss, Advent Shield and Review, vol. 1, p. 271, ianuarie 1845).
Dintre toate marile mișcări religioase, începând cu cea din zilele apostolilor, niciuna n-a fost mai liberă de imperfecțiunea omenească și de vicleniile lui Satana cum a fost cea din toamna anului 1844. Chiar și acum, după trecerea multor ani, toți cei care au luat parte la acea mișcare și care au stat fermi pe scena adevărului simt încă influența sfântă a acelei lucrări binecuvântate și dau mărturie că a fost de la Dumnezeu.