„Fiindcă mirele zăbovea, toate au ațipit și au adormit.” Prin întârzierea mirelui este reprezentată trecerea perioadei de timp când Domnul a fost așteptat, dezamăgirea și aparenta amânare. În această nesiguranță, interesul celor superficiali și cu inima împărțită a început la scurt timp să ezite și eforturile lor, să slăbească. Dar cei a căror credință avea la bază o cunoaștere personală a Bibliei aveau picioarele pe o stâncă pe care valurile dezamăgirii nu au putut s-o clatine. „Toate au ațipit și au adormit.” Unii – în indiferență și renunțând la credință, alții – așteptând cu răbdare până când va fi dată o lumină mai clară. Totuși, în noaptea încercării, și a doua categorie de așteptători păreau că își pierd într-o anumită măsură entuziasmul și devotamentul. Cei ezitanți și superficiali nu au putut să se mai bazeze pe credința fraților lor. Fiecare trebuie să reziste sau să cadă în mod personal.
Cam în aceeași perioadă a început să apară fanatismul. Unii, care susțineau că ei cred cu fervoare mesajul, au respins Cuvântul lui Dumnezeu, singurul îndrumător infailibil, și, pretinzând că sunt conduși de Duhul, s-au lăsat stăpâniți de propriile sentimente, impresii și închipuiri. Unii manifestau un zel orb și bigot, condamnându-i pe toți cei care nu erau de acord cu ei. Ideile și practicile lor fanatice n-au fost acceptate de majoritatea adventiștilor. Totuși ei au adus dezonoare asupra cauzei adevărului.
Prin aceste mijloace, Satana încerca să se opună lucrării lui Dumnezeu și să o distrugă. Oamenii fuseseră treziți în mare măsură de mișcarea adventistă, mii de păcătoși se convertiseră și bărbați credincioși se dedicau proclamării adevărului, chiar în acel timp de întârziere. Prințul răului își pierdea supușii. Pentru a face ca lucrarea lui Dumnezeu să fie denigrată, a căutat să-i inducă în eroare pe unii care susțineau că sunt credincioși și să-i conducă la extremism. Apoi agenții lui stăteau pregătiți să sesizeze orice greșeală, orice slăbiciune și orice faptă nepotrivită și să le prezinte înaintea oamenilor în lumina cea mai exagerată, pentru a-i denigra pe adventiști și credința lor. Astfel, cu cât era mai mare numărul celor pe care îi putea determina să-și declare credința în a doua venire, în timp ce inimile lor erau stăpânite de puterea lui, cu atât putea să câștige un avantaj mai mare, atrăgând atenția lumii asupra lor, ca reprezentanți ai întregului corp al credincioșilor.
Satana este „acuzatorul fraților”, iar spiritul lui îi inspiră pe oameni să pândească greșelile și defectele urmașilor lui Dumnezeu și să le scoată cât mai în evidență, în timp ce faptele lor bune sunt trecute cu vederea. El este activ întotdeauna când Dumnezeu intervine pentru mântuirea sufletelor. Când fiii lui Dumnezeu vin înaintea Domnului, vine și Satana în mijlocul lor. În orice redeșteptare religioasă, el este pregătit să implice oameni cu inima nesfințită și mintea dezechilibrată. Când aceștia acceptă unele părți ale adevărului și obțin un loc între credincioși, Satana acționează prin ei și introduce teorii care îi vor înșela pe cei care nu sunt vigilenți. Faptul că cineva se află împreună cu cei care se declară copii ai lui Dumnezeu, în casa de închinare sau chiar în jurul mesei Domnului, nu este o dovadă că este un adevărat creștin. Satana este deseori prezent chiar la ocaziile cele mai solemne, în persoana celor pe care îi poate folosi ca agenți ai săi.
Prințul răului se luptă pentru orice palmă de teren pe care poporul lui Dumnezeu înaintează în călătoria lui spre cetatea cerească. În toată istoria bisericii, nicio reformă nu s-a putut realiza fără să întâmpine piedici serioase. Așa a fost în zilele lui Pavel. Oriunde apostolul întemeia o biserică, se găseau câțiva care pretindeau că au primit credința, dar care aduceau erezii. Dacă acestea ar fi fost acceptate, ar fi alungat în cele din urmă iubirea pentru adevăr. Luther a avut, de asemenea, mari necazuri și încurcături din cauza fanaticilor, care pretindeau că Dumnezeu vorbea direct prin ei și de aceea așezau ideile și părerile lor mai presus de mărturia Scripturilor. Mulți cărora le lipseau credința și experiența, dar care aveau multă încredere în ei înșiși și cărora le plăcea să audă și să spună noutăți, au fost înșelați de pretențiile noilor învățători și s-au alăturat agenților lui Satana pentru a distruge lucrarea pe care Dumnezeu îl condusese pe Luther s-o facă. Frații Wesley și alții care au adus binecuvântări asupra lumii prin influența și credința lor au întâmpinat la fiecare pas vicleniile lui Satana, care îi împingea la diferite forme de fanatism pe cei cu exces de zel, neechilibrați și nesfințiți.
William Miller nu a fost de acord cu teoriile care conduceau la fanatism. El declara, ca și Luther, că orice spirit trebuie verificat prin Cuvântul lui Dumnezeu. „Satana”, spunea Miller, „are mare putere asupra minții unora din zilele noastre. Dar cum știm ce fel de spirit este în ei? Biblia răspunde: «După roadele lor îi veți cunoaște.» (…) În lume au apărut multe spirite; ni se poruncește să cercetăm spiritele. Cel care nu ne face să trăim cumpătat, cu dreptate și evlavie în această lume, nu este Duhul lui Hristos. Mă conving din ce în ce mai mult că Satana are mult de-a face cu aceste mișcări periculoase. (…) Mulți dintre cei care pretind că sunt pe deplin sfințiți urmează tradițiile oamenilor și sunt, de fapt, tot atât de necunoscători ai adevărului ca și ceilalți care nu au asemenea pretenții” (Bliss, p. 236, 237). „Duhul rătăcirii ne va îndepărta de adevăr, dar Duhul lui Dumnezeu ne va conduce la adevăr. Dar vei spune că un om poate greși și totuși să creadă că are adevărul. Cum să facem deosebirea? Răspundem că Duhul și Cuvântul sunt în deplin acord. Dacă un om se verifică prin Cuvântul lui Dumnezeu și descoperă că este în armonie desăvârșită cu întregul Cuvânt, atunci trebuie să creadă că are adevărul; dar dacă descoperă că duhul care îl conduce nu se armonizează cu tot conținutul Legii lui Dumnezeu sau al Cărții Sfinte, atunci să fie atent să nu cadă în cursa Diavolului” (The Advent Herald and Signs of the Times Reporter, vol. 8, nr. 23, 15 ianuarie 1845). „Adesea, am găsit o mai mare dovadă de evlavie într-o privire caldă, pe un obraz umed de lacrimi și într-o vorbire înecată de suspine, decât în toată gălăgia prin care unii își arată creștinismul” (Bliss, p. 282).
În zilele Reformei, adversarii ei i-au acuzat de toate relele fanatismului tocmai pe aceia care luptau cel mai frenetic împotriva lui. O metodă asemănătoare a fost folosită și de opozanții mișcării adventiste. Nefiind mulțumiți cu prezentarea eronată și exagerată a greșelilor extremiștilor și fanaticilor, aceștia au răspândit zvonuri care nu aveau nici cea mai mică urmă de adevăr. Aceste persoane erau animate de prejudecată și ură. Pacea le fusese tulburată de proclamarea venirii în curând a lui Hristos. Se temeau că ar putea să fie adevărat, totuși sperau că nu va fi, acesta fiind și motivul ascuns al luptei lor împotriva adventiștilor și a credinței lor.
Faptul că vreo câțiva fanatici pătrunseseră în rândurile adventiștilor nu constituia un motiv mai întemeiat pentru a considera că această mișcare nu era de la Dumnezeu decât a fost prezența fanaticilor și a amăgitorilor în biserica din zilele lui Pavel sau ale lui Luther un motiv de a condamna activitatea lor. Să se trezească poporul lui Dumnezeu din somn și să înceapă cu toată seriozitatea lucrarea de pocăință și reformă; să cerceteze Scripturile pentru a înțelege adevărul așa cum este în Iisus; să se consacre pe deplin înaintea lui Dumnezeu și nu va lipsi dovada că Satana este încă activ și vigilent. El își va manifesta puterea prin tot felul de amăgiri, chemând în ajutor pe toți îngerii căzuți ai împărăției sale.