În același fel au împlinit profeția Miller și colaboratorii lui și au prezentat un mesaj despre care Inspirația prezisese că trebuia adus la cunoștința lumii, dar pe care ei nu l-ar fi putut predica dacă ar fi înțeles pe deplin profețiile care indicau dezamăgirea lor și care conțineau un al doilea mesaj, ce trebuie adus la cunoștința tuturor popoarelor înainte ca Domnul să vină. Mesajul primului și al celui de-al doilea înger au fost proclamate la timpul potrivit și au împlinit lucrarea plănuită de Dumnezeu să se realizeze prin ele. Lumea urmărea atentă totul, așteptând ca întregul sistem al adventismului să fie complet abandonat, dacă data fixată ar fi trecut și Hristos n-ar fi venit. Dar, deși mulți au renunțat la credința lor din cauza ispitelor puternice, au existat unii care au rămas fermi. Consecințele mișcării adventiste, atitudinea de umilință și cercetare de sine, de renunțare la lume și de reformare a vieții, care au fost asociate lucrării, dovedeau că aceasta fusese de la Dumnezeu. Oamenii nu îndrăzneau să nege că puterea Duhului Sfânt însoțise proclamarea celei de a doua veniri și nu puteau să găsească nicio eroare în calculul perioadelor profetice. Cei mai abili dintre adversarii adventiștilor nu reușiseră să răstoarne sistemul de interpretare profetică. De aceea, aceștia n-au putut consimți să renunțe, fără o dovadă biblică, la concluziile la care ajunseseră prin rugăciune și prin studiul conștiincios al Scripturilor, cu mințile iluminate de Duhul lui Dumnezeu și cu inimile arzând de puterea Lui vie. Aceste concluzii rezistaseră în fața celor mai minuțioase critici și a celei mai înverșunate opoziții din partea predicatorilor renumiți și a experților în înțelepciunea lumii, și la această poziție adventiștii rămăseseră fermi, împotriva forțelor unite ale erudiției și elocvenței, ale ironiei și injuriilor venind atât din partea celor cu stare, cât și din partea celor de rând.
Într-adevăr, se făcuse o greșeală cu privire la evenimentul așteptat, dar nici aceasta nu a putut să le zdruncine credința în Cuvântul lui Dumnezeu. Când Iona a proclamat pe străzile cetății Ninive că peste patruzeci de zile orașul va fi distrus, Domnul a primit umilința locuitorilor din Ninive și le-a prelungit timpul de har. Totuși mesajul lui Iona fusese trimis de Dumnezeu și cetatea Ninive a fost pusă la încercare, conform voinței Sale. Adventiștii credeau că Dumnezeu îi condusese în același fel să proclame avertizarea referitoare la judecată. „Aceasta”, spuneau ei, „a pus la încercare inima tuturor celor care au auzit-o și a trezit dorința pentru venirea Domnului sau a provocat ura, mai mult sau mai puțin vizibilă, dar cunoscută de Dumnezeu, față de venirea Sa. Ea [avertizarea] a tras o linie… astfel încât cei care își vor cerceta inima să știe de ce parte a ei ar fi fost găsiți, dacă Domnul ar fi venit atunci – fie ar fi exclamat: «Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui», fie ar fi strigat la stânci și la munți să cadă peste ei și să-i ascundă de fața Aceluia care stă pe scaunul de domnie și de mânia Mielului. Astfel, noi credem că Dumnezeu i-a încercat pe copiii Săi, le-a testat credința, i-a pus la probă și a văzut dacă în ceasul încercării se vor da înapoi din poziția în care El consideră potrivit să-i așeze sau dacă vor renunța la lumea aceasta și se vor sprijini cu toată încrederea pe Cuvântul lui Dumnezeu” (The Advent Herald and Signs of the Times Reporter, vol. 8, nr. 14, 13 noiembrie 1844).
Simțămintele celor care credeau totuși că Dumnezeu îi condusese în experiența prin care trecuseră sunt exprimate în cuvintele lui William Miller: „Dacă ar fi să trăiesc din nou și să am aceleași dovezi pe care le-am avut atunci, pentru a fi cinstit față de Dumnezeu și față de oameni, aș face tot ceea ce am făcut.” „Sper că mi-am curățit hainele de sângele oamenilor. Simt că, atât cât mi-a stat în putere, m-am eliberat de orice vină privind condamnarea lor.” „Deși am fost dezamăgit de două ori”, scria acest bărbat al lui Dumnezeu, „nu sunt nici doborât, nici descurajat. (…) Speranța mea în venirea lui Hristos este la fel de puternică. Am făcut numai ceea ce, după ani de cercetare solemnă, am simțit că este datoria mea solemnă să fac. Dacă am greșit, a fost din bunătate și iubire pentru semenii mei și din simțul datoriei față de Dumnezeu.” „Un lucru știu, n-am predicat nimic în afară de ceea ce am crezut, și Dumnezeu a fost cu mine. Puterea Lui s-a manifestat în lucrare și în felul acesta s-a făcut mult bine.” „După toate probabilitățile, mii de oameni au fost determinați să studieze Scripturile datorită predicării timpului revenirii. În acest fel, oamenii au fost împăcați cu Dumnezeu prin credință și prin stropirea sângelui lui Hristos” (Bliss, p. 255, 256, 277, 280, 281). „N-am umblat niciodată după zâmbetele celor mândri, nici nu mi-am pierdut curajul când lumea se încrunta la mine. Acum nu voi căuta favoarea lor, nici nu voi trece peste datoria mea pentru a le instiga ura. Nu-mi voi cere niciodată viața din mâinile lor și sper că nici nu mă voi da înapoi de teama de a o pierde, dacă Dumnezeu, în providența Lui, va hotărî așa” (J. White, Life of W. Miller, p. 315).
Dumnezeu nu Și-a părăsit poporul; Duhul Său a rămas cu cei care nu s-au grăbit să respingă lumina pe care o primiseră și să condamne mișcarea adventistă. În Epistola către Evrei, sunt cuvinte de încurajare și avertizare pentru cei care au fost încercați și care au așteptat în această criză: „Să nu vă părăsiți dar încrederea voastră, pe care o așteaptă o mare răsplătire! Căci aveți nevoie de răbdare, ca, după ce ați împlinit voia lui Dumnezeu, să puteți căpăta ce v-a fost făgăduit. «Încă puțină, foarte puțină vreme, și Cel ce vine va veni și nu va zăbovi. Și cel neprihănit va trăi prin credință, dar, dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găsește plăcere în el». Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credință pentru mântuirea sufletului” (Evrei 10:35-39).
Faptul că acest îndemn este adresat bisericii din zilele sfârșitului se vede din cuvintele care indică apropierea venirii Domnului: „Încă puțină, foarte puțină vreme, și Cel ce vine va veni și nu va zăbovi.” Se subînțelege că va fi o aparentă întârziere și că Domnul va părea că amână să vină. Îndemnul dat aici este în mod special potrivit pentru experiența adventiștilor de la data aceea. Cei cărora li se adresează aceste cuvinte erau în pericolul de a-și pierde credința. Ei făcuseră voia lui Dumnezeu, urmând călăuzirea Duhului Sfânt și a Cuvântului Său. Dar n-au înțeles planul Lui în experiența prin care au trecut, nici n-au putut să discearnă drumul care îi aștepta; de aceea au fost ispitiți să aibă dubii dacă Dumnezeu i-a condus sau nu. La timpul acela se aplicau cuvintele: „Cel neprihănit va trăi prin credință.” Când marea lumină a „strigătului de la miezul nopții” a strălucit pe calea lor și au văzut profețiile desigilate, apoi împlinite rapid semnele care arătau că venirea lui Hristos este aproape, n-au mai mers prin credință, ci „prin vedere”. Acum însă, copleșiți de speranțele înșelate, au rămas în picioare numai prin credința în Dumnezeu și în Cuvântul Său. Lumea batjocoritoare spunea: „Ați fost amăgiți. Renunțați la credință și spuneți că mișcarea adventistă a fost de la Satana.” Dar Cuvântul lui Dumnezeu declara: „Dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găsește plăcere în el.” A renunța la credința lor acum și a nega puterea Duhului Sfânt care însoțise solia ar fi însemnat să dea înapoi spre pierzare. Ei au fost încurajați de cuvintele lui Pavel să rămână fermi: „Să nu vă părăsiți dar încrederea voastră… aveți nevoie de răbdare.” „Încă puțină, foarte puțină vreme și Cel ce vine va veni și nu va zăbovi.” Singura cale sigură pentru ei era să păstreze lumina pe care o primiseră de la Dumnezeu, să rămână bine ancorați în făgăduința Lui, să continue să cerceteze Scripturile, să aștepte și să vegheze cu răbdare pentru a primi mai multă lumină.