Felicitări pentru consecvență!
Pentru că ai terminat de citit capitolul 22, găsești aici linkul către formularul de evaluare: https://forms.gle/b81MQRJCCie3bTDo7
După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești textul aferent acestei zile din capitolul 23.
Îți mulțumim că ești parte din echipă!
Textul din Scriptură care a constituit, mai mult decât oricare altul, atât baza, cât și punctul central al credinței în revenirea lui Hristos a fost acesta: „Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineți; apoi Sfântul Locaș va fi curățit” (Daniel 8:14). Aceste cuvinte le erau familiare tuturor celor care credeau în apropiata venire a Domnului. Profeția era repetată de buzele a mii de oameni, ca motto al credinței lor. Toți simțeau că de evenimentele prezise aici depindeau cele mai luminoase așteptări și cele mai dragi speranțe ale lor. Se demonstrase că aceste zile profetice urmau să se încheie în toamna anului 1844. Adventiștii de atunci susțineau, la fel ca restul lumii creștine, că pământul (sau o parte din el) era Sanctuarul, sau Sfântul Locaș. Prin curățirea acestuia, ei înțelegeau purificarea pământului prin focul marii zile de apoi, purificare ce urma să aibă loc la revenirea lui Hristos. De aici s-a tras concluzia că Hristos Se va întoarce pe pământ în anul 1844.
Însă timpul stabilit trecuse și Domnul nu venise. Credincioșii știau că greșeala nu putea fi în Cuvântul lui Dumnezeu. În acest caz, interpretarea profeției trebuia să fie greșită. Dar unde era greșeala? Mulți au tăiat repede nodul gordian, negând că cele 2.300 de zile s-au terminat în anul 1844. Nu puteau aduce nicio dovadă în sprijinul acestei afirmații decât faptul că Hristos n-a venit la data când ei L-au așteptat să vină. Aceștia susțineau că, dacă perioada zilelor profetice s-ar fi încheiat în anul 1844, Hristos S-ar fi întors atunci ca să curețe Sanctuarul, adică pământul, prin foc și că, deoarece El n-a venit, înseamnă că cele 2.300 de zile nu s-au încheiat.
Acceptarea acestei concluzii implica renunțarea la calculul anterior al perioadelor profetice. Se descoperise că cele 2.300 de zile începuseră în toamna anului 457 î.Hr., când a intrat în vigoare decretul lui Artaxerxe pentru refacerea și reclădirea Ierusalimului. Luând această dată ca punct de plecare, se constata o corelare perfectă a tuturor evenimentelor care au fost prezise de înger când i-a oferit profetului explicația acelei perioade în Daniel 9:25-27. 69 de săptămâni, adică primii 483 de ani din cei 2.300, urmau să ajungă până la Mesia, Cel Uns, iar botezul și ungerea lui Hristos cu Duhul Sfânt în anul 27 d.Hr. împlineau exact profeția. La mijlocul săptămânii a șaptezecea, Mesia urma să fie omorât. La trei ani și jumătate după botez, Hristos a fost răstignit, în primăvara anului 31 d.Hr. Cele 70 de săptămâni, sau 490 de ani, au fost acordate în mod special iudeilor. La expirarea acestei perioade, națiunea și-a sigilat atitudinea de respingere a lui Hristos persecutându-i pe ucenicii Săi, iar apostolii s-au îndreptat, în anul 34 d.Hr., către neevrei. Primii 490 de ani din cei 2.300 terminându-se atunci, mai rămâneau 1.810 ani. Aceștia se întindeau din anul 34 d.Hr. până în 1844. „Apoi”, a spus îngerul, „Sfântul Locaș va fi curățit!” Toate previziunile anterioare ale profeției se împliniseră indiscutabil la timpul stabilit.
În acest calcul, totul era clar și armonios, cu excepția faptului că în 1844 nu a fost observat niciun eveniment care să corespundă curățirii Sanctuarului. Negarea faptului că cele 2.300 de zile s-au încheiat la data aceea însemna învăluirea întregii probleme în confuzie și renunțarea la pozițiile care fuseseră adoptate în urma împlinirii evidente a profeției.
Cu toate acestea, Dumnezeu Își condusese poporul în marea mișcare adventistă. Puterea și slava Sa o însoțiseră, iar El nu putea permite ca ea să se încheie în întuneric și dezamăgire și să fie defăimată ca o agitație falsă și fanatică. El nu avea să lase ca profeția Lui să rămână învăluită de îndoială și nesiguranță. Deși mulți au renunțat la precedentul calcul al perioadelor profetice și au negat corectitudinea mișcării bazate pe acesta, alții nu au fost dispuși să renunțe la experiența lor și la punctele lor de credință, ambele fiind susținute de Scripturi și de confirmarea Duhului lui Dumnezeu. Considerau că adoptaseră principii sănătoase de interpretare a profețiilor, că era de datoria lor să țină cu tărie la adevărurile deja descoperite și să continue cu aceeași metodă de studiere a Bibliei. Și-au revizuit poziția cu rugăciuni arzătoare și au cercetat Scripturile pentru a-și descoperi greșeala. Cum n-au găsit nicio greșeală în calculul perioadelor profetice, au început să analizeze mai atent subiectul Sanctuarului.
Studiind acest subiect, au constatat că în Scriptură nu există nicio dovadă care să susțină concepția larg răspândită că pământul este Sanctuarul. Totuși, în Biblie, au găsit o explicație completă cu privire la Sanctuar, la natura și locul lui și la ceremoniile care se oficiază în el. Afirmațiile scriitorilor inspirați erau atât de clare și de cuprinzătoare, încât nu mai rămânea nicio umbră de îndoială în legătură cu această problemă. Apostolul Pavel, în Epistola către Evrei, spune: „Legământul dintâi avea și el porunci privitoare la slujba dumnezeiască și la un locaș pământesc de închinare. În adevăr, s-a făcut un cort. În partea dinainte, numită «Locul Sfânt», erau sfeșnicul, masa și pâinile pentru punerea înaintea Domnului; după perdeaua a doua se afla partea cortului care se chema «Locul Preasfânt». El avea un altar de aur pentru tămâie și chivotul legământului, ferecat peste tot cu aur. În chivot erau un vas de aur cu mană, toiagul lui Aaron, care înfrunzise, și tablele legământului. Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispășirii cu umbra lor” (Evrei 9:1-5).
Sanctuarul la care se referă Pavel aici este cortul construit de Moise la porunca lui Dumnezeu, ca locaș pământesc al Celui Preaînalt. „Să-Mi facă un locaș sfânt și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25:8) a fost îndemnat Moise când era pe munte cu Dumnezeu. Israeliții călătoreau prin pustie și cortul a fost construit în așa fel încât să poată fi transportat din loc în loc. Cu toate acestea, era o construcție de o măreție deosebită. Pereții lui erau făcuți din scânduri verticale poleite cu aur și montate pe suporturi de argint, iar acoperișul era făcut dintr-o serie de învelitori, sau covoare, cele din exterior din piei de animale, iar cele din interior din in subțire, lucrate cu măiestrie, având cusuți pe ele heruvimi. Pe lângă curtea exterioară, în care se afla altarul pentru jertfe (arderi-de-tot), cortul era compus din două încăperi numite Locul Sfânt și Locul Preasfânt, separate printr-o perdea, sau draperie, bogată și frumoasă. O perdea asemănătoare închidea intrarea în prima încăpere.
În Locul Sfânt, pe latura sudică, se găsea sfeșnicul cu cele șapte candele care luminau Sanctuarul atât ziua, cât și noaptea. La nord era masa cu pâinile pentru punerea înaintea Domnului, iar înaintea perdelei care despărțea Locul Sfânt de Locul Preasfânt se afla altarul tămâierii, făcut din aur, de pe care se înălța zilnic înaintea lui Dumnezeu norul de tămâie frumos mirositoare, care ducea cu el rugăciunile israeliților.