- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Așa cum Dumnezeu l-a trimis pe slujitorul Lui să avertizeze lumea despre venirea potopului, tot așa i-a trimis pe mesagerii Săi aleși să vestească apropierea judecății finale. După cum contemporanii lui Noe au râs batjocoritor de cuvintele predicatorului dreptății, tot astfel, în zilele lui Miller, mulți, chiar din pretinsul popor al lui Dumnezeu, și-au bătut joc de cuvintele de avertizare.
Dar de ce doctrina și prezentarea celei de a doua veniri a lui Hristos au fost atât de nedorite de biserici? În timp ce acelora care sunt nelegiuiți venirea Domnului le aduce nenorocire și pustiire, celor neprihăniți le aduce bucurie și speranță. Acest mare adevăr a reprezentat o încurajare pentru credincioșii lui Dumnezeu din toate timpurile. De ce devenise el, asemenea Autorului lui, „o piatră de poticnire și o stâncă de cădere” pentru pretinsul Său popor? Domnul Însuși le promisese ucenicilor Săi: „După ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine” (Ioan 14:3). Mântuitorul, plin de compasiune, anticipând singurătatea și tristețea urmașilor Săi, a trimis îngeri să-i încurajeze cu asigurarea că El va veni din nou, personal, în același fel în care S-a înălțat la cer. În timp ce ucenicii stăteau cu ochii fixați pe cer pentru a-L vedea cât mai mult pe Cel pe care Îl iubeau, atenția le-a fost atrasă de cuvintele: „Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Iisus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer” (Faptele 1:11). Mesajul îngerilor le-a reaprins speranța. Ucenicii „s-au întors la Ierusalim cu mare bucurie; și tot timpul stăteau în Templu și lăudau și binecuvântau pe Dumnezeu” (Luca 24:52,53). Nu se bucurau pentru că Iisus se despărțise de ei și fuseseră lăsați să se lupte cu încercările și ispitele lumii, ci datorită asigurării îngerilor că El va veni din nou.
Proclamarea revenirii lui Hristos ar trebui să fie acum, ca și atunci când a fost adusă de îngeri păstorilor din Betleem, o veste bună și generatoare de bucurie. Aceia care Îl iubesc cu adevărat pe Mântuitorul nu pot decât să salute bucuroși înștiințarea din Cuvântul lui Dumnezeu că Acela în care stau toate speranțele lor de viață veșnică vine din nou, nu ca să fie insultat, disprețuit și respins, așa cum a fost la prima venire, ci cu putere și slavă, ca să-Și răscumpere poporul. Cei care nu Îl iubesc pe Mântuitorul vor ca El să stea departe și nu poate exista o dovadă mai evidentă că bisericile s-au îndepărtat de Dumnezeu decât iritarea și ostilitatea provocate de acest mesaj trimis de Cer.
Cei care au acceptat doctrina adventistă simțeau nevoia de pocăință și umilință înaintea lui Dumnezeu. Mulți oscilaseră timp îndelungat între Hristos și lume. Dar acum simțeau că a venit timpul să ia atitudine. „Considerau lucrurile veșnice o realitate extraordinară. Cerul era adus aproape și ei se simțeau vinovați înaintea lui Dumnezeu” (Bliss, p. 146). Creștinii erau treziți la o nouă viață spirituală. Își dădeau seama că timpul era scurt și ceea ce aveau de făcut pentru semenii lor trebuia făcut repede. Pământul se îndepărta, veșnicia părea că se deschide înaintea lor, iar sufletul, cu tot ce ținea de fericirea sau durerea lui eternă, eclipsa orice scop trecător. Duhul lui Dumnezeu era asupra lor și conferea putere apelurilor adresate atât confraților lor, cât și păcătoșilor, să se pregătească pentru ziua lui Dumnezeu. Mărturia tacită a vieții lor zilnice era o mustrare continuă pentru membrii formaliști și neconsacrați ai bisericii. Aceștia nu doreau să fie deranjați din preocuparea lor pentru plăceri, din pasiunea pentru câștigarea de bani și din ambiția lor după onoare lumească. De aici proveneau ura și opoziția atât față de credința adventistă, cât și față de cei care o promovau.
Cum argumentele din pasajele profetice nu puteau fi combătute, adversarii încercau să descurajeze cercetarea subiectului, susținând că profețiile sunt cifrate. Astfel, protestanții călcau pe urmele catolicilor. În timp ce Biserica Romano-Catolică îi interzicea poporului să citească Biblia (vezi Apendicele), bisericile protestante pretindeau că o parte importantă a Cuvântului Sfânt – și anume aceea care aduce la cunoștință adevăruri special aplicabile vremii noastre – nu putea fi înțeleasă.
Pastorii și poporul declarau că profețiile din Daniel și Apocalipsa erau taine de nepătruns. Însă Hristos a îndreptat atenția ucenicilor Săi la cuvintele profetului Daniel referitoare la evenimentele care urmau să aibă loc în timpul lor și a spus: „Cine citește să înțeleagă!” (Matei 24:15). Iar afirmația că Apocalipsa este o taină care nu poate fi înțeleasă este contrazisă de însuși titlul cărții: „Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. (...) Ferice de cine citește și de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii și păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apocalipsa 1:1-3).
Profetul declară: „Ferice de cine citește!” – unii nu vor citi, iar binecuvântarea nu este pentru ei. „Și de cei ce ascultă” – alții, de asemenea, refuză să asculte orice lucru referitor la profeții, iar binecuvântarea nu este nici pentru această categorie. „Și păzesc lucrurile scrise în ea” – mulți refuză să ia în serios avertizările și instrucțiunile cuprinse în Apocalipsa. Niciunul dintre aceștia nu poate să ceară binecuvântarea promisă. Toți cei care ridiculizează subiectele profeției și își bat joc de simbolurile date aici cu solemnitate, toți cei care refuză să facă o reformă în viața lor și să se pregătească pentru venirea Fiului omului, toți aceștia vor rămâne nebinecuvântați.
Având în vedere mărturia Inspirației, cum îndrăznesc oamenii să afirme că Apocalipsa este un mister dincolo de capacitatea de înțelegere a minții umane? Ea este o taină descoperită, o carte deschisă. Studiul cărții Apocalipsa îndreaptă mintea spre profețiile lui Daniel și amândouă prezintă cele mai importante instrucțiuni date de Dumnezeu oamenilor în legătură cu evenimentele care vor avea loc la încheierea istoriei acestei lumi.
Lui Ioan i-au fost prezentate scene din experiența bisericii de un interes profund și emoționant. A văzut situația, pericolele, conflictele și eliberarea finală a poporului lui Dumnezeu. El consemnează mesajele finale care vor coace secerișul pământului, fie ca snopi pentru grânarul ceresc, fie ca vreascuri pentru focul nimicirii. I-au fost dezvăluite subiecte de o importanță majoră în special pentru ultima biserică, astfel ca aceia care se vor întoarce de la erezie la adevăr să fie pregătiți pentru pericolele și conflictele care îi așteaptă. Nimeni nu trebuie să fie în necunoștință de cauză cu privire la ceea ce va veni asupra pământului.
Atunci de ce această larg răspândită ignoranță față de o parte importantă a Sfintelor Scripturi? De ce această rezistență generală de a cerceta învățăturile ei? Nu este altceva decât rezultatul unui efort studiat al prințului întunericului de a ascunde de oameni ceea ce demască amăgirile lui. Din acest motiv, Hristos, Descoperitorul, prevăzând lupta care se va duce împotriva studierii cărții Apocalipsa, a pronunțat o binecuvântare asupra tuturor acelora care vor citi, vor asculta și vor păzi cuvintele profeției.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Felicitări pentru consecvență!
Pentru că ai terminat de citit capitolul 18, găsești aici linkul către formularul de evaluare: https://forms.gle/3kfeHQDjncckBTue7
După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești textul aferent acestei zile din capitolul 19.
Îți mulțumim că ești parte din echipă!
Există o mare asemănare între marile reforme și mișcări religioase care au marcat, secol de secol, progresul cauzei lui Dumnezeu pe pământ. Principiile în virtutea cărora Dumnezeu acționează sunt întotdeauna aceleași. Mișcările importante din prezent își au paralela în trecut, iar experiența bisericii din primele secole conține lecții de o mare valoare pentru vremea noastră.
Niciun adevăr nu este mai clar prezentat în Biblie ca acela că Dumnezeu, prin Duhul Său cel Sfânt, îi conduce în mod deosebit pe slujitorii Săi de pe pământ în marile mișcări în vederea înaintării lucrării de mântuire. Oamenii sunt instrumente în mâna lui Dumnezeu, folosite pentru împlinirea planurilor Sale de har și îndurare. Fiecare om are un rol de îndeplinit – fiecăruia îi este dată o măsură de lumină, adaptată la nevoile timpului său și suficientă pentru a-l face capabil să împlinească misiunea pe care Dumnezeu i-a dat-o. Dar niciun om, oricât de onorat de Cer, n-a ajuns să înțeleagă deplin marele Plan de Mântuire și nici să aprecieze perfect intenția divină în lucrarea vremii sale. Oamenii nu înțeleg în totalitate ce va realiza Dumnezeu prin lucrarea pe care le-o dă de făcut. Ei nu înțeleg mesajul pe care îl rostesc în numele Său, cu toate implicațiile lui.
„Poți spune tu că poți pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, că poți ajunge la cunoștința desăvârșită a Celui Atotputernic?” „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre.” „Eu sunt Dumnezeu și nu este altul, Eu sunt Dumnezeu și nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întâmple și cu mult înainte ce nu este încă împlinit” (Iov 11:7; Isaia 55:8,9; 46:9,10).
Nici măcar profeții, care au fost favorizați cu o iluminare deosebită a Duhului, n-au înțeles pe deplin importanța revelațiilor primite. Semnificația lor avea să fie dezvăluită de-a lungul secolelor, pe măsură ce poporul lui Dumnezeu urma să aibă nevoie de îndrumarea cuprinsă în ele.
Petru, scriind despre mântuirea adusă la lumină prin Evanghelie, spune: „Prorocii care au prorocit despre harul care vă era păstrat vouă au făcut din mântuirea aceasta ținta cercetărilor și căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme și ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos și slava de care aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri” (1 Petru 1:10-12).
Cu toate că nu le-a fost dat să înțeleagă în totalitate lucrurile descoperite lor, profeții au încercat, atât cât au putut, să înțeleagă toată lumina pe care Dumnezeu fusese binevoitor să le-o arate. Analizau în detaliu și „cercetau să vadă ce vreme și ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei”. Ce lecție pentru poporul lui Dumnezeu din era creștină, în beneficiul căruia le-au fost date aceste profeții slujitorilor Săi! „Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri.” Priviți-i pe acești oameni sfinți ai lui Dumnezeu „cercetând și căutând stăruitor” descoperirile date lor pentru generațiile care nu se născuseră încă! Comparați zelul lor sfânt cu indiferența cu care cei favorizați din timpul sfârșitului tratează acest dar al Cerului! Ce mustrare pentru nepăsarea iubitoare de comoditate și de lume, care se mulțumește să declare că profețiile nu pot fi înțelese!
Deși mintea mărginită a oamenilor nu este în stare să perceapă sfaturile Celui Infinit sau să înțeleagă pe deplin realizarea planurilor Sale, adesea, eroarea sau neglijența din partea lor reprezintă cauza pentru care înțeleg într-o atât de mică măsură mesajele Cerului. Nu rareori, mintea oamenilor și chiar a slujitorilor lui Dumnezeu este atât de orbită de păreri, de tradiții și de învățături omenești false, încât nu sunt în stare să înțeleagă decât în parte lucrurile mari pe care El le-a dezvăluit în Cuvântul Său. Așa s-a întâmplat cu ucenicii lui Hristos chiar când Mântuitorul era personal cu ei. Mintea lor era dominată de concepția populară cu privire la Mesia ca Prinț pământesc ce urma să îl ridice pe Israel pe tronul împărăției universale și n-au putut să înțeleagă ce înseamnă cuvintele prin care El le vestea suferințele și moartea Sa.
Însuși Hristos îi trimisese cu solia: „S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” (Marcu 1:15). Această solie avea la bază profeția din Daniel, capitolul 9. Îngerul declarase că cele 69 de săptămâni se întind până la „Mesia, Cârmuitorul”, și ucenicii așteptau cu mari speranțe și bucurie instaurarea împărăției lui Mesia la Ierusalim pentru a guverna întregul pământ.
Ei predicau mesajul încredințat de Hristos, cu toate că înțelegeau greșit sensul lui. Deși proclamarea lor se întemeia pe pasajul din Daniel 9:25, ei nu vedeau în versetul următor al aceluiași capitol că Mesia urma să fie omorât. Încă de la naștere, inima lor fusese îndrumată să aștepte gloria unei împărății pământești, lucru care le-a orbit înțelegerea atât cu privire la prevederile profeției, cât și cu privire la cuvintele lui Hristos.
Ei și-au îndeplinit misiunea, adresându-i națiunii iudaice chemarea plină de milă, după care, exact atunci când așteptau să-L vadă pe Domnul lor urcând pe tronul lui David, L-au văzut prins ca un răufăcător, biciuit, batjocorit, condamnat și înălțat pe crucea de pe Golgota. Ce disperare și chin au frânt inima ucenicilor în zilele când Domnul lor dormea în mormânt!
Hristos venise exact la timpul și în modul prezis de profeție. Mărturia Scripturii se împlinise în toate amănuntele lucrării Sale. El predicase solia mântuirii și „îi învățase ca unul care avea putere”. Inimile ascultătorilor Săi mărturiseau că solia era din Cer. Cuvântul și Duhul lui Dumnezeu au confirmat mandatul divin al Fiului Său.
Ucenicii erau încă atașați cu o dragoste eternă de Domnul lor iubit. Totuși mintea lor era învăluită în nesiguranță și îndoială. În chinul lor, nu și-au amintit de cuvintele lui Hristos care făceau referire la viitoarele Sale suferințe și la moarte. Dacă Iisus din Nazaret a fost adevăratul Mesia, atunci ar mai fi ei cuprinși de mâhnire și dezamăgire? Aceasta era întrebarea care le tortura sufletul în timp ce Mântuitorul zăcea în mormânt, în disperatele ore ale acelui Sabat care despărțea moartea de învierea Sa.
Deși noaptea întristării adunase nori de întuneric în jurul acestor urmași ai lui Iisus, ei n-au fost părăsiți. Profetul spune: „Chiar dacă stau în întuneric, totuși Domnul este Lumina mea! (...) El mă va scoate la lumină și voi privi dreptatea Lui” (Mica 7:8,9). „Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine, ci noaptea strălucește ca ziua și întunericul, ca lumina.” Dumnezeu spusese: „Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric.” „Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povățui pe cărări neștiute de ei, voi preface întunericul în lumină înaintea lor și locurile strâmbe, în locuri netede; iată ce voi face și nu-i voi părăsi” (Psalmii 139:12; 112:4; Isaia 42:16).
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Mesajul transmis de ucenici în numele Domnului era corect în toate amănuntele, iar evenimentele către care era îndreptată atenția aveau loc chiar atunci. Acest mesaj fusese: „S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape”. La încheierea „vremii” – cele 69 de săptămâni din Daniel 9, care urmau să se întindă până la „Unsul” (Mesia) –, Hristos primise ungerea Duhului, după ce fusese botezat de Ioan în Iordan. Iar „Împărăția lui Dumnezeu”, despre care ei spuseseră că era aproape, a fost instaurată prin moartea lui Hristos. Această Împărăție nu era, așa cum fuseseră ei învățați să creadă, o împărăție pământească. Nu era nici acea Împărăție viitoare, eternă, care se va întemeia când „domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinților Celui Preaînalt”, acea Împărăție veșnică în care „toate puterile Îi vor sluji și-L vor asculta” (Daniel 7:27). În Biblie, expresia „Împărăția lui Dumnezeu” este folosită cu referire atât la Împărăția harului, cât și la Împărăția slavei. Împărăția harului este scoasă în evidență de Pavel în Epistola către Evrei. După ce Îl indică pe Hristos ca Mijlocitorul plin de compasiune care „are milă de slăbiciunile noastre”, apostolul spune: „Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har” (Evrei 4:15,16). Tronul harului reprezintă Împărăția harului, deoarece existența unui tron implică existența unei împărății. În multe dintre parabolele Sale, Hristos folosește expresia „Împărăția cerurilor” pentru a descrie acțiunea harului divin asupra inimii oamenilor.
Tot astfel, tronul slavei reprezintă Împărăția slavei și la această Împărăție se referă cuvintele Mântuitorului: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri, va ședea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui” (Matei 25:31,32). Această împărăție urmează să fie instaurată în viitor. Nu se va întemeia până la a doua venire a lui Hristos.
Împărăția harului a fost instituită imediat după căderea omului, când a fost întocmit planul pentru răscumpărarea omenirii vinovate. Această împărăție exista atunci în planul lui Dumnezeu și în virtutea promisiunii Sale, iar oamenii puteau să devină supușii ei prin credință. Totuși ea nu a fost instaurată efectiv decât la moartea lui Hristos. Chiar și după începerea misiunii Sale pe pământ, Mântuitorul, epuizat de încăpățânarea și nerecunoștința oamenilor, ar fi putut să Se dea înapoi de la jertfa de pe Golgota. În Ghetsimani, cupa suferinței tremura în mâna Sa. El ar fi putut, chiar și atunci, să-și șteargă sudoarea de sânge de pe frunte și să lase omenirea vinovată să dispară în nelegiuirea ei. Dacă ar fi făcut așa, nu mai putea exista nicio răscumpărare pentru omenirea căzută. Dar când Mântuitorul Și-a dat viața și, cu ultima suflare, a strigat: „S-a isprăvit!”, atunci a fost garantată împlinirea Planului de Răscumpărare. Promisiunea mântuirii făcută perechii păcătoase în Eden a fost ratificată. Împărăția harului, care existase înainte doar ca făgăduință a lui Dumnezeu, a fost atunci instaurată.
Astfel, moartea lui Hristos – însuși evenimentul despre care ucenicii consideraseră că dusese la spulberarea definitivă a speranței lor – a fost exact evenimentul care le-a împlinit speranța pentru veșnicie. Deși le produsese o dezamăgire amară, era dovada cea mai înaltă că mesajul lor fusese corect. Evenimentul care îi umpluse de jale și de disperare a deschis ușa speranței pentru fiecare copil al lui Adam și, în el, se concentrează viața viitoare și fericirea veșnică a tuturor credincioșilor lui Dumnezeu din toate timpurile.
Planurile îndurării infinite se împlineau chiar prin intermediul dezamăgirii ucenicilor. Inimile lor fuseseră câștigate prin harul și puterea divină a învățăturilor lui Iisus, care „a vorbit cum n-a vorbit niciodată vreun om”, totuși, amestecat cu aurul curat al iubirii lor pentru El, era aliajul inferior al mândriei lumești și ambițiilor egoiste. Chiar și în camera unde au mâncat Paștele, în acel ceas solemn când Domnul lor începuse deja să intre în umbra Ghetsimanilor, „s-a iscat și o ceartă, ca să știe care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare” (Luca 22:24). În imaginația lor, vedeau tronul, coroana și gloria, în timp ce exact în fața lor se aflau rușinea, agonia din grădină, sala de judecată și crucea Golgotei. Mândria inimii și setea de onoare trecătoare îi făcuseră să se țină cu înverșunare de învățătura falsă a vremii lor și să treacă neatenți pe lângă cuvintele Mântuitorului, care arătau adevărata natură a Împărăției Sale și îndreptau atenția spre agonia și moartea Sa. Aceste greșeli au dus la încercarea – aspră, dar necesară – care a fost îngăduită pentru îndreptarea lor. Deși înțeleseseră greșit semnificația mesajului lor și așteptările le fuseseră înșelate, ucenicii predicaseră avertizarea dată lor de Dumnezeu, iar El avea să le răsplătească devotamentul și să le onoreze ascultarea. Lor urma să le fie încredințată proclamarea Evangheliei glorioase a Domnului lor către toate popoarele. Experiența care li s-a părut atât de amară a fost îngăduită ca să-i pregătească pentru această misiune.
După înviere, Iisus li S-a arătat ucenicilor pe drumul spre Emaus și, începând „de la Moise și de la toți prorocii, le-a tâlcuit în toate Scripturile ce era cu privire la El” (Luca 24:27). Inimile ucenicilor au fost trezite. Credința le-a fost aprinsă. Ei au fost „născuți din nou la o nădejde vie”, chiar mai înainte ca Iisus să li Se prezinte explicit. Scopul Său era acela de a le lumina înțelegerea și a le consolida credința în „Cuvântul cel tare al profeției”. El voia ca adevărul să prindă rădăcini puternice în mintea lor, pentru că era susținut nu numai de mărturia Sa personală, ci și de dovezile incontestabile datorate simbolurilor și prefigurărilor din legea ceremonială și profețiilor Vechiului Testament. Era necesar ca urmașii lui Hristos să aibă o credință inteligentă nu numai spre binele lor, ci și pentru a fi în stare să-L prezinte lumii pe Hristos. Ca un prim pas în acest demers, Iisus i-a îndreptat pe ucenici către „Moise și toți prorocii”. Aceasta a fost mărturia dată de Mântuitorul înviat cu privire la valoarea și importanța Scripturilor Vechiului Testament.
Ce schimbare s-a produs în inima ucenicilor când au privit încă o dată fața iubită a Mântuitorului lor! (Luca 24:32). Într-un sens deplin și mai profund decât oricând înainte, ei L-au „găsit pe Acela despre care a scris Moise în Lege și Prorocii”. Nesiguranța, durerea și disperarea au făcut loc unei certitudini desăvârșite, unei credințe neumbrite. Ce lucru minunat că, după înălțarea Sa, ei „erau nelipsiți de la Templu, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu”. Oamenii, știind doar despre moartea infamă a Mântuitorului, se așteptau să vadă pe fețele lor expresia durerii, a confuziei și a înfrângerii, dar au văzut bucurie și biruință. Ce pregătire primiseră acești ucenici în vederea lucrării care îi aștepta! Trecuseră prin cea mai adâncă încercare posibilă și văzuseră cum fusese împlinit Cuvântul lui Dumnezeu în mod glorios, când, din punct de vedere omenesc, totul era pierdut. De acum înainte, ce ar fi putut să descurajeze credința lor și ce ar fi putut să răcească patosul iubirii lor? În cea mai adâncă durere, ei au primit „o puternică îmbărbătare”, o speranță care a fost ca „o ancoră a sufletului, tare și neclintită” (Evrei 6:18,19). Fuseseră martorii înțelepciunii și puterii lui Dumnezeu și erau convinși că „nici moartea, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nicio altă făptură” nu erau în stare să-i despartă „de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Iisus, Domnul nostru”. „În toate aceste lucruri”, spuneau ei, „suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8:38,39,37). „Cuvântul Domnului rămâne în veac” (1 Petru 1:25). „Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a și înviat și stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi!” (Romani 8:34).
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Domnul a spus: „Poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară” (Ioel 2:26). „Seara vine plânsul, iar dimineața, veselia” (Psalmii 30:5). În ziua învierii, acești ucenici s-au întâlnit cu Mântuitorul și inima lor ardea în ei când ascultau cuvintele Sale. I-au privit fruntea, mâinile și picioarele care fuseseră zdrobite pentru ei. Înainte de înălțare, Iisus i-a condus până la Betania și, ridicându-Și mâinile în semn de binecuvântare, le-a poruncit: „Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia”, adăugând „și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele” (Marcu 16:15; Matei 28:20). În Ziua Cincizecimii, Mângâietorul promis a coborât și le-a fost dată putere de sus, iar sufletele credincioșilor au tresărit dându-și seama de prezența Domnului lor. După toate aceste momente, chiar dacă drumul lor ar fi trecut prin sacrificiu și martiraj, ca și al Domnului lor, ar fi dat ei misiunea Evangheliei harului Său și „coroana neprihănirii”, care va fi primită la venirea Sa, pe onoarea unui tron pământesc, ce fusese speranța lor în primii ani de ucenicie? El, care „poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi”, le-a acordat, împreună cu părtășia la suferințele Sale, și părtășia la bucuria Sa – bucuria de a duce „pe mulți fii la slavă”, o bucurie nerostită, „o greutate veșnică de slavă”, cu care, spune Pavel, „întristările noastre ușoare, de o clipă”, nu sunt vrednice să fie comparate (Efeseni 3:20; Evrei 2:10; 2 Corinteni 4:17; Romani 8:18).
Experiența ucenicilor care au predicat „Evanghelia Împărăției” la prima venire a lui Hristos are corespondentul în experiența acelora care au proclamat cea de-a doua venire a Lui. După cum ucenicii au mers predicând: „S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape”, tot așa Miller și colaboratorii lui au proclamat faptul că cea mai lungă și, în același timp, ultima perioadă profetică menționată în Biblie era pe punctul să se încheie, că judecata era aproape, iar Împărăția veșnică urma să înceapă. Predicarea ucenicilor privind împlinirea vremii se întemeia pe cele 70 de săptămâni din Daniel 9. Miller și colaboratorii lui anunțau încheierea celor 2.300 de zile din Daniel 8:14, din care cele 70 de săptămâni formau o parte. Ceea ce au predicat și unii, și alții a avut ca bază împlinirea unei părți diferite din aceeași mare perioadă profetică.
Asemenea primilor ucenici, William Miller și colaboratorii lui n-au înțeles pe deplin importanța mesajului transmis. Erori care fuseseră înrădăcinate de mult timp în biserică i-au împiedicat să ajungă la o interpretare corectă a unui punct important din profeție. De aceea, deși au vestit solia pe care Dumnezeu le-o încredințase să o ducă lumii, din cauza interpretării greșite a profeției, ei au suferit o dezamăgire.
Explicând pasajul din Daniel 8:14, „Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineți; apoi Sfântul Locaș va fi curățit”, Miller, așa cum s-a amintit, a adoptat concepția unanim acceptată că Sanctuarul este pământul, considerând că această curățare a Sanctuarului reprezenta curățarea pământului prin foc, la venirea Domnului. Prin urmare, când a descoperit că încheierea celor 2.300 de zile era prezisă cu exactitate, el a tras concluzia că aceasta indica momentul celei de a doua veniri. Greșeala lui a fost determinată de acceptarea concepției larg răspândite privind semnificația Sanctuarului.
În sistemul ceremonial, care era o prefigurare a jertfei și preoției lui Hristos, curățarea Sanctuarului era ultimul serviciu îndeplinit de marele-preot în ciclul anual de slujbe. Era ultima etapă a ispășirii – îndepărtarea păcatului din Israel. Ea simboliza ultima fază a lucrării Marelui nostru Preot din ceruri, prin îndepărtarea sau ștergerea păcatelor poporului Său, înregistrate în rapoartele cerului. Acest lucru presupune o anumită cercetare, o acțiune de judecare, și precedă venirea lui Hristos pe norii cerului cu putere și slavă mare, deoarece, când El revine, toate cazurile au fost deja decise. Iisus spune: „Răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apocalipsa 22:12). Această judecată, care precedă a doua venire, este proclamată de primul înger din Apocalipsa 14:7 – „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui.”
Cei care au rostit această avertizare au rostit mesajul potrivit la timpul potrivit. Dar, așa cum primii ucenici au declarat: „S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape”, bazându-se pe profeția din Daniel 9, dar nu au înțeles că moartea lui Mesia era prezisă în același capitol din Scriptură, tot așa Miller și colaboratorii lui au predicat bazându-se pe Daniel 8:14 și Apocalipsa 14:7, fără să observe că Apocalipsa 14 mai conținea și alte mesaje care trebuiau și ele proclamate înainte de venirea Domnului. După cum ucenicii au greșit cu privire la împărăția care urma să fie instaurată la finalul celor 70 de săptămâni, la fel au greșit și adventiștii în legătură cu evenimentul care avea să aibă loc la încheierea celor 2.300 de zile. În ambele cazuri, a fost o acceptare sau mai degrabă o aderare la erorile populare, care au orbit mintea față de adevăr. Și ucenicii, și milleriții au împlinit voia lui Dumnezeu, proclamând mesajul dorit de El. Și unii, și alții s-au confruntat cu dezamăgirea din cauza greșitei interpretări date mesajului.
Totuși Dumnezeu Și-a împlinit beneficul plan prin faptul că a permis ca avertizarea cu privire la judecată să fie prezentată exact așa cum trebuia. Ziua cea mare era aproape și, în providența Sa, oamenii au fost puși la proba timpului limitat pe care îl mai aveau la dispoziție, pentru a li se demonstra ce era în inima lor. Mesajul avea menirea de a testa și purifica biserica. Oamenii aveau să fie făcuți să-și dea seama dacă sentimentele lor erau legate de lumea aceasta sau de Hristos și de cer. Ei susțineau că Îl iubesc pe Mântuitorul. Acum trebuiau să-și dovedească iubirea. Erau dispuși să renunțe la speranțele și ambițiile lor trecătoare și să întâmpine cu bucurie venirea Domnului lor? Mesajul avea scopul de a-i face în stare să-și discearnă adevărata stare spirituală și le-a fost trimis din îndurare, pentru a-i determina să-L caute pe Domnul cu pocăință și umilință.
Deși a fost rezultatul propriei interpretări greșite a mesajului transmis de ei, această dezamăgire urma să fie schimbată în bine. Avea să pună la probă inima acelora care declaraseră că au dat curs avertizării. Confruntați cu dezamăgirea, vor renunța ei rapid la experiența lor și la încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu? Sau vor căuta, în rugăciune și umilință, să vadă unde n-au înțeles semnificația profeției? Câți au fost mânați de teamă, de impuls sau de entuziasm? Câți au fost cu inima împărțită și necredincioasă? Mase de oameni au susținut că iubesc venirea Domnului. Când vor fi chemați să suporte batjocura și ocara lumii, testul amânării și dezamăgirii, vor renunța oare la credință? Din cauză că n-au înțeles imediat planul lui Dumnezeu în ceea ce-i privește, vor respinge adevărurile susținute de cea mai clară mărturie a Cuvântului Său?
Această încercare avea să scoată la iveală rezistența celor care, cu o credință adevărată, au acționat conform cu ceea ce au crezut că este învățătura Cuvântului și Duhului lui Dumnezeu. Aceasta avea să-i învețe, așa cum numai o astfel de experiență putea s-o facă, ce înseamnă pericolul acceptării teoriilor și interpretărilor oamenilor, în loc de a face din Biblie propriul interpret. Pentru copiii credinței, nedumerirea și întristarea care au rezultat din greșeala lor aveau să ducă la corectarea necesară. Ei urmau să fie conduși la un studiu mai amănunțit al Cuvântului profetic. Aveau să învețe să examineze mai atent temeiul credinței lor și să respingă orice lucru neîntemeiat pe adevărul Scripturilor, oricare ar fi măsura în care este acceptat de lumea creștină.
Pentru acești credincioși, ca și pentru primii ucenici, ceea ce părea întunecat înțelegerii lor în ceasul încercării avea să fie clarificat după aceea. Când aveau să vadă „sfârșitul pe care-l va da Domnul”, urmau să știe că, în ciuda încercării rezultate din greșelile lor, planurile Sale pline de iubire față de ei s-au împlinit cu fidelitate. Ei au învățat printr-o binecuvântată experiență că El este „plin de îndurare și milostiv”, că toate căile Sale sunt „îndurare și adevăr pentru aceia care păzesc legământul Său și orânduirile Sale”.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi
Felicitări pentru consecvență!
Pentru că ai terminat de citit capitolul 19, găsești aici linkul către formularul de evaluare: https://forms.gle/L7ZTxquVMufmZzr98
După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești textul aferent acestei zile din capitolul 20.
Îți mulțumim că ești parte din echipă!
În profeția conținută în mesajul primului înger din Apocalipsa 14 este prezisă o mare redeșteptare religioasă în urma anunțării apropiatei reveniri a lui Hristos. Un înger este văzut zburând „prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod. El zicea cu glas tare: «Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui, și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!»” (Apocalipsa 14:6,7).
Este semnificativ faptul că un înger este cel care dă acest avertisment. Înțelepciunea divină a vrut să reprezinte prin puritatea, slava și puterea mesagerului ceresc atât caracterul înalt al lucrării ce trebuia îndeplinită prin acest mesaj, cât și forța și slava care urmau să o însoțească. Zborul îngerului „prin mijlocul cerului”, „glasul tare” cu care este rostită avertizarea și vestirea ei tuturor „locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod” constituie o dovadă a repeziciunii și dimensiunii mondiale a mișcării.
Mesajul însuși aruncă lumină asupra timpului în care urma să aibă loc această mișcare. Se afirmă că ea face parte din „Evanghelia veșnică” și anunță începutul judecății. Mesajul mântuirii a fost predicat în toate timpurile, dar cel anunțat de înger face parte din Evanghelia care putea fi predicată numai în zilele din urmă, întrucât numai atunci avea să fie adevărat că ceasul judecății a venit. Profețiile prezintă o succesiune de evenimente care conduc către momentul de început al judecății. Acest lucru este adevărat în special în dreptul cărții lui Daniel. Profetului i s-a poruncit totuși să sigileze „până la vremea sfârșitului” acea parte a profeției care se referea la zilele din urmă. Până când istoria omenirii nu ajungea în acest punct, nu putea fi proclamat un mesaj despre judecată, mesaj bazat pe împlinirea acestor profeții. Însă, la vremea sfârșitului, spune profetul, „mulți o vor citi și cunoștința va crește” (Daniel 12:4).
Apostolul Pavel a avertizat biserica să nu aștepte revenirea lui Hristos în timpul vieții lui. Ziua aceea „nu va veni”, spunea el, „înainte ca să fi venit lepădarea de credință și de a se descoperi omul fărădelegii” (2 Tesaloniceni 2:3). Nu putem aștepta venirea Domnului nostru decât după marea apostazie și după lunga perioadă de domnie a „omului fărădelegii”. „Omul fărădelegii”, care mai este numit „taina fărădelegii” (2 Tesaloniceni 2:7), „fiul pierzării” (2 Tesaloniceni 2:3) și „acel nelegiuit” (2 Tesaloniceni 2:8), reprezintă papalitatea, care, după cum prezisese profeția, urma să-și mențină supremația timp de 1.260 de ani. Această perioadă s-a sfârșit în 1798. Venirea lui Hristos nu putea să aibă loc înainte de acel timp. Pavel cuprinde cu avertizarea lui întreaga eră creștină, până în anul 1798. Vestea celei de-a doua veniri a lui Hristos trebuia proclamată numai după încheierea acestei perioade.
Un asemenea mesaj nu mai fusese predicat niciodată. Pavel, după cum am văzut, nu l-a predicat, ci le atrăgea atenția fraților lui că venirea Domnului va fi într-un viitor îndepărtat. Nici reformatorii n-au predicat-o. Martin Luther plasa judecata cam la trei sute de ani după el. Însă, începând cu anul 1798, cartea lui Daniel a fost desigilată, cunoașterea profețiilor a crescut și mulți au anunțat vestea solemnă a apropiatei judecăți.
Asemenea marii Reforme din secolul al XVI-lea, mișcarea de așteptare a revenirii lui Hristos a apărut în diferite țări creștine în același timp. Atât în Europa, cât și în America, bărbați ai credinței și ai rugăciunii au început, sub influența lui Dumnezeu, să studieze profețiile și, urmărind raportul inspirat, au văzut dovezi convingătoare că sfârșitul tuturor lucrurilor era aproape. În diferite țări existau grupe izolate de creștini care, numai prin studiul Scripturilor, au ajuns la convingerea că venirea Mântuitorului era iminentă.
În anul 1821, la trei ani după ce Miller a reușit să înțeleagă profețiile care indicau timpul judecății, dr. Joseph Wolff, „misionarul lumii”, a început să predice apropiata revenire a Domnului. Wolff s-a născut în Germania, din părinți evrei, tatăl lui fiind rabin. Când era foarte tânăr, s-a convins de adevărul religiei creștine. Având o minte activă, cercetătoare, ascultase atent conversațiile care se purtau în casa tatălui său, unde evrei credincioși se adunau zilnic pentru a vorbi despre speranțele și așteptările poporului lor, despre slava lui Mesia care avea să vină și despre restaurarea Israelului. Într-o zi, auzind menționându-se numele lui Iisus din Nazaret, băiatul a întrebat cine era. „Un evreu foarte talentat”, a venit răspunsul, „dar, pentru că a pretins a fi Mesia, tribunalul iudaic L-a condamnat la moarte.” „De ce”, a replicat băiatul, „este Ierusalimul distrus și de ce suntem noi în robie?” „Vai, vai”, i-a răspuns tatăl, „pentru că iudeii i-au ucis pe profeți.” Deodată, copilului i-a trecut prin minte gândul: „Poate că și Iisus a fost un profet, iar iudeii L-au omorât, deși a fost nevinovat” (Travels and Adventures of the Rev. Joseph Wolff, vol. 1, p. 6). Atât de puternic a fost acest sentiment, încât, deși îi era interzis să intre într-o biserică creștină, asculta deseori predica de afară.
Pe când avea numai șapte ani, se lăuda în fața unui vecin creștin în vârstă cu triumful viitor al lui Israel când avea să vină Mesia, la care bătrânul i-a răspuns blând: „Dragă băiete, îți voi spune cine a fost adevăratul Mesia. A fost Iisus din Nazaret, (...) pe care strămoșii tăi L-au ucis, așa cum i-au ucis și pe profeții din vechime. Du-te acasă și citește capitolul 53 din Isaia și te vei convinge că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu” (Idem, vol. I, p. 7). Deodată, această convingere a pus stăpânire pe el. A mers acasă, a citit capitolul respectiv și a rămas uimit când a înțeles cât de perfect se împlinise el în dreptul lui Iisus din Nazaret. Erau oare adevărate cuvintele creștinului? Băiatul i-a cerut tatălui să-i explice profeția, dar a fost întâmpinat cu o tăcere atât de categorică, încât niciodată n-a mai îndrăznit să aducă în discuție acest subiect. Însă aceasta n-a făcut decât să-i amplifice dorința de a cunoaște mai multe despre religia creștină.
Ceea ce căuta el să cunoască îi era cu premeditare ascuns în căminul lui iudaic. Însă, când avea numai unsprezece ani, a părăsit casa părintească și a plecat în lume pentru a urma o școală și pentru a-și alege religia și cariera. A găsit adăpost pentru un timp la niște rude, dar a fost alungat curând pentru că era apostat. Singur și fără bani, a trebuit să-și croiască drum printre străini. A mers din loc în loc, a studiat cu sârguință și și-a câștigat existența predând limba ebraică. Sub influența unui profesor catolic, a acceptat credința catolică, plănuind să devină misionar pentru propriul popor. Cu această țintă în minte, a plecat peste câțiva ani pentru a-și continua studiile la Colegiul Urban Pontifical „De Propaganda Fide” din Roma. Aici, obiceiul său de a gândi independent și de a vorbi deschis i-au atras acuzații de erezie. A atacat în mod deschis abuzurile bisericii și a insistat asupra necesității unei reforme. Deși la început s-a bucurat de o favoare deosebită din partea demnitarilor papali, după un timp a fost îndepărtat din Roma. Sub supravegherea bisericii, a mers din loc în loc, până când a devenit clar că niciodată nu va putea fi convins să se supună robiei romano-catolicismului. A fost declarat incorigibil și lăsat să plece liber unde dorea. A plecat în Anglia și, îmbrățișând credința protestantă, s-a alăturat Bisericii Anglicane. După doi ani de studiu, în anul 1821, a plecat în misiune.
Acceptase marele adevăr al primei veniri a lui Hristos, ca „om al durerii și obișnuit cu suferința” (Isaia 53:3), însă Wolff a înțeles că profețiile scot în evidență cu aceeași claritate și a doua venire a Sa cu putere și slavă. În timp ce căuta să-și aducă propriul popor la Iisus din Nazaret și să-i convingă pe conaționalii săi că El este Cel Promis, îndreptându-le atenția spre prima Lui venire ca un om umil și jertfă pentru păcatele oamenilor, le predica și despre revenirea Sa ca Împărat și Eliberator.