Mesajul transmis de ucenici în numele Domnului era corect în toate amănuntele, iar evenimentele către care era îndreptată atenția aveau loc chiar atunci. Acest mesaj fusese: „S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape”. La încheierea „vremii” – cele 69 de săptămâni din Daniel 9, care urmau să se întindă până la „Unsul” (Mesia) –, Hristos primise ungerea Duhului, după ce fusese botezat de Ioan în Iordan. Iar „Împărăția lui Dumnezeu”, despre care ei spuseseră că era aproape, a fost instaurată prin moartea lui Hristos. Această Împărăție nu era, așa cum fuseseră ei învățați să creadă, o împărăție pământească. Nu era nici acea Împărăție viitoare, eternă, care se va întemeia când „domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinților Celui Preaînalt”, acea Împărăție veșnică în care „toate puterile Îi vor sluji și-L vor asculta” (Daniel 7:27). În Biblie, expresia „Împărăția lui Dumnezeu” este folosită cu referire atât la Împărăția harului, cât și la Împărăția slavei. Împărăția harului este scoasă în evidență de Pavel în Epistola către Evrei. După ce Îl indică pe Hristos ca Mijlocitorul plin de compasiune care „are milă de slăbiciunile noastre”, apostolul spune: „Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har” (Evrei 4:15,16). Tronul harului reprezintă Împărăția harului, deoarece existența unui tron implică existența unei împărății. În multe dintre parabolele Sale, Hristos folosește expresia „Împărăția cerurilor” pentru a descrie acțiunea harului divin asupra inimii oamenilor.
Tot astfel, tronul slavei reprezintă Împărăția slavei și la această Împărăție se referă cuvintele Mântuitorului: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri, va ședea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui” (Matei 25:31,32). Această împărăție urmează să fie instaurată în viitor. Nu se va întemeia până la a doua venire a lui Hristos.
Împărăția harului a fost instituită imediat după căderea omului, când a fost întocmit planul pentru răscumpărarea omenirii vinovate. Această împărăție exista atunci în planul lui Dumnezeu și în virtutea promisiunii Sale, iar oamenii puteau să devină supușii ei prin credință. Totuși ea nu a fost instaurată efectiv decât la moartea lui Hristos. Chiar și după începerea misiunii Sale pe pământ, Mântuitorul, epuizat de încăpățânarea și nerecunoștința oamenilor, ar fi putut să Se dea înapoi de la jertfa de pe Golgota. În Ghetsimani, cupa suferinței tremura în mâna Sa. El ar fi putut, chiar și atunci, să-și șteargă sudoarea de sânge de pe frunte și să lase omenirea vinovată să dispară în nelegiuirea ei. Dacă ar fi făcut așa, nu mai putea exista nicio răscumpărare pentru omenirea căzută. Dar când Mântuitorul Și-a dat viața și, cu ultima suflare, a strigat: „S-a isprăvit!”, atunci a fost garantată împlinirea Planului de Răscumpărare. Promisiunea mântuirii făcută perechii păcătoase în Eden a fost ratificată. Împărăția harului, care existase înainte doar ca făgăduință a lui Dumnezeu, a fost atunci instaurată.
Astfel, moartea lui Hristos – însuși evenimentul despre care ucenicii consideraseră că dusese la spulberarea definitivă a speranței lor – a fost exact evenimentul care le-a împlinit speranța pentru veșnicie. Deși le produsese o dezamăgire amară, era dovada cea mai înaltă că mesajul lor fusese corect. Evenimentul care îi umpluse de jale și de disperare a deschis ușa speranței pentru fiecare copil al lui Adam și, în el, se concentrează viața viitoare și fericirea veșnică a tuturor credincioșilor lui Dumnezeu din toate timpurile.
Planurile îndurării infinite se împlineau chiar prin intermediul dezamăgirii ucenicilor. Inimile lor fuseseră câștigate prin harul și puterea divină a învățăturilor lui Iisus, care „a vorbit cum n-a vorbit niciodată vreun om”, totuși, amestecat cu aurul curat al iubirii lor pentru El, era aliajul inferior al mândriei lumești și ambițiilor egoiste. Chiar și în camera unde au mâncat Paștele, în acel ceas solemn când Domnul lor începuse deja să intre în umbra Ghetsimanilor, „s-a iscat și o ceartă, ca să știe care din ei avea să fie socotit ca cel mai mare” (Luca 22:24). În imaginația lor, vedeau tronul, coroana și gloria, în timp ce exact în fața lor se aflau rușinea, agonia din grădină, sala de judecată și crucea Golgotei. Mândria inimii și setea de onoare trecătoare îi făcuseră să se țină cu înverșunare de învățătura falsă a vremii lor și să treacă neatenți pe lângă cuvintele Mântuitorului, care arătau adevărata natură a Împărăției Sale și îndreptau atenția spre agonia și moartea Sa. Aceste greșeli au dus la încercarea – aspră, dar necesară – care a fost îngăduită pentru îndreptarea lor. Deși înțeleseseră greșit semnificația mesajului lor și așteptările le fuseseră înșelate, ucenicii predicaseră avertizarea dată lor de Dumnezeu, iar El avea să le răsplătească devotamentul și să le onoreze ascultarea. Lor urma să le fie încredințată proclamarea Evangheliei glorioase a Domnului lor către toate popoarele. Experiența care li s-a părut atât de amară a fost îngăduită ca să-i pregătească pentru această misiune.
După înviere, Iisus li S-a arătat ucenicilor pe drumul spre Emaus și, începând „de la Moise și de la toți prorocii, le-a tâlcuit în toate Scripturile ce era cu privire la El” (Luca 24:27). Inimile ucenicilor au fost trezite. Credința le-a fost aprinsă. Ei au fost „născuți din nou la o nădejde vie”, chiar mai înainte ca Iisus să li Se prezinte explicit. Scopul Său era acela de a le lumina înțelegerea și a le consolida credința în „Cuvântul cel tare al profeției”. El voia ca adevărul să prindă rădăcini puternice în mintea lor, pentru că era susținut nu numai de mărturia Sa personală, ci și de dovezile incontestabile datorate simbolurilor și prefigurărilor din legea ceremonială și profețiilor Vechiului Testament. Era necesar ca urmașii lui Hristos să aibă o credință inteligentă nu numai spre binele lor, ci și pentru a fi în stare să-L prezinte lumii pe Hristos. Ca un prim pas în acest demers, Iisus i-a îndreptat pe ucenici către „Moise și toți prorocii”. Aceasta a fost mărturia dată de Mântuitorul înviat cu privire la valoarea și importanța Scripturilor Vechiului Testament.
Ce schimbare s-a produs în inima ucenicilor când au privit încă o dată fața iubită a Mântuitorului lor! (Luca 24:32). Într-un sens deplin și mai profund decât oricând înainte, ei L-au „găsit pe Acela despre care a scris Moise în Lege și Prorocii”. Nesiguranța, durerea și disperarea au făcut loc unei certitudini desăvârșite, unei credințe neumbrite. Ce lucru minunat că, după înălțarea Sa, ei „erau nelipsiți de la Templu, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu”. Oamenii, știind doar despre moartea infamă a Mântuitorului, se așteptau să vadă pe fețele lor expresia durerii, a confuziei și a înfrângerii, dar au văzut bucurie și biruință. Ce pregătire primiseră acești ucenici în vederea lucrării care îi aștepta! Trecuseră prin cea mai adâncă încercare posibilă și văzuseră cum fusese împlinit Cuvântul lui Dumnezeu în mod glorios, când, din punct de vedere omenesc, totul era pierdut. De acum înainte, ce ar fi putut să descurajeze credința lor și ce ar fi putut să răcească patosul iubirii lor? În cea mai adâncă durere, ei au primit „o puternică îmbărbătare”, o speranță care a fost ca „o ancoră a sufletului, tare și neclintită” (Evrei 6:18,19). Fuseseră martorii înțelepciunii și puterii lui Dumnezeu și erau convinși că „nici moartea, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nicio altă făptură” nu erau în stare să-i despartă „de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Iisus, Domnul nostru”. „În toate aceste lucruri”, spuneau ei, „suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8:38,39,37). „Cuvântul Domnului rămâne în veac” (1 Petru 1:25). „Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a și înviat și stă la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi!” (Romani 8:34).